„Hoții de subiecte”, lungmetrajul de debut al regizorului Tudor Petremarin, aduce pe marile ecrane secvențe din adolescența vremurilor contemporane, dar și ceva din spiritul rebel al adolescenților din toate timpurile. Pelicula prezintă pe scurt modul în care mai mulți liceeni pun la cale un plan pentru a strânge bani prin vânzarea subiectelor de la Bac, înainte de examen. Mai trebuie să le obțină, iar de aici lucrurile se complică.
În ce mod, rămâne să aflați în cinematografe, din 25 martie. Atunci când o veți vedea pe marile ecrane și pe brașoveanca Alexia Galeș, care, asemenea lui Luci, din film, este pasionată de teatru, pentru care muncește de la 18 ani, de când s-a implicat în proiecte de actorie și performance în Germania. De altfel, repetă pentru „Die Schone Susanne”, spectacol inclus în programul Chemnitz European Capital Of Culture 2025. Am vrut să o cunoaștem pe Alexia Galeș dincolo de prezentarea oficială. Iată ce a ieșit.
Cine este Alexia Galeș?
Am 21 de ani și sunt din Brașov. Am locuit câțiva ani la Sibiu, când eram foarte mică. Mama făcea un master la momentul respectiv, tata era manager la o fermă bio pe lângă Sibiu… Ai mei au încercat să mă învețe mai multe limbi străine, când eram mică, era super la modă atunci: bunica vorbea română cu mine, mama engleză și franceză și tata germană. Aveam un babysitter la Sibiu care nu știa română, vorbea doar germană.
La un moment dat, știu doar că am început să o înțeleg. La grădiniță i-au spus mamei să renunțe la câteva limbi… că vorbeam în patru limbi simultan și lumea nu mă înțelegea :)) Așa că am rămas doar cu germană și română.
Engleză am învățat ulterior la școală. Am făcut grădinița germană la Brașov și, din clasa I-a până în clasa a XII-a am studiat la Colegiul Național „Johannes Honterus” din Brașov. Așa că am crescut „bilingual”: la școală se vorbea germană în ore și română în pauze. Sărbătoream și tradițiile românești (1 Martie, 8 Martie etc.), și pe cele germane (Fasching-carnaval, Laternenfest-festivalul lanternelor etc.).
Am crescut între două lumi la Brașov, un oraș care le încorporează pe ambele: și sași, și români, și germană, și română. Mă gândeam să fac actorie din liceu. Am făcut actorie la Școală Populară de Arte „Tiberiu Brediceanu” din Brașov și în 2019 am fondat o trupă de teatru – ImpACT.
Eram o grupă de prieteni de la Școala Populară care au închiriat pe ascuns o sală la Casa Armatei și care și-o plăteau din ce bani aveau strânși pe acasă :)) Mamei cred că i-am spus de toată chestia asta doar anul trecut. A venit pandemia, însă, și nu am mai continuat. M-am pregătit un an pentru admiterea la UNATC, la Actorie. Eram absolut obsedată, lucram non-stop și, în același timp, simțeam că nu sunt bună de nimic.
Am oprit întâlnirile cu prietenii sau orice tip de „distracție” ca să prioritizez pregătirea mea la Actorie. „Nu sunt destul de deșteaptă, nu sunt destul de talentată” – asta îmi spuneam zilnic. Și, totuși, continuam să repet.
Eram mică, speriată și, totuși… nu îmi dorisem vreodată ceva mai mult. Nu am avut parte de o pregătire cu care să rezonez și am fost într-un disconfort constant un an de zile. Nu am luat la UNATC și am fost distrusă. M-am înscris la SNSPA (Școala Națională de Studii Politice și Administrative – n.r.), la Communication and Emerging Media (facultate pe care o termin anul asta). Un an mai târziu am dat admitere la Sibiu, la Actorie și am intrat. Totuși, am renunțat după un semestru. Am început să înțeleg, încet-încet, tiparul de educație din universitățile de artă din România.
