Despre cultură la feminin: ELENA VĂCĂRESCU
Relativ puțin amintită în spațiul românesc, Elena Văcărescu (1864-1947) merită redescoperită și apreciată nu doar fiindcă a fost o descendentă a unei vechi familii boierești române care ne-a dat poeți de seamă, precum Ienăchiță Văcărescu, ci mai ales pentru faptul că, în urmă cu exact 100 de ani, a fost prima femeie primită ca membru de onoare în Academia Română, fiind validată de mari personalităţi ale culturii românești, printre care s-au numărat istoricul Nicolae Iorga, poetul Octavian Goga şi scriitorul Mihail Sadoveanu, la a căror propunere a fost primită, de altfel, în înaltul for academic.
Elena Văcărescu, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze, era una dintre cele trei românce parte din peisajul parizian al începutului de secol XX, alături de Marta Bibescu și Anna Brâncoveanu de Noailles.
Cea din urmă a devenit la rândul ei membru de onoare în Academia Română, dar legătura ei cu România se rezuma practic la rădăcinile familiale, întrucât trăise toată viața în spațiul occidental, pe când Elena Văcărescu s-a întors în ţară după ce și-a desăvârșit la Paris educația, în linie cu spița veche și vestită din care se trăgea și de a cărei moștenire culturală a fost profund atașată („Urmaşilor mei Văcăreşti/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/ ș-a patriei cinstire” – Ienăchiță Văcărescu). Pe care a continuat-o cu aceeași devoțiune față de țara sa, cu toate că a trăit o mare parte din viață în Franța într-un exil impus sau auto-impus.
În atmosfera pariziană a sfârșitului de secol al XIX-lea (1886), Elena Văcărescu publică primul volum de versuri, Chants d’Aurore, care a primit cronici favorabile şi un premiu special din partea elitistei Academii Franceze și i-a deschis ușile „cremei” intelectuale a acelor vremuri.
Revenită în România, va fi domnișoară de onoare în suita Reginei Elisabeta şi, din acest punct, destinul începe să i se schimbe, întrucât, cu sprijinul necondiționat al Reginei, se va logodi cu principele moştenitor, Ferdinand, cel ce va deveni Ferdinand „Întregitorul” și soțul viitoarei Regina Maria a României. Statutul Casei Regale nu a permis însă legătura, oprită în cele din urmă de Carol I, astfel că Elena a trebuit să părăsească din nou Bucureştiul şi să se stabilească la Paris, unde întreține un salon literar foarte apreciat, frecventat de personalităţi precum Victor Hugo, Marcel Proust, Anatole France, Miguel de Unamuno, Aristide Briand sau Sarah Bernhardt.
Dincolo de numeroasele volume de poezii, dar și de proză – Amor vincit (1908) şi Vraja (1911) – sau paginile de memorialistică – Regi şi regine pe care i-am cunoscut sau Le Roman de ma vie -, scriitoarea română, cunoscută în mediile intelectuale pariziene ca Hélène Vacaresco, a făcut parte și dintr-o serie de comitete feministe, filantropice şi umanitare, iar această activitate intensă a avut un impact la fel de puternic asupra publicului, conferindu-statutul de „ambasador” neoficial pentru țara sa, numele ei fiind sinonim cu România în înaltele cercuri franceze.
De altfel, Elena Văcărescu este unul dintre membrii fondatori ai faimoasei Tribune „L’Université des Annales” şi, la București, a „Cercului Analelor”, societate unde, începând din 1913, au conferenţiat personalități precum Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti sau Octavian Goga.
În plan diplomatic, Elena Văcărescu a făcut parte din delegația română participantă la Conferinţa de Pace de la Paris (1919), iar în următoarele decenii nu se va opri din a susține puternic cauza națională. În anumite momente l-a secondat pe marele diplomat Nicolae Titulescu, chiar Guvernul României numind-o secretar general al Asociaţiei române de pe lângă Societatea Naţiunilor şi mijlocindu-i colaborarea cu Titulescu la Geneva, în cadrul aceleiaşi organizaţii internaţionale.
Din 1922, scriitoarea devine membru permanent cu drepturi depline în prezidiul Comisiei de colaborare intelectuală, patronat de Societatea Naţiunilor. Trei ani mai târziu, în 1925, Elena Văcărescu era primită în rândurile Academiei Române.
A mai fost premiată în același an de către Academia Franceză pentru volumul Rhapsode de la Dâmbovitza, iar în 1927, primește și din partea Franței ordinul „Legiunea de Onoare”.
Înainte și în perioada interbelică, puține au fost doamnele culturii românești apreciate la acest nivel. La un secol distanță, puține sunt, de asemenea, doamnele care să primească validare pe un palier atât de înalt. O simplă căutare pe site-ul Academiei Române arată că, în 2025, doar 20 şi ceva de femei se numără printre cei 200 de membri activi ai prestigioasei instituții… dar asta e o altă poveste.
După moartea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, Elena Văcărescu a continuat să lupte pentru România peste hotare, așa cum știa ea cel mai bine, cu „pana și cuvântul”, asemenea înaintașilor săi, dar și ca ultimă reprezentantă a unei lumi ce s-a stins în focurile celui de-al Doilea Război Mondial.
A murit în 1947, la Paris, nu înainte de a vedea o lume schimbată, în care diplomații sovietici au făcut legea pentru o țară ce fusese abandonată de marile puteri sferei de influență sovietică. Un pericol care, încă din vremea Revoluției ruse din 1917, fusese intuit corect de către Elena Văcărescu.
TEXT de ADINA CHIRVASĂ | ART (Hi)STORIES
