POINT OF VIEW | „The Iron Claw”. Wrestling-ul e mai adevărat ca niciodată
2023 a fost un an bun pentru cinematografie, fapt pentru care Academia Americană a avut de unde alege cui să împartă premiile Oscar, în urmă cu două luni. Oppenheimer și Poor Things au fost lăudate și răslăudate, dar și-au găsit și câțiva critici care au contestat valoarea lor și, implicit, și faptul că au primit atât de multe statuete.
Dacă în cazul lor părerile au fost mai împărțite, un lucru cu care a putut să cadă de acord toată lumea e acela că The Iron Claw, care nu a primit nicio nominalizare, a fost complet trecut cu vederea, total pe nedrept. Fapt pentru care m-am dus și eu să îl văd.
Filmul este bazat pe tragica poveste de viață a familiei Von Erich și a ascensiunii acesteia în lumea wrestling-ului profesionist în anii ’70 și ’80. Antrenați încă de când erau copii de către tatăl lor, Fritz Von Erich, cei patru băieți ai săi (în realitate fiind cinci, dar vom reveni la asta mai târziu), Kevin, David, Mike și Kerry au început încetul cu încetul să-și creeze un nume și să lupte pentru titluri importante în diferite promoții din Statele Unite.
Tragedia însă îi lovește rând pe rând pe fiecare dintre frați: David moare în Japonia din cauza unei complicații provenite de la o enterocolită, Mike se accidentează la umăr și suferă sindromul șocului toxic, rămânând cu niște leziuni pe creier, ca mai apoi să se sinucidă, la fel ca și fratele său, Kerry, care în urma unui accident de motocicletă își pierde un picior și chiar dacă reușește să mai profeseze cu ajutorul unei proteze, alege să își pună și el capăt zilelor într-un final. Kevin, fratele cel mare, este singurul care rămâne în viață până la finalul filmului și scapă de „blestemul” familiei Von Erich.
Povestea în sine este mult mai puternică decât filmul, care doar punctează anumite momente cheie și nu reușește să treacă de un prim strat, nici la nivel de dialog și nici la nivel de execuție. Per total, personajele sunt doar schematice, iar uneori am simțit nevoia de mult mai mult în ceea ce privește relația dintre frați și dinamica lor. În realitate a mai existat și un al cincilea frate, care s-a sinucis și el, dar poate că excluderea lui din film și comasarea a două personaje într-unul a fost una fericită.
Actorii sunt buni, Zac Efron face unul dintre cele mai bune roluri ale sale de până acum, iar secvențele de wrestling sunt bine realizate, chiar dacă uneori par repetitive și parcă ai vrea să vezi ceva mai multă varietate.
Una peste alta, filmul nu mi-a displăcut, dar am senzația că suferă de sindromul rețetei americane, în care din neștiința de a pune lupa pe lucrurile importante din poveste ca să ajungă ceva mai mult la mine, regizorul alege să prezinte mai multe lucruri, dintr-o perspectivă ceva mai largă, doar ca să bifeze cât mai mult, astfel narațiunea devine banală și pur schematică. Poate că altcineva ar fi știut mai bine ce să facă cu această poveste atât de bogată și tragică.
» Text de ŞTEFAN IANCU | Point of view