Un dezinteres îmbrăcat în vorbe goale la clase, profesori care întârziau și o oră jumătate la cursuri, comentarii sexiste cu privire la corpurile fetelor din clasă, de genul „o actriță trebuie să emane sexualitate și asta o vei face doar dacă slăbești”. Alte comentarii total nepotrivite, de genul „un actor joacă și dacă îi mor părinții în ziua aia, e de datoria lui”. Această jertfă pentru artă, cu care nu am rezonat niciodată, acest sentiment fals de sacrificiu care ni se transmitea zilnic…
Pe lângă asta, atingeri total neprofesionale de la profesorul nostru de lupte scenice și… tăcere… nimeni nu vorbea despre asta cu voce tare. Am ales să plec, chiar dacă m-a durut. Era un mediu toxic, dar asta îmi dorisem să fac de mică. Am înțeles că după mine, au plecat mai mulți. Îmi doresc sincer să se schimbe aceste metode de educație în facultățile de artă din țară.
Cum ai ajuns parte din distribuția filmului „Hoții de subiecte”?
Woow! Foarte, foarte, foaaarte random! Aveam 18 ani, picasem la Actorie la UNATC, eram distrusă, aveam atacuri de panică zilnic și mă luptăm cu mine să integrez durerea asta în mine. Scrollam într-o seară pe Instagram și am văzut un anunț de casting. Ceva atunci s-a format în mine, un gând, o dorință, o curiozitate. Cum ar fi să mă duc? Cum ar fi să fac acest lucru super mega nebunesc să încerc?
Simțeam că nu am dreptul să aplic… doar am picat la facultate, ce să caut eu acolo? M-am ambiționat, „m-am luat de mână” și mi-am pus, pentru prima dată în viață, alt scop decât „performanță și succes”. Voiam să văd dacă pot să fac asta. Fără frică. Dacă pot să fac actorie doar de drag, doar pentru că îmi place, doar ca să descopăr, doar ca să caut. Până atunci, mi-au spus alții ce să fac, ce să cred, cum să fac. Nu am avut nepărat un cuvânt de spus. Era foarte înfricoșător, dar voiam să văd dacă pot face asta și on my own terms. Voiam să văd ce iese dacă încerc să lucrez eu total sinceră cu mine.
Aveam un monolog dintr-un text al Alexandrei Badea („Perfect compus”), un monolog care îmi plăcea enorm, vorbea despre România și cum încă avem comunismul în noi. Toată lumea care m-a pregătit în actorie mi-a spus că nu e un monolog potrivit. Și totuși, cu el m-am dus. Mă identificăm foarte mult cu el și simțeam că pot să spun, pentru prima oară, ceva important prin actorie, ceva de care chiar îmi pasă, ceva care chiar mă doare.
M-am dus să dau castingul cu frică, cu neîncredere, cu inconfort, neștiind că eu, în acel moment, mă vindecam. Și… am supraviețuit. Peste câteva săptămâni m-a sunat un număr necunoscut, spunându-mi că am intrat în shortlist. Nu înțelegeam, era ceva total ireal, m-am albit la față și îmi curgeau lacrimi, fără să vreau să plâng. Am intrat în shortlist, eu dând inițial casting pentru Amalia și Sofi, nici nu știam de existența lui Luci :))
A fost o experiență extraordinară! Tudor Petremarin (regizorul lungmetrajului „Hoții de subiecte” – n.r.) a creat un spațiu atât de safe pentru noi, actorii, fiecare zi de lucru era super mega fun. Descopeream împreună personajele și nu m-am simțit vreodată judecată sau „analizată”, cum se întâmplă de obicei în contextul asta în România. Pentru că m-am simțit foarte safe, mi-am dat și libertatea să încerc lucruri noi, să mă „arunc” pur și simplu.
Știu că i-am spus și noi, toți, în ultimele zile de casting: „Tudor, și dacă nu luăm, nu ne supărăm. A fost super mega cool și fun să lucrăm toți împreună”. Am fost sunată că nu am luat casting-ul, dar eram super mândră de mine că am ajuns până în punctul ăla, niciodată nu ajunsesem așa de departe. Peste câteva luni, primesc telefon de la Tudor, eram într-un autobuz în Spania. „Ce faci?”, mă întreabă. „Bine, uite, în autobuz în Spania”. „Ce tare, fată, și eu tot în Spania!
