Tron: Ares – Viață vs Simulare
Pe 10 octombrie 2025, lumi paralele și neonul digital se întorc pe marile ecrane cu Tron: Ares. Nu se vrea a fi doar un film, ci mai mult o invitație de a păși într-un univers unde granițele dintre om și algoritm se dizolvă, unde fiecare fascicul de lumină și fiecare reflexie devin semne ale puterii, libertății și ale fragilității noastre în fața tehnologiei.
În această continuare a francizei Tron, marele ecran nu mai este doar o fereastră către o poveste, ci o poartă către o realitate care are propria sa viață digitală, gata să te prindă și să te poarte într-o călătorie pe care nu o vei uita, mai ales în contextul realității în care trăim acum și care e din ce în ce mai marcată de AI.
Ares, interpretat de Jared Leto, e doar un program digital. Cel puțin așa e prezentat, dar de fapt este o formă de viață care își caută propriul sens, o ființă prinsă între cod și emoție, între luptă și descoperire. Alături de Athena (Jodie Turner-Smith), o prezență la fel de enigmatică, Ares navighează printr-un univers unde fiecare decizie poate rescrie realitatea.
Regizorul Joachim Rønning nu ne oferă doar acțiune, ci o experiență cinematografică aproape tactilă în care simți pulsul lumilor digitale, tensiunea dintre oameni și cod.
Distribuția secundară, cu Greta Lee și Evan Peters, adaugă straturi neașteptate poveștii – fragmente de umanitate și ambiție, fragmente care te fac să vezi în Tron: Ares nu doar un film SF, ci o meditație despre control, liber arbitru și identitate.
Și apoi e muzica. Nine Inch Nails, cu sunetul lor industrial, aproape palpabil, transformă fiecare scenă într-un dans între lumină și întuneric, între calm și haos.
Coloana sonoră nu e doar acompaniament, ci personaj în sine, care șoptește și uneori strigă, ghidându-ne prin labirintul digital. Cam la fel s-a întâmplat și în Tron din 2010, când Daft Punk a rupt cu coloana sonoră pentru acea parte a francizei. Cu siguranță Tron: Ares nu e pentru toată lumea.
Dar e pentru cei cărora le place să se aventureze și să se piardă în universurile jocurilor video sau în alte realități inter-computere și înțeleg aceste lumi virtuale care, după cum vedem, ajung să influențeze din ce în ce mai mult realitatea palpabilă.
Dacă te afli printre aceștia, pregătește-te: pe 10 octombrie, lumina neonului te va prinde și te va conduce într-o călătorie pe care nu o vei uita curând.
Să ne amintim geneza
În 1982, cînd Disney lansa primul Tron, publicul nu era încă pregătit pentru ceea ce însemna o veritabilă revoluție vizuală. Era vremea ecranelor verzi fosforescente, a primelor jocuri arcade și a visului digital abia schițat în laboratoare universitare.
Steven Lisberger a imaginat atunci un univers paralel, ascuns în spatele calculatoarelor, în care programele aveau chipuri și emoții, iar luptele cu discuri și cursele pe lightcycle-uri transformau recele limbaj binar într-o mitologie techno-modernă.
Jeff Bridges în Tron (1982)
Protagonistul, Kevin Flynn (Jeff Bridges), un programator rebel și vizionar, era absorbit în lumea digitală de un sistem opresiv condus de Master Control Program. Dintr-o dată, realitatea și virtualitatea se topeau într-o aventură deopotrivă ludică și existențială. Ceea ce pentru spectatorii de atunci părea o poveste stranie, aproape de neînțeles, astăzi poate fi citită ca o premoniție lucidă: ce înseamnă să fii captiv într-o rețea? Cine deține puterea asupra informației? Și unde se sfârșește omul când începe programul?
Deși primit cu rezerve la momentul premierei, Tron a devenit în timp un film-cult, pentru că a spart barierele convențiilor cinematografice și a deschis drumul către o nouă estetică, respectiv cea a pixelilor transformați în poezie vizuală.
Mai mult decât un spectacol SF, era o metaforă despre libertatea individuală, despre curajul de a sfida un sistem și despre fragilitatea noastră în fața unei lumi artificiale care, încet-încet, avea să devină realitatea cotidiană.
Al doilea testament
Au trecut aproape trei decenii până când universul digital imaginat de Lisberger a fost redeschis în Tron: Legacy (2010). Dacă filmul original fusese pionieratul vizual al unei ere, continuarea semnată de Joseph Kosinski a devenit un spectacol al perfecțiunii tehnologice, o frescă de lumini și sunete care a redefinit ce înseamnă imersiunea cinematografică.
De această dată, povestea se mută asupra lui Sam Flynn (Garrett Hedlund), fiul lui Kevin, un tânăr nonconformist, rătăcit între furia de a-și fi pierdut tatăl și tentația unui sistem pe care nu îl înțelege pe deplin.
Descoperind portalul către Grid, Sam se trezește într-o lume mult mai sofisticată și mai întunecată decât cea pe care o cunoscuse generația tatălui său. Acolo îl întâlnește pe Kevin Flynn, prizonier de zeci de ani într-un exil autoimpus, și pe CLU, dublura digitală care, creată pentru perfecțiune, devine tiranul unei lumi virtuale fără fisuri.
Tron: Legacy (2010).
Dincolo de spectacolul vizual hipnotic – secvențele cu lightcycle-uri redesenate, arhitectura minimalistă, geometria rece și superbă a spațiilor – Legacy a adus ceva ce filmul din 1982 nu avusese: melancolia. Era un film despre relația tată-fiu, despre greutatea moștenirii și despre întrebarea dacă tehnologia ne eliberează sau ne înlănțuie și mai tare.
Tron: Legacy nu a fost doar o continuare, ci o meditație despre ce înseamnă să creezi o lume și să pierzi controlul asupra ei, despre tentația perfecțiunii și prețul ei. A deschis drumul pentru ceea ce Tron: Ares promite să ducă mai departe: un univers în care lupta nu mai e doar între om și program, ci între viață și simulare.
Text de GRUIA DRAGOMIR | PREMIERE
Citește mai multe articole din FILM.
