Născut în 1928, Puiu Manu a debutat în domeniul celei de-a 9 arte în anul 1957 cu prima sa bandă desenată Comoara lui Montezuma și, de atunci, desenează cu o mare pasiune până în prezent.
“Asta este meseria adevărată, trebuie să-ți placă ce faci, să îndrăgești tot ce îți iese din mână. Să nu zici niciodată ‘Aoleu ce prostie am făcut!’, nu există așa ceva” spune, cu un inconfundabil zâmbet care-i cuprinde toată fața, maestrul Puiu Manu, unul dintre cei mai prolifici autori de bandă desenată din România și, de asemenea, unul dintre cei mai longevivi din lume. Autor multivalent, realizator de benzi desenate istorice, de aventuri și science-fiction, pictură de șevalet, precum și de afișe ori grafică de carte, Puiu Manu a publicat în reviste precum Cutezătorii, Arici Pogonici, Luminița, Cravata Roșie. La onorabila sa vârstă de 92 de ani, acest artist a bucurat și încă bucură pasionații de BD cu nenumărate albume și reviste de gen la care lucrează și în prezent. Participă la numeroase expoziții și saloane de bandă desenată din țară și străinătate. Pasionat de educație fizică, a practicat sporturi de performanţă precum yachting şi ski. Puiu Manu a îmbogățit seria „Maeștri ai Benzii Desenate Românești”, expoziții organizate la Muzeul Municipiului București la inițiativa profesorului și autorului Mihai I. Grăjdeanu, evenimente care adună în jurul lucrărilor expuse vizitatori de toate vârstele.
De unde pasiunea pentru bandă desenată?
Să vă spun sincer, banda desenată a apărut foarte greu în perioada comunistă. La vremea respectivă citeam revistele franțuzești Pif și Vaillant, care mi-au deschis apetitul pentru banda desenată. Am propus revistelor cu care colaboram să facem și noi bandă desenată și mi s-a spus că este o manifestare burgheză. Așa că am desenat în bandă desenată un copil sovietic în Revoluția de la 1918. Nu aveau cum să îl refuze și era… în bandă desenată. Așa a intrat. Imediat după aceea a apărut povestea lui Sântimbreanu, Comoara lui Montezuma, pe care au preluat-o și cei din Uniunea Sovietică. Dacă le-a plăcut și lor, am avut imediat voie să desenăm. Și de aici a plecat banda desenată… cred că de prin anii ‘50, de când au început revistele Luminița, Cravata roșie, Arici Pogonici, pe care eu, Nic Nobilescu și Radu Duldurescu le-am inventat și le și ilustram. Poate din acest motiv, nu cred că a fost vreo revistă în care să nu am un desen, chit că era doar un titlu. La vremea respetivă, tipografia nu avea titluri desenate, așa că le ilustram eu. Îmi făcea plăcere. Revista Scânteia pionierului avea un sediu pe strada Academiei şi eu fiind student și amărât – ca toți studenții de pe vremea aceea – le-am dat niște desene frumoase și m-au angajat imediat. Abia când s-a construit Casa Scânteii au apărut și revistele Cravata roșie, Luminița, Arici Pogonici. Ăsta a fost avântul benzii desenate în România comunistă. Exista bandă desenată și înainte, însă era doar o manifestare burgheză și nu aveam voie. Ce eram noi, artiștii? Niște paraziți ai societății comuniste pentru că nu dădeam la strung.
Ați făcut și altceva în paralel cu banda desenată?
