Un oraș se descoperă altfel când îl asculți | Interviu cu CINTY IONESCU
Orașele nu trăiesc doar prin clădirile lor, ci și prin vocile care le-au locuit, prin gesturi, obiecte, amintiri personale. Cinty Ionescu, artista multimedia care semnează direcția artistică a proiectului NE/RE-VĂZUT: Muscel, vede Câmpulung ca pe un spațiu viu, plin de straturi afective care pot fi reactivate prin artă, tehnologie și povești locale.
În acest interviu, vorbește despre cum se construiește un traseu cultural din memorie colectivă și cum pot deveni emoțiile o formă de arhivă publică. După vernisajul din 8 august și primele lucrări AR lansate în spațiul public, următorul popas e pe 29 august, la Muzeul Automobilului Românesc, unde publicul va descoperi Fantomatic – lucrarea site-specific a lui Sergiu Negulici, inspirată de faruri de ARO găsite în podul unei case.
Dacă aveai nevoie de un pretext să ajungi vara asta la Câmpulung, ăsta e unul dintre cele mai bune: artă contemporană, povești vii și un oraș care se lasă descoperit în ritmul lui.
Cinty Ionescu | Foto: David Grohe
Cum ai descrie Câmpulungul cuiva care nu a ajuns niciodată acolo? Ce are orașul ăsta atât de special încât ai simțit că merită un proiect artistic întreg?
Câmpulung Muscel este un oraș care respiră printre munți, ca într-o cuvă verde printre dealuri și poieni, sub vârfurile Iezerului, acolo unde Râul Târgului șerpuiește leneș. Oamenii sunt primitori iar poveștile lor încă se regăsesc în zidurile caselor de inspirație brâncovenească, neoromânească sau chiar barocă. Aici a fost cel mai important castru roman de pe linia de frontieră a Imperiului Roman și este cel mai vechi oraș al Țării Românești.
Câmpulung este un mix eclectic de tradiție și viață de zi cu zi: căruțe și biciclete, stâne și ateliere, bunici care fierb dulceață de trandafiri și cafenele mici unde timpul curge mai încet. Un loc care nu-ți sare în față cu reclame luminoase, dar care îți rămâne în suflet ca un gust bun din copilărie.
Casă negustorească din 1926 | Credit foto: Cinty Ionescu
NE/RE-VĂZUT: Muscel este mai mult decât o expoziție. E ca o călătorie afectivă prin oraș, cu ajutorul artei și al tehnologiei. Care a fost prima scânteie care a dus la acest proiect?
În primăvara anului 2024 am făcut o documentare a Muscelului din perspectiva povestirilor de viață a peste 20 de localnice și localnici. Această explorare a deschis „cutia cu povești” a zonei, dezvăluind cum marea istorie se recompune din mici fragmente de viață, transformând memoria colectivă într-un teren fertil pentru intervenții artistice, experiențe interactive și instalații care reanimă orașul prin perspective personale și comunitare.
În spatele proiectului e o muncă de documentare serioasă, dar rezultatul e foarte uman, foarte cald. Cum ai ales poveștile care stau la baza lucrărilor? Ce ai căutat în ele?
Am căutat fragmente care dezvăluie relația oamenilor cu orașul lor, momente de cotidian care poartă amintiri colective și emoții autentice. Interesul meu a fost orientat către detalii care arată cum s-a trăit și cum se trăiește orașul, cum se simte copilăria, ce ritualuri, locuri, evenimente și obiecte construiesc identitatea comunității.
Am fost atrasă de povestiri care permit o legătură directă între trecut și prezent, între memoria personală și cea colectivă, pentru a crea un discurs artistic care să fie în același timp documentar, afectiv și incluziv și care să deseneze un arc temporal prin evenimentele locale importante ale ultimului secol.
Dacă ne uităm la ce poate vedea publicul în proiect, începem cu cele trei instalații artistice. Sunt lucrări foarte diferite ca formă și ton. Ce spune fiecare dintre ele despre Câmpulung și cum le-ai gândit să se completeze una pe cealaltă?