Te sunasem că avem un rol pentru tine și voiam să te întreb dacă vrei să joci în film”. M-am întors la mama și tata și le-am spus că o să joc în primul meu film. A doua zi de dimineață, m-am plimbat singură, în Spania, cu căștile în urechi, și am plâns râzând în hohote.
Care au fost provocările rolului și cum le-ai depășit? A fost ceva ce ai fi făcut diferit și de ce?
Desigur, sunt foarte recunoscatore pentru șansa asta și în continuare se simte ireal, cred că va continua să se simtă ireal și după ce va ieși filmul din cinema. Dar, dacă e să fac o declarație sinceră, cred că mi-a plăcut de Luci numai din a doua zi de filmare, chiar dacă am repetat jumătate de an înainte de filmările propriu-zise :))
Pur și simplu nu cred despre mine că sunt amuzantă. Și atunci cum pot construi un personaj amuzant, dacă eu nu am acces la partea asta din mine? Nu am înțeles foarte mult timp de ce mi-a fost dat rolul asta, nu înțelegeam ce văzuseră oamenii în mine, de m-au ales pe mine pentru Luci. Am repetat replicile obsesiv, aveam trei caiete la repetiții, puneam toate întrebările posibile la repetiții, în fiecare zi aveam altă idee de cum ar putea fi Luci, am înnebunit echipa.
Nu mă simțeam deloc pregătită când am început filmările. Era și frică, erau emoțiile, anxietatea primului film și mă simțeam vinovată că eu „nu sunt gata” cu personajul meu. Și, încă din prima zi, toată lumea a început să se amuze de cât de mult semăn cu personajul.
Simina Brădeanu, make up-artist-ul din echipă, se amuza cel mai tare: mă împiedicam, mă spălăm pe dinți în mijlocul filmărilor oriunde, mă schimbam de costum oriunde apucam, scăpam lucruri pe jos, mă încurcam, spuneam glume la care nu râdea nimeni. Eram foarte clumsy și cringe… fără să mă străduiesc și de fiecare dată când mă vedea, Simina râdea și spunea „Of, Luci!”.
Luci a fost un rol pe care am învățat să îl iubesc, să îl înțeleg, să îl „accesez” și faptul că nu simți o afinitate, o legătură cu rolul din prima poate fi înfricoșător, mai ales la început de drum. Acum mă bucur că am avut parte și de experiența asta, „m-a crescut” enorm ca artista. La primul screening al filmului cu echipa m-am judecat, sigur, sunt o persoană care tinde să fie perfecționistă.
„Aici puteai să vorbești mai repede!” „De ce n-ai legat replicile?” „Aici puteai să o spui altfel”. Dar dacă fac un pas în spate și mă gândesc, nu aș shimba nimic, absolut nimic. Asta am fost eu: Alexia la 18 ani: mică, speriată, în extaz, filmând primul ei film, luând parte la ceva mai mare decât ea. Și mă bucur că asta se poate întrezări și în rolul meu.
Cine este, de fapt, Luci?
Of, măi… Luci e mică, mică. E la început de drum. O fată care încearcă încontinuu. Care are super multă încredere în ea. Care crede că poate și și reușește. Care nu crede în obstacole. Dacă vrea ceva, găsește o cale să îl obțină. Îl vrea pe Tomiță și îl obține, chiar dacă la început, Tomiță nu o vrea pe ea – ha, ha. Se duce până în pânzele albe pentru ceea ce vrea și pur și simplu nu are noțiunea de eșec, de neîncredere.
Ce te-a învățat Luci?
Eu cu Luci semănăm cel puțin la performanțele din liceu 🙂 Luci este o tipă tocilară, genul ăla de copil care stă în prima bancă, are 10 pe linie, face toate activitățile extracurriculare posibile, face meditații zilnic și e și premiantă. Așa am fost și eu în liceu și a fost foarte amuzant să descopăr asemănarea asta, de care nu eram foarte conștientă. Am fost olimpică națională la română, germană și engleză.
