„Ești un câine bolnav”, îi cântă Freddie Mercury fostului manager al formației, Norman Sheffield, în piesa Death on Two Legs. Insultele continuă: Sheffield este un „șobolan de canal”, un „catâr bătrân rătăcit” și un „balon cu aer cald”. Interesant mod de a deschide magnum opusul discografic Queen, lansat în noiembrie 1975 cu mare fast.
Îmbinând rockul progresiv cu parodii ale muzicii culte, jazz, music hall, pop și heavy metal, A Night at the Opera înglobează întregul univers cvasi-kitschos al trupei care avea ulterior să îmbrățișeze estetici mult mai prietenoase cu masele de ascultători.
Momentan însă, în anul cu o vară britanică surprinzător de caldă (ce avea să prevestească torida vară a lui ‘76), Queen sunt jucăuși și eclectici, oferindu-ne una dintre ultimele porții de creativitate naivă, descoperită în Queen I (1973), explorată cu mult zgomot și tact în complicatul Queen II (1974) și perfecționată în vocile ce parodiază elementele operei italiene în Bohemian Rhapsody.
Desigur, pentru mulți melomani, Bohemian Rhapsody rămâne punctul de interes al albumului, căci structura lungă și atipică, povestea ce ne aduce aminte de călătoria psihedelică a eroului lui Hector Berlioz din Simfonia Fantastică (1830) și vocile suprapuse care iau în derâdere decadența operei de secol XIX transformă cântecul într-una dintre cele mai originale creații muzicale ale secolului trecut, aproape ignorată din cauza lungimii mult prea mari, fapt ce o făcea nepotrivită pentru playlist-urile radiourilor.
Cu toate acestea, a ne concentra toată atenția pe eroul zbuciumat al lui Mercury, martor al propriului proces și execuție, ar minimiza caracterul fascinant al celorlalte piese ale discului, care ne vorbesc cu tâlc despre mașini, veri toride pe țărmuri britanice interbelice, călătorii spațiale și piese de dragoste atemporale.
Dacă în I’m in Love with my Car, bateristul Roger Taylor preia rolul de solist și își declară dragostea față de propriul autovehicul (spre disperarea și nemulțumirea partenerei umane), în ‘39, Brian May îmbrățișează teoria relativității a lui Einstein și ne povestește aventurile unor astronauți ce se întorc după un an pe o Terra mult mai îmbătrânită.
Într-adevăr, May este singurul rockstar care ar putea să împreuneze lumea chitarelor distorsionate cu cea a calculelor matematice, mai ales dacă luăm în considerare lucrarea sa de doctorat din 2007, ce analizează traseul norilor de praf din sistemul solar. Același May se arată fascinat de musical și vodevil în Good Company, cântecelul cu iz de anii ’30 care ne demonstrează cât de simplă este viața în Anglia interbelică: fericirea vine din compania soției și dintr-un S.R.L de succes.
De altfel, nu doar May prezintă interes față de perioada ce precede cel de-al Doilea Război Mondial, căci și Freddie Mercury se înhamă la o călătorie prin plajele britanicilor în Seaside Rendezvous, în timp ce ne prezintă o săptămână din viața unui cetățean londonez cu un fast ce ne aduce aminte de cântăreții de operă interbelici în Lazing on a Sunday Afternoon.
Ce-i drept, fascinația față de această perioadă nu se regăsește doar în repertoriul lui May și Mercury, căci și Paul McCartney ne oferă creații muzicale cu miros de vodevil, precum Honey Pie, Martha My Dear sau You Gave Me The Answer. Așadar, este posibil ca dificultățile economice ale Angliei anilor ’70 să fi creat nevoia călătoriei imaginare către spațiul idilic al familiilor britanice ce își făceau vacanțele pe plajele însorite din Blackpool și Brighton.
Anul acesta, pe 17 octombrie, A Night at the Opera a primit o reîmpachetare semi-grăbită, fiind oferit publicului sub forma unui vinil auriu, neînsoțit de rarități audio specifice acestor relansări. În contextul în care May și Taylor lucrează la un remix audio al celui de-al doilea material discografic al trupei, Queen II (1974), scoaterea pe piață rapidă a discului pare justificată, mai ales într-un an în care albumul aniversează venerabila vârstă de jumătate de secol.
Așadar, fanii trebuie să se mulțumească cu o lansare nesurprinzătoare, însă însoțită de o gamă destul de interesantă de tricouri, căni și abțibilduri, în contextul unor recente controverse ce au marcat formația, printre care se numără folosirea efectului autotune pe vocea lui Freddie în cadrul remixului albumului Queen I (1973) și implicarea Inteligenței Artificiale în realizarea clipurilor de promovare a aceleiași relansări.
Mereu cameleonici, Queen își trăiesc un revival de aproape un deceniu, fiind descoperiți de noile generații prin intermediul filmului Bohemian Rhapsody (2018). Deși epoca lor prietenoasă cu radiourile i-a transformat într-un nume recognoscibil al pop-rock-ului, perioada ce precede hituri precum Another Bites the Dust sau Radio GaGa ne prezintă un Queen diferit, jonglând cu multiple estetici eclectice.
De aceea, este posibil ca A Night at the Opera să reprezinte albumul de referință al celor patru, căci abilititatea lor de a împreuna rock-ul cu refrene memorabile, pasaje instrumentale de mare virtuozitate, influențe ale muzicii culte și versuri științifico-fantastice a dat naștere unui LP aproape atemporal, gata să fie descoperit de generații întregi de viitori melomani.
» Text de Alex MUȘAT | Muzică