Cele trei lucrări individuale prezentate alături de instalațiile AR formează un portret plurivocal al orașului și au în comun faptul că sunt lucrări inspirate de Câmpulung și realizate aici, cu implicarea locuitorilor orașului. Artiștii invitați sunt însă din generații diferite și au grade variate de apropiere față de oraș.
Maria Năstase s-a aflat la prima sa vizită aici, unde a petrecut trei săptămâni și a creat „Playground: Câmpulung Muscel”, o lucrare ce explorează jocul și spațiul ludic al orașului, pornind de la sesiuni de joacă cu care și-a început documentarea, șederea dar și lucrarea.
Sergiu Negulici are o istorie foarte lungă legată de Câmpulung, și-a petrecut verile copilăriei în acest oraș iar lucrarea site-specific „Fantomatic” de la Muzeul Automobilului Român pornește din podul casei sale din Câmpulung, unde a găsit o duzină de faruri de ARO, probabil furate de fostul proprietar din fabrică, odată cu „dezindustrializarea la bucată” a orașului.
A treia lucrare individuală este lucrarea mea video „Ecouri din Câmpulung: memoria unei geometrii afective” prin care îmi propun să creez un spațiu care invită la reconectare cu orașul ca entitate vie, afectivă și plurală. Este o căutare a prezenței în absență printr-o cartografiere afectivă: o rețea de povești, locuri și ritmuri urbane care, împreună, compun un portret viu și stratificat al orașului. Această „geometrie afectivă” este construită din fragmente de memorie, spații urbane, detalii arhitecturale și vocile celor care au trăit și trăiesc istoria locului.
Imagine din „Playground: Câmpulung Muscel”, lucrare video de Maria Năstase
Playground: Câmpulung Muscel, de Maria Năstase e o lucrare video jucăușă, dar și plină de tandrețe. Ce ai descoperit despre oraș și despre oameni în acest exercițiu de joacă cu AI și jucării vechi?
Am descoperit foarte mulți locuitori foarte serioși atunci când vine vorba de joacă. Am descoperit orașul personal și puterea jocului de reconecta oamenii cu spațiul lor, cu obiectele încărcate de sens și cu o formă de memorie care nu se arhivează, ci se trăiește.
În cadrul proiectului Ne/Re-văzut: Muscel, această lucrare aduce o dimensiune distinctă: nu doar rememorează sau vizualizează trecutul, ci îl regenerează prin imaginație colectivă. Joaca devine metodă artistică și practică de recuperare identitară. Tehnologia, respectiv inteligența artificială în acest caz particular, este adesea văzută ca un instrument rece, dar aici ea este recontextualizată ca spațiu de joacă afectiv, în care pot coexista imaginația unui copil, vocea unui adult și o jucărie generativă, cu trăsături imposibile, dar perfect recognoscibilă. Playground este, în cele din urmă, o lucrare despre orașul care poate fi din nou copil.
Un oraș în care poveștile personale contează, unde AI-ul nu înlocuiește umanul, ci îl extinde, și în care creația artistică devine prilej de întâlnire între generații, între real și imaginar, între trecut și prezent, o întâlnire în care memoria colectivă se joacă, se animă și se reactivează.
Teaser Fantomatic, instalație de Sergiu Negulici | Credit foto: Maria Năstase
Lucrarea Fantomatic, semnată de Sergiu Negulici, vorbește vizual și sonor despre memoria industrială a Câmpulungului, pornind de la faruri de ARO găsite în podul casei. Știu că și tu ești interesată de perioada de industrializare și, mai ales, de ce rămâne după. Cum se simte orașul azi, în această tranziție post-industrială? Și ce poate face arta într-un astfel de peisaj?
Cred că în acest moment, din fericire, Câmpulung a depășit șocul dezindustrializării forțate și al fabricilor vândute ca piese vechi. Efectul dezindustrializării a fost aici devastator și economic și identitar: una din trei persoane din oraș lucra pentru ARO la un moment dat. Acum orașul, judecat prin lentila propriei cercetări subiective, este între două stări: pe de o parte, încă poartă amprenta industrială prin clădiri, platforma ARO, obiecte, povești de muncă, iar pe de altă parte, există o deschidere către reinventare.
În această tranziție post-industrială, Câmpulungul este un loc unde memoria colectivă și afectivă se intersectează cu lipsa de funcțiuni economice consolidate, cu spații abandonate sau reutilizate parțial, și cu dorința locuitorilor de a reconstrui sensuri pentru comunitate.