Am fost premiantă la pian, am făcut dansuri sportive și patinaj artistic de performanță și am făcut toate sporturile disponibile în Brașov: karate, înot, ski, dans modern, balet și călărie. Și, pe lângă asta, aveam meditații în fiecare zi. Eu și Luci muncim mult pentru visele noastre, știm amândouă că asta e „calea spre reușită”.
Vrem mereu mai mult, țintim mereu cât mai sus. Dar, spre deosebire de mine, Luci nu se teme de măreția viselor ei. Încearcă și știe că va reuși la un moment dat. Cred că asta a fost cea mai importantă lecție pe care mi-a dat-o Luci. Și chiar dacă mai uit uneori, încerc să îmi reamintesc mereu ce m-a învățat.
Care sunt actorii/ actrițele de pe platou care te-au inspirat pentru acest rol și cum? Dar în afara platoului, care modele pentru tine și de ce?
Absolut toată lumea de pe platou, fără excepție! Și nu vreau să mă rezum doar la colegii mei actori: toată echipa filmului „Hoții de subiecte” e formată din niște oameni care mă inspiră enorm! Toată lumea s-a pregătit conștiincios pentru filmul ăsta. Repetam oricând, între pauzele de la filmare, înainte de filmare, cu Dragoș Prundeanu (cel care interpretează rolul lui Tomiță în film, iubitul lui Luci – n.r.), am repetat odată chiar și înainte de repetiții :)) E un film în care a crezut toată lumea care a lucrat la el, și asta s-a simțit în lucru și se va vedea și pe ecrane. Am crezut mult în el, și Tudor a crezut în noi când ne-a ales.
Fiecare avea grijă de toată lumea pe platou: dacă era o parte de costum de la rulotă, un retuș, o repetiție, o zi proastă. Observam și simțeam tot și mă simțeam, la rândul meu, „taken care of”. E primul film pentru mulți din echipă și să împărți emoția și sentimentul de vis împlinit al primului film cu atât de mulți oameni este absolut magic.
Sunt recunoscătoare pentru asta în fiecare zi. Și în continuare, după doi ani de la „wrap”, ne susținem și suntem acolo unul pentru altul! Pe oamenii din echipa filmului „Hoții de subiecte” (absolut toți, fără excepție) îi respect și îi admir enorm și am ajuns real să îi iubesc. Și pe cei din afara platoului: Alexa Tofan, acting coach-ul meu în prezent, este cea care m-a învățat că pot face actorie fără frică. Am venit la ea după ce m-au pregătit foarte multe persoane, care mi-au sfărâmat încrederea în mine.
Din păcate, asta este o metodă de învățare destul de obșinuită în România, unde se învață actorie cu frică, cu ironii, cu injurii, cu ego, cu relații, cu glumițe răutăcioase și neprofesionale, cu „nu faci bine”, „ești proastă”, „nu așa”. Dacă nu ar fi fost Alexa, m-aș fi oprit să fac asta la 18 ani. Lângă ea am învățat că pot să încerc, că nu există corect sau greșit, că există doar încercări și descoperiri. Alexa a fost primul meu spațiu safe în actorie.
Și Andreea Iftimescu, soprană la Opera Națională din București și profesoara mea de canto, pe care am întâlnit-o anul asta. Cu ea m-am reconectat cu mine, ca om, am învățat că mesajul pe care vrei să îl aduci în lume ca artist e mai important decât toate succesele tale profesionale adunate. Am reînvățat să caut „specialul”, „magicul” și „umanul” în ceea ce fac și a readus la viață o parte din mine de care nici nu mai eram conștientă că am pierdut-o.
Cu ce alți actori/ actrițe ai vrea să împarți viitoare proiecte?
Nu am pe cineva la care să mă gândesc specific. Respect pe toată lumea care face asta, pentru că pentru fiecare rol, pentru fiecare producție, e o muncă imensă în spate. Fiecare om cu care lucrez mă va învăța ceva, va avea o amprentă asupra dezvoltării mele ca om și ca artist, așa cum și eu las o amprentă asupra oamenilor cu care lucrez.
