Mulți au tendința deconcertantă de a spune că le place un lucru, chiar dacă preferă altceva, și de a condamna public unele genuri muzicale, pe care de altminteri le consumă cu aviditate în intimidate.
Știu, e discutabil. Eu vă recomand următoarele albume care fac parte din colecția mea personală.
Fiți indulgenți, cultura nu ar trebui să se confunde cu expertiza contabilă.
1.Nick Cave and The Bad Seeds- Push the Sky Away
Nick Cave este un arhetip universal, o matrice care influențează conduita umană într-un fel sau altul.
Din 1984, anul în care a debutat alături de The Bad Seeds, deci după disiparea post-punk-ul australian numit The Birthday Party, fostul băiat de cor al Catedralei Wangaratta, s-a deplasat cu o naturalețe incredibilă între muzică, literatură şi film, devenind una dintre figurile-cult ale vremurilor noastre.
Eu pe Nick Cave l-am auzit pe VH1 când a apărut piesa Where the Wild Roses Grow și recunosc că nu înțelesesem nimic. Sigur, aveam 6-7 ani si tot ce-mi rămăsese în minte era imaginea lui Kylie Minogue plutind în râu.
Treisprezece ani mai târziu urma să fac parte din persoanele care îi asigurau statornica simpatie- o simpatie dobândită în urma unui playlist pus pe repeat în timpul facultății. Cert e că The Ship Song, Henry Lee și Into My Arms au fost mult timp printre preferatele mele.
Astăzi, datorită melanjului vocii expresive venite din tumultul poetic, a sirenele și a străzii Jubilee mă văd ,,nevoită” să vă recomand penultimul album intitulat Push The Sky Away, din 2013.
Albumul e diferit prin densitate, e un album care crește fără încetare, ademenindu-te să te întorci pentru a-l descompune și cumva, pentru a-l dezbate. De menționat este și faptul că după acest album artistul urma să lanseze Ghosteen, din 2019, unde aveam de a face cu toate bântuirile și mântuirile domnului Cave.
Înapoi la Push The Sky Away. Deși a doua melodie din album, Wide Lovely Eyes, aduce a Johnny Cash și e puțin mai veselă, nu putem spune același lucru legat de ultima melodie, Push The Sky Away, unde ai impresia că ți se așează un soi de neliniște înțepătoare ca apele minerale mult prea acidulate.
I got a feeling I just can’t shake
I got a feeling that just won’t go away
You’ve got it, just keep on pushing and, keep on pushing and
Push the sky away
Nick Cave- sfânt şi păcătos deopotrivă. Minunat!
2.Opeth- Morningrise
Trupa scandinavă, lansată la începutul anului 1990, nu merită tratată superficial nici o secundă întrucât, indiferent de opinia vreunui cârcotaș, a devenit vârf de lance în rock-ul progresiv european – continental, cel puţin, căci britanicii au propria lor ligă.
Opeth orbitează în jurul unei sfere progresive cu tranziții abrupte între acustic și heavy, între șoapte, riff-uri joase de doom, dar și voci grave. Poate chiar elementele acestea devin adevărații vectori ai trupei, nu-i așa?
Eu i-am descoperit acum vreo 5 ani, perfect timing, știu că era o toamnă blândă și ascultam Haggard și Youtube îmi sugera, printre altele, melodia Harvest. Și atunci am avut o epifanie, dacă vreți.
Chiar dacă anul trecut, suedezii au revenit cu cel de-al 13-lea album din cariera lor de 30 de ani, un album neplănuit (susține solistul Åkerfeldt), prezentat sub numele de In Cauda Venenum (lat. veninul stă în coadă’/ce-i mai rău abia urmează ), recomandarea mea nu are neapărat legătură cu Opeth-ul de azi sau cu perioadele de după 2000, când Steven Wilson de la Porcupine Tree le-a produs câteva materiale printre care și Deliverance, care a ajuns în Billboard top 100.
Eu vă recomand cel de-al doilea album, Morningrise, care a fost lansat în 24 iunie 1996 în Europa și în anul 1997 în state. Albumul a fost produs de Dan Swanö (Edge of Sanity sau Nightingale ).
Acesta a fost lansat la doarun an după „Orchid” şi conţine doar şase piese, dar compensează cu o durată ce variază între 10-20 de minute.
“Black Rose Immortal” rămâne și în ziua de azi, cea mai lungă piesă semnată Opeth.
Morningrise este primul album care indică tendinţa trupei de a se orienta spre semnături atipice şi progresive.
Preferata mea este To Bid You Farewell, care durează 10.56 de minute.
Din punctul meu de vedere, este o capodoperă care, deși intră în sfera pieselor dominate de aspectul heavy, iese oarecum din umbra acelora prin impecabila ascensiune a chitării și prin introducerea vocii și a inflexiunilor progresive.
Trupa scandinavă Opeth a putut fi ascultată la Rockstadt Extreme Fest în 2017 și la ARTmania Festival în 2019.
Anna Antal