Am făcut toate genurile de grafică, de desen, de pictură. Am absolvit la Institutul de Arte Plastice secția de pictură murală și am lucrat cu mari maeștri. Am făcut și lucrări de pictură murală, am făcut ilustrație de carte, pictură de șevalet, grafică publicitară, afișe, tot ce se putea exprima prin desen. Am avut șansa că aveam talent… pe vremea aia erau puțini băieți care desenau bine. Existau și unii băieți buni dar nu erau de bandă desenată. Erau ilustratori și stăteau cuminți, își făceau doar meseria lor, nu făceau și altceva. Eu am făcut și pictură și grafică, de toate. Am lucrat din fericire cu mari maeștri. La pictură l-am avut pe Corneliu Baba de exemplu… au fost numai somități. Şi pe Gheorghe Ivancenco, un profesor de desen excepţional care, din fericire, își dădea foarte mult interesul ca studenții lui să deseneze bine, adică să înțeleagă desenul. În toți cei șase ani în care am făcut Institutul de Arte Plastice am mers cu blocul sub braț. Chiar dacă mergeam la pescuit. Mergeam în Deltă cu Nicki Nobilescu, dădeam la pește, dar eu și desenam. Am desenat un pui de lipovean care ne plimba toată ziua prin Deltă pentru douăzeci de lei. Din fericire, am avut o tinerețe puțin altfel decât ceea ce se întâmpla pe vremea comunismului. Există un restaurant în Piața Amzei, se numește The Harbour, și am niște lucrări de pictură acolo. Pe un perete este o pictură cu o luptă navală care e bandă desenată.
Ați continuat cu banda desenată și după 1989?
Da. Mă întreba și patronul de la restaurantul The Harbour cum era în comunism. “Dom’le, nu mă întreba pe mine, că eu am dus-o bine în comunism!” 🙂 Eu nu am lucrat niciodată într-un serviciu comandat, în sensul că nu am avut stresul șefului pe cap. Cât am lucrat, atât am fost plătit. Din fericire, după cum vedeți, am lucrat destul. Am făcut o casă, mi-am luat un automobil. Când am făcut casa asta, pensionarii și ceferiștii din zonă m-au reclamat la miliție pentru că aveam venituri ilicite… așa se numeau pe vremea aia. Ofițerul m-a întrebat de unde am bani să cumpăr casa, mașina, că eram singurul de pe-acolo care aveam mașină. I-am spus că îi aduc să-i arăt doar veniturile mele, nu și ale nevestei mele care era stewardesă și câștiga în dolari. Când i-am arătat s-a închinat și mi-a zis că dacă mă mai supără cineva să apelez la el.
Dintre toate poveștile pe care le-ați realizat în bandă desenată, care sunt preferatele dumneavoastră?
Tot ce am făcut, am făcut cu dragoste. Nu am făcut nimic silit. De aceea fac o mie de schițe până îmi iese una perfectă, până iese ce îmi place mie. Am iubit tot ce am făcut, nu pot să fac diferențe. De altfel se și vede, deoarece toate au o finisare specială, adică nu găsești greșeală nici în culoare, nici în compoziție. Este adevărat că, în cea ce privește compoziția, am exercițiul Insitutului de Arte Plastice. Când am dat lucrarea de diplomă, am venit cu prima schiță la profesor şi acesta m-a rugat să mai fac una. Apropo, am avut subiectul ‘Lupta de la Posada’. Am mai adus profesorului vreo cinci schițe și când am văzut că tot continuă să îmi ceară, i-am adus-o din nou pe prima. “Ei, vezi ce frumoasă e?”… “Domn profesor, păi asta e prima schiță pe care v-am dat-o.”. “Puiule, crezi că eu nu știu? Dar tu crezi că așa se face o lucrare de diplomă, dintr-o dată?”. Asta înseamnă meserie, trebuie să îți placă ce faci, să îndrăgești tot ce îți iese din mână. Să nu spui “Aoleu, ce prostie am făcut!”, nu există așa ceva.
Bănuiesc că ați abordat toate subiectele posibile în bandă desenată, de la istorie la science-fiction, de la aventură la comedie.