Arta poate interveni aici ca un instrument de citire și de reinterpretare: nu doar ca document, ci ca mediu de dialog și reflecție. Ea poate să scoată în evidență ceea ce lipsește sau ceea ce a rămas nevăzut și nediscutat, poate să transforme obiectele și spațiile industriale în povești colective, să creeze experiențe afective care reamintesc oamenilor că orașul nu este doar trecutul său industrial, ci și comunitatea vie care îl locuiește acum.
În același timp, poate oferi un teren sigur pentru experiment, joacă și invenție, stimulând noi forme de relație cu memoria, cu istoria, cu locul și cu ceilalți. Arta poate deveni noul reper identitar al orașului dar cu condiția să fie susținută nu doar de comunitate, ci și de o infrastructură instituțională care să-i permită să crească.
Ecouri din Câmpulung: Memoria unei geometrii afective, a cărei autoare ești chiar tu, e o piesă mai meditativă, aproape ca o respirație lentă. Ce înseamnă pentru tine memoria afectivă a unui oraș? Și cum ai simțit-o aici, în Muscel?
Memoria afectivă a unui oraș, pentru mine, nu este doar istorie sau arhitectură, ci este modul în care oamenii îl trăiesc, îl simt și îl fac parte din viața lor interioară. E o combinație între amintiri personale, povești colective, obiecte și locuri care păstrează urmele emoțiilor trecute. În lucrarea aceasta, spre deosebire de lucrările AR din cadrul Ne/Re-văzut: Muscel, îmi îndrept privirea spre propria memorie.
De Muscel mă leagă o relație de trei decenii începută de părinții mei. Tema prezenței prin absență capătă aici un sens intim: părinții mei au ales aceste locuri pentru ultimii ani din viață, iar urma lor afectivă pare să persiste în spațiile pe care le-au locuit și iubit. „Memoria unei geometrii afective” devine astfel nu doar o meditație vizuală asupra spațiului ca entitate vie, ci și o cartografiere a propriei mele relații cu un loc ce reunește viața, nostalgia, pierderea și bucuria.
Muzeul Automobilului Românesc | Credit foto: Maria Năstase
Pe lângă instalații, ați creat un traseu cu lucrări în realitate augmentată (AR), vizibile direct în oraș prin telefon. Ce pot descoperi oamenii când explorează aceste lucrări? Dă-ne un exemplu de poveste care te-a emoționat.
Am încercat să creionăm identitatea Câmpulungului privind către istoria ultimului secol al orașului din perspectiva personală a locuitorilor săi ale căror povestiri de viață au fost explorate. Traseul lucrărilor AR este un arc temporal care explorează patrimoniul cultural imaterial al orașului, aduce în discuție evenimentele istorice marcante și reperele recurente în memoria colectivă a orașului.
Fiecare lucrare aduce în discuție teme care mă pasionează: de la povestea tinerei mame Elisaveta Săvoiu care a plecat singură pe linia frontului în căutarea soțului dispărut în timpul Primului Război Mondial, la urbanizarea forțată din perioada comunistă, la povestea ARO, la legenda Focului lui Sumedru.
Țară, dar la bloc și Tarta musceleană sunt primele două dintre lucrările AR lansate. Ce ne spun ele despre felul în care trăim sau ne amintim orașul?
„Tarta musceleană” este o lucrare care construiește un portret senzorial și afectiv al zonei Muscelului printr-o acumulare poetică de imagini, gusturi, sunete și amintiri colective. Funcționează ca o „listă vie”, un colaj de elemente locale: de la fructe și preparate tradiționale, până la oameni, meșteșuguri, peisaje, animale și locuri emblematice din Câmpulung. Muscelul este, aici, un spațiu viu, gustos și divers, în care natura, tradiția și comunitatea se împletesc, iar identitatea locală este sărbătorită cu umor, căldură și un strop de nostalgie.
