Cum l-am întâlnit pe Jim
1989, examenul de treapta a doua într-un oraș de provincie. Înainte de concurs, profesorul-comandant UTC pe liceu străbate clasele și îi amenință pe băieți:
– Semnați că veți merge pe Şantierul Național al Tineretului sau nu primiți foile de concurs.
Ne privim siderați. „Cum?! Ce naiba e asta?!”. Dar toată lumea semnează și fix peste două luni, în loc de elevi în clasa a 11-a suntem brigadieri pe Şantierului Național al Tineretului de la Rovinari: o exploatare minieră de suprafață.
Modul de organizare al acestor șantiere imita strutcurile militare: disciplină, ierarhii, vicisitudini. Nu era o glumă. Aveai doar două opțiuni: ori găseai niște pile și nu ajungeai acolo, ori învățai să supraviețuiești unei experiențe pe cât de formatoare tot pe atât de chinuitoare și abrutizantă.
Am avut șansa celei de-a doua opțiuni și timp de mai bine de două luni am făcut orice ca să dorm mai bine, să mănânc mai mult, să muncesc mai puțin, să mă trezesc mai târziu… adică am mințit, am furat, am speculat, am șantajat dar, mai ales, am negociat. Părinții ne trimiteau mâncare de bună calitate știind că ceea ce ni se servea în tabăra era, pur și simplu, necomestibil.
Aveam mai mult decât era necesar și surplusul devenise marfă de contrabandă. Unul dintre principalii noștri clienți era chiar comandantul UTC-ist al taberei, un student la Construcții. În schimbul hranei am primit tot felul de favoruri dar și amiciția lui. Atunci când și-a serbat ziua de naștere am fost invitați la o mică petrecere organizată în garsoniera sa confort III.
Petrecerea în sine nu a fost mare lucru dar n-am să uit niciodată momentul în care am intrat în cameră. Prin ușa lăsată deschisă se auzea ceva ce nu mai auzisem până atunci. Era muzică dar de un fel pe care urechile mele nu-l mai savuraseră. Ascultasem deja Pink Floyd sau Black Sabbath, eram la curent cu tot ce producea rockul autohton dar așa ceva…
Suna cumva a Bach dar și a rock și mi-a trezit imediat în minte imagini, culori și frânturi sonore din puținele filme cu hippies pe care le văzusem.
În garsonieră, un televizoraș Sport, alb-negru, „care prindea sârbii” producea imagini din ceea ce aveam să aflu că fusese primul show de televiziune al celor de la The Doors. Piesa era „People are strange” și s-a terminat destul de repede după ce am ajuns în încăpere. Am reținut doar numele „Doors” și fața solistului vocal.
Brusc, fără nicio altă explicație, am înțeles că lumea de dincolo e altfel. The Doors mi s-au deschis ca o fereastră.
James Douglas Morrison
(December 8, 1943 – July 3, 1971)
Text de Steff
Nota redacției:
Cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la înființare, The Doors readuc pe marile ecrane documentarul „When You’re Strange”, într-o versiune remasterizată 4K, care va include și o nouă interpretare a piesei „Riders on the Storm” cu membrii fondatori John Densmore și Robby Krieger.
Legendarul film documentar dedicat trupei The Doors, „When You’re Strange”, va reveni în cinematografe la începutul lunii decembrie, în cadrul evenimentelor care marchează 60 de ani de la formarea uneia dintre cele mai influente formații din istoria rockului american.
Documentarul se va vedea și în cinematografele din România, în datele de 4 și 6 decembrie 2025.