Mi-ar plăcea să joc din nou cu colegii mei din film :)) Noi ne mai vedem, am păstrat legătură cu toți, dar cred că asta ar fi o revedere frumoasă pe plan profesional și cred că e foarte interesant să construiești o relație și un raport diferit cu persoanele cu care ai lucrat deja, asta aș vrea mult să experimentez.
Visez să lucrez la un moment dat în viață cu Radu Jude, ca și regizor. Îmi place mult, mult, mult ce face, este unul dintre regizorii mei preferați. Nu se ascunde să spună adevărul, nu se ascunde să ți-l arunce pur și simplu în față, oricât de puternic ar fi impactul. Și adevărul asta neîmbrăcat, adevărul asta crud, nestilizat, este ce caut și eu să transmit în ce creez (pe orice plan).
Unde te vezi peste cinci ani?
În trecut eram o persoană care avea un 5 year plan foarte bine planificat :)) Acum am crescut… și am ajuns să nu îmi mai planific viața la virgulă. Nu știu. Habar n-am. Nu știu ce mă așteaptă luna viitoare. Așa cum mi-a venit castingul ăsta pe Instagram, pe feed, așa cum am primit telefonul că am un rol într-un film… viața se poate schimba la 180 de grade oricând, în orice zi.
Și îmi doresc să fac multe lucruri: îmi doresc să călătoresc mult, îmi doresc să locuiesc pe o insulă câteva luni, îmi doresc să ating o balenă, îmi doresc să joc într-un serial, îmi doresc să mă mut din țară, îmi doresc să joc într-un film străin, îmi doresc să învăț să fac inimioare în spuma de la cafea.
Îmi doresc real și sincer toate lucrurile astea, așa cum mi-am dorit să joc într-un film. Și cândva știu că se vor întâmpla. Când? Nu știu. Nu dețin controlul absolut asupra vieții mele (și încă încerc să învăț asta) Când va fi va fi. Tot ce pot face eu este să mă străduiesc să trăiesc sincer în fiecare zi.
Ce le-ai spune celor mai tineri decât tine dacă ar vrea o carieră de actor? Care ar fi „rețeta”?
Rețeta e că nu există o rețetă. Cu toții încercăm, cu toții ne străduim. Niciunul dintre noi nu știe. Toți suntem nesiguri. Este un citat din „Pescărușul”, de A.P.Cehov, la care m-am reîntors de multe ori în anii ăștia: „Acum știu. Acum înțeleg. Că în meseria noastră, importantă nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu. E puterea noastră de a îndura. Să știi să-ți porți crucea și să îți păstrezi credința. Eu cred și sufăr mai puțin”.
E o meserie unde primeșți refuzuri pe bandă rulantă. Atunci când înțelegi că nu depinde 100% de tine te mai eliberezi. Dă-ți timp! Și caută ce crezi tu că ar conta pentru tine. Caută ce vrei tu să transmiți, caută varianta ta, cu riscul de a nu câștiga, de a nu lua castingul. Să cauți și să încerci să fii sincer, cu riscul de a pierde așa-zisul premiu (rol, casting, concurs), în loc să cauți să faci pe plac… atunci cred că tu crești, ca om și ca artist.
La un moment dat, cineva o să îți vadă sinceritatea, o să vadă adevărul din tine. Cel mai important e să crezi în tine ca om. Să crezi în adevărul pe care l-ai găsit în tine. Asta te face autentic și atunci… cu timpul… vei înțelege că nu ești în competiție cu nimeni. Că toți încercați să căutați umanul și adevărul din viață. Și asta nu poate fi un concurs. Și cred că e ceva ce am învățat in the harsh way: prima dată ești om. După, ești actor/artist.
Nu te sacrifica pe tine pentru nimic. Nu e de cine poate duce mai mult, de cine poate îndura mai mult, de cine poate renunța la mai mult. E despre a rămâne om și a te prioritiza pe tine. Când cauți să fii sincer, devii autentic. Și asta e tot. Sau, cel puțin, asta cred eu acum.
» Interviu de ADINA CHIRVASĂ | Brașov | Interviuri filme