„Țară, dar la bloc” este o lucrare care documentează amintiri personale din perioada comunistă, reflectând modul în care locuitorii din Câmpulung și-au adaptat viețile la lipsurile cotidiene și la constrângerile impuse de regimul politic. Prin mărturiile lui Emil Hagi, Radu Stănescu și Marius Tudose, se conturează un peisaj al rezistenței cotidiene, al ingeniozității și al atașamentului față de valorile tradiționale, chiar și în context urban.
Teaser „Tarta musceleană”. Text și interpretare: Laurențiu Bănescu, ilustrație și animație 3D: Sergiu Negulici, sound design: Alex Bălă.
Proiectul ăsta are ceva rar: te face să vrei să explorezi cu alți ochi, să asculți, nu doar să privești. Ce ți-ai dori să simtă oamenii care vin la Câmpulung și se plimbă prin traseul NE/RE-VĂZUT?
Sper ca oamenii care parcurg traseul NE/RE-VĂZUT să plece cu sentimentul că orașul le-a vorbit direct prin vocile și emoțiile celor care îl locuiesc. Să simtă că au intrat într-o conversație intimă cu locul, că au descoperit straturi invizibile: amintiri, povești, gesturi mici și gusturi intense care dau sens vieții de zi cu zi.
Îmi doresc să simtă că au explorat nu doar un spațiu fizic, ci și un peisaj afectiv, unde memoria personală și cea colectivă se împletesc. Și, poate cel mai important, să plece cu dorința de a-și privi și propriul oraș, propriile locuri, cu aceeași curiozitate și tandrețe cu care am explorat noi Câmpulungul în lung și-n lat.
În tot proiectul se simte o apropiere reală de oraș, nu doar curiozitate artistică, ci și o formă de afecțiune. Ce te leagă personal de Câmpulung și de zona Muscel? Ce ți-ai reamintit sau descoperit despre loc, dar și despre tine, lucrând aici?
Relația mea cu Câmpulung și zona Muscel e una stratificată și profund personală. Nu e un loc pe care l-am cunoscut dintr-o singură vizită, ci unul cu care am construit o legătură de 30 de ani, începută de părinții mei și continuată, cumva inevitabil, de mine.
Aici am trăit momente care au marcat devenirea mea: de la libertatea și bucuria adolescentină la responsabilitățile maturității, și, în ultimii ani, la pierderea părinților. Este un spațiu în care mă simt acasă, și totuși nu îl cunosc nici pe deplin, nici dintotdeauna, ceea ce îl face cu atât mai încărcat de sens.
Lucrând la Ne/Re-văzut: Muscel, mi-am reamintit cât de mult contează felul în care oamenii își povestesc viața și cât de mult se schimbă orașul atunci când îl privești prin ochii lor. Am descoperit un Muscel plin de straturi, cu o istorie industrială și rurală împletită, cu un prezent marcat de tranziție, dar și cu o dorință reală de reinventare.
Despre mine, am înțeles că acest tip de proiecte, care îmbină memoria personală, documentarea și arta, sunt, de fapt, felul meu de a rămâne conectată cu locurile și oamenii care contează. Că, uneori, apropierea reală nu vine dintr-o curiozitate nouă, ci dintr-o fidelitate tăcută, construită în timp.
Cinty Ionescu la evenimentul „Ne/Re-văzut: Muscel” | Credit foto: Marius Tudose
Pentru cineva care citește Zile și Nopți și își caută o escapadă de weekend: de ce merită Câmpulung o vizită vara asta și cum poate fi descoperit altfel prin proiectul vostru?
Câmpulung merită oricând o vizită, dar vara este cel mai bun moment: nopțile sunt răcoroase, iar zilele sunt senine (se zice că este orașul cu cele mai multe zile senine din România).
Este un oraș cu o arhitectură electică, cu un ritm blajin, cu cu oameni deschiși, cu cafenele și grădini prietenoase și cu o ofertă culturală autentică, mai ales vara asta, când, împreună cu comunitatea locală, desfășurăm o serie de concerte, de expoziții și intervenții în spațiul public în proiecte ca Ne/Re-văzut: Muscel, Creștem Comunități și Chapeau, Muscel.
Interviu de SIMONA RĂDOI
Foto header: David Grohe
NOTĂ: NE/RE-VĂZUT: Muscel este un proiect al Asociației Narative, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Citește mai multe articole din ARTĂ & CULTURĂ.