Din fericire, am avut niște maeștri pe care era greu să îi concurezi. Am lucrat cu Octav Pancu-Iași, cu Mircea Sântimbreanu, care, la vremea respectivă, erau mari scriitori. Cu Iuliu Rațiu, cu Ovidiu Zotta, care era redactorul șef la Cutezătorii. Ei au făcut scenariile, fiecare avea domeniul lui. Mergeam cu Sântimbreanu într-un Fiat Topolino, era cea mai mica mașină, iar el era cât ușa, trebuia să se aplece ca să intre în ea. Mergeam și cu ȚuȚu Palcu, eram foarte buni prieteni, călătoream prin țară cu delegație de la Casa Scânteii… mergeam în anchete pionierești, așa se numeau. Ne duceam prin școli, oriunde puteam să luăm contactul cu pionierii. Şi pentru că Sântimbreanu nu încăpea în Fiat, am scos scaunul de lângă șofer ca să aibă loc pentru picioare de pe bancheta din spate. Având delegații nu pot să vă spun ce bine o duceam. Ne duceam mai întâi la partid și spuneam că suntem într-o delegație pentru niște anchete, nu spuneam că sunt pionierești. Când auzeau de anchete, nenicule!, aveam unde să dormim, să mâncăm, așa era pe vremea aceea. Iar acești superbi scriitori mi-au făcut scenariile. Și eu m-am conformat. Am mai fost întrebat dacă eu nu am făcut nici un scenariu. În afară de lucrurile mărunte, nu mi-am permis mai multe, pentru că ei aveau un prestigiu… un scenariu de-al lui Octav Pancu-Iași era de la început până la sfârșit un suspans, era superb.
Banda desenată a luat amploare în Franța, Belgia, Japonia, Statele Unite. Este la nivel de fenomen, este o întreagă piață. În România, cum ar trebui apreciată această artă?
Există desenatori de valoare care au înțeles ce înseamnă banda desenată și mulți dintre ei sunt foarte bine dotați, și-au însușit meseria. Însă, așa cum am mai spus, este foarte scumpă. Banda desenată este un act de cultură, adresată copiilor, căci de la ei începe cultura. Trebuie să fie accesibilă copiilor, să aibă un preț rezonabil. Zece lei ar fi perfect, dar patruzeci de lei, cincizeci de lei, mai greu scot copiii. Chiar dacă au la dispoziție tablete și acces la internet. Dar pentru a-și cumpăra o bandă desenată e greu să-și irosească economiile. Patruzeci-cincizeci de lei este foarte scump. Ce scumpește foarte mult un album este distribuția, care ia jumătate din preț. Noi muncim un an de zile la un album și ei iau dintr-o dată jumătate din preț. Cel mult 20% le este suficient, pentru că nu fac nimic, doar o pun pe raft. Nu se poate așa ceva! Un roman este altceva deoarece poate suporta un treizeci de lei, patruzeci de lei, pentru că autorul a muncit un an sau poate mai mulți la realizarea lui. O carte este foarte laborioasă. Trebuie puricată nu doar de autor, ci și de oameni care se pricep la gramatică și așa mai departe.
Cum poate ajunge banda desenată românească din prezent la același nivel la care se afla înainte de 1989?
Foarte interesantă întrebare pentru că, înainte, singura fereastră deschisă către alt orizont era banda desenată. Cu care puteai să îți permiți o aventură, o excursie, avione, cai, pe care copiii nu le vedeau în altă parte, decât într-o bandă desenată sau la cinematograf. Îmi aduc aminte că ne documentam pentru istorie și am avut un subiect despre Preda Buzescu. Preda Buzescu a fost un căpitan al lui Mihai Viteazul, asta o știe istoria, dar acest Preda Buzescu a avut un conflict cu tătarii. A fost o luptă care a durat două-trei zile, nu se decidea cine este învinsul sau învingătorul și atunci hanul tătarilor a hotărât lupta dintre cei cei mai voinici soldați din ambele tabere. Cel care câștiga lua totul. Din tabăra lui Mihai Viteazul a fost Preda Buzescu. Acesta i-a învins pe tătari, le-a tăiat capetele. Însă, în lupta respectivă, căpitanul Preda a fost rănit de un tătar cu o sabie otrăvită şi astfel, după două sau trei săptămâni, a murit. Acest lucru nu îl știe nimeni. Noi am aflat pentru că am fost la mormântul lui Preda Buzescu. Este înmormântat într-o biserică, comuna nu o mai țin minte. Acolo era un preot căruia i-am spus că avem o rubrică la revista Cutezătorii, în care prezentăm povestea acestui căpitan al lui Mihai Viteazul. “Mai apare revista Cutezătorii?” ne întreabă preotul. “Da. Mai apare!”. “O, domnule, să știți că pe vremea copilăriei mele, cel mai mare premiu la noi era revista Cutezătorii, pentru că avea bandă desenată.”. Acesta este răspunsul la întrebare. Copiii nu aveau altceva. Banda desenată era o fereastră deschisă spre alt orizont, nu cel gri pe care îl aveau ei în țară, de aceea era apreciată. Acum, fereastra, este deschisă spre toate orizonturile.
Există un val nou de autori de bandă desenată, iar eu cred că, indiferent dacă au talent sau nu, sau dacă colaborează deja cu scenariști buni, oricum ar fi, cred că ar merita un sfat din partea dumneavoastră.
Singurul sfat pe care îl pot da este să îl parafrazez pe Lenin, “Desenați, desenați, desenați!”. De aceea spuneam și mai devreme că în timpul studenției am umblat cu blocul de desen sub braț și desenam orice. Animale, automobile, stejari, tot timpul desenam. Aceasta este rugămintea și lecția, dacă doriți să o numiți așa, să deseneze continuu. Nu cum este nepotul meu care vrea să deseneze… “din când în când”.
Până la urmă, banda desenată este și o formă de educație.
“Banda desenată este un act de cultură” este expresia unui editor de la Paris. L-am întrebat de ce această formă de artă este privită drept cultură iar el mi-a spus că este un act de cultură care a venit de la americani, care au constatat că în douăzeci de ani de digital au scos o generație de idioți care nu au imaginație şi nu vor să citească. Am văzut de curând o caricatură pe internet care mi s-a părut superbă. Era un grup de copii care priveau un obiect aflat pe jos, pe pământ, şi încercau să îl ridice cu un băț ca să îl vadă mai bine. “O fi vreun OZN? Feriți-vă, că cine știe ce e acolo!”… Era o carte! Copiii de azi nu mai știu ce este cartea. Ei au tablete. Îi văd și pe nepoții mei, noroc că la școală li se cere să lase telefonul când intră în clasă.
Banda desenată ar trebui introdusă în școli?
Asta este o problemă! A fost un ministru nou care a dat o ordonanță ca banda desenată să nu se mai vândă în școli. Era revista Cutezătorii, pentru toată țara, și trebuia distribuită în școli. Le-a interzis și revista a dat faliment. Cei de la guvernare au interzis ca banda desenată să mai ajungă pe mâna copiilor. Banda desenată trebuie să ajungă în școli, dar cum să se întâmple asta dacă nu este susținută?
Interviu de MĂDĂLINA C. DIACONU
NOTĂ:
Muzeul Municipiului București, găzduiește încă de la finalul anului 2018, seria expozițiilor “Maeștri ai Benzii Desenate Românești”, proiect propus de profesorul și autorul BD, Mihai Ionuț Grăjdeanu. „Ca o formă de prețuire și admirație pentru valorile din domeniul benzii desenate autohtone, invităm publicul să participe, în fiecare an, la expoziții de autor. Îi avem ca invitați pe maeștri ai benzii desenate românești, cei care au bucurat copilăria și adolescența multor generații cu lucrările lor, lucrări care, după părearea mea, trebuie cunoscute și de copiii și tinerii de azi.” – Mihai I. Grăjdeanu, profesor și autor de benzi desenate, curatorul expozițiilor.
Link video: http://muzeulbucurestiului.ro/vernisaj-expozitie-banda-desenata-de-puiu-manu/
“Puiu Manu avea, faţă de ceilalţi confraţi din tinereţile sale, o mare versatilitate, era un artist polivalent. El putea să facă cu egală măiestrie bandă desenată realistă, bandă desenată comică, putea să facă ilustraţie independentă, copertă, afiş, genuri care implică specializări şi abordări diferite. În domeniul benzilor desenate realiste, Puiu Manu a abordat toate temele, a făcut şi bandă desenată istorică, şi bandă desenată de actualitate, de aventură, de science-fiction. Pe toate le-a făcut cu acea seriozitate, cu acea dăruire care l-a caracterizat întotdeauna.”, a declarat artistul Valentin Tănase la întâlnirea cu maestrul Puiu Manu în cadrul seriei expozițiilor mai sus amintite.
