O revedere cu RUSANDA PANFILI datorată lui… Hans Zimmer
Cu 10 ani în urmă, în toamna lui 2015, iconicul compozitor de muzică de film Hans Zimmer anunţa primul său turneu din carieră, iar şansa de a asculta temele din Gladiator, The Lion King, Inception sau The Dark Knight şi de a-l vedea performând live chiar pe creatorul acestora a fost de neratat.
Printre muzicienii care mi-au atras atunci atenţia, încă din concertul de pe Wembley, s-a numărat o tânără violonistă, al cărei nume aveam să descopăr mai apoi că sună… româneşte.
RUSANDA PANFILI terminase de curând masteratul la Universitatea de Muzică şi Arte din Viena – unde fusese acceptată la vârsta de numai 11 ani – în momentul cooptării în colectivul lui Hans Zimmer, dar asta am aflat abia când am ajuns să ne cunoaştem şi să stăm pe îndelete de vorbă, după încheierea turneului, în vara lui 2016.
Timpul a trecut şi n-am mai apucat să ne vedem de-atunci, dar am continuat să-i urmăresc parcursul strălucitor, nu doar ca interpretă versatilă care, de pildă, se află anul acesta în turneu, ca solistă, cu Andrea Bocelli (inclusiv în concertul recent susţinut la Bucureşti în cadrul Festivalului Unforgettable), dar şi ca aranjoare şi compozitoare, indiferent că am avea în vedere albume ale sale, ca Andara 1980 sau mai recentul Libertango, recitalurile de muzică de cameră sau proiectele personale Panfili Trio şi Panfili & Friends, al căror repertoriu de World Music reflectă inclusiv moştenirea culturală naţională de care rămâne foarte mândră.
Iată că cercul se închide într-un fel tot datorită autorului muzicii la Interstellar şi Dune, fiindcă prezenţa Rusandei ca invitat special în cadrul unui concert-tribut adus muzicii lui Hans Zimmer, susţinut de ansamblul belgian La Chapelle Sauvage pe 28 septembrie, la Ateneul Român, a prilejuit o revedere de completare a dialogului pe care o aşteptam de aproape un deceniu.
Rusanda, revii la Ateneu cu muzica lui Hans Zimmer, dar în primăvară ai cântat chiar cu acesta în Live Asian Tour 25. Care sunt diferențele de abordare atunci când performezi împreună cu un colectiv mai restrâns? Fiindcă multe teme sunt concepute şi aranjate orchestral într-un mod foarte complex…
Ai dreptate, mai ales că am mai cântat compoziţiile lui Hans Zimmer și cu alte ansambluri, dar dintotdeauna, încă de când am descoperit muzica lui, eu mi-am dorit ca să o pot interpreta și cum o simt eu, pentru că, dincolo de aparenţe, foarte mult din succesul acesteia este bazat pe faptul că melodiile sunt emoționale.
Desigur, pe Hans îl defineşte această abordare epică cu orchestre mari, cu overdub-uri, cu sute și mii de elemente prin el care crează acest sunet foarte amplu, dar, de fapt, melodiile lui te ating cel mai mult în momentele în care se relevă a fi cele mai simple și cele mai fragile, iar asta ţi-o spun din experiența mea ca interpretă de aproape zece ani a muzicii lui pe cele mai diferite scene.
Chiar și în concertele cele mai mari, cu ansamblul cel mai numeros, lumea plânge tot la ultima notă din Time, care e scoasă de un singur flajolet.
Prin urmare, ce am învățat eu din colaborarea mea cu Hans este că muzica lui are o anumită esență şi trebuie să înțelegi cum să o surprinzi, cum să o faci și pe urmă să o redai, chiar dacă ești singur, în duet sau într-un ansamblu mai mic.
Fiind compozitoare, aranjoare, interpretă și așa mai departe, eu m-am concentrat tocmai pe acele sunete esențiale pentru soundtrack-urile sale, pentru că fiecare are altă energie, iar atunci când mi se oferă posibilitatea fac mai mult decât este în partitura originală cu vioara mea… mai ales că Hans Zimmer nu a scris foarte mult neapărat pentru vioară, având alte instrumente care îi sunt mai apropiate, cum este violoncelul, cum este duduk-ul sau cum sunt sintetizatoarele, iar vioara nu e un instrument foarte mult folosit în temele principale.
Ei bine, eu am experimentat mereu astfel încât să preiau acele teme cu vioara și să încerc să le redau prin instrumentul meu cât mai emoțional posibil, iar acesta e, într-adevăr, un challenge, dar este și ceva foarte frumos, deoarece cred că astfel pot pune muzica lui în valoare printr-o altă perspectivă, cu alt fel de nuanțe.
După un deceniu de turnee cu Hans Zimmer, câtă creativitate mai implică pregătirea unuia nou? În ceea ce te priveşte, mai este la fel de incitant procesul ca la primul contact pe viu cu muzica sa?
Desigur, iar asta se întâmplă de fiecare dată când apare un turneu nou sau când se creează un show proaspăt. Evident, multe idei se reciclează şi se preiau cam aceleași piese, pentru că, mai mult sau mai puțin, sunt hit-urile pe care le cântăm de obicei fiind aşteptate de public, dar mereu aranjamentele sunt noi.
Mai mult, Hans, prin încrederea lui, practic totală, în muzicienii pe care-i are în turneu – sau cel puțin experiența pe care am avut-o eu cu el – este foarte, foarte deschis atunci când ai o idee creativă şi îi spui: ‘Hai să facem asta altfel, că o să fie interesant. Să adăugăm aici şi aici niște elemente care nu există în partiturile originale’.
Dorindu-şi să creeze noi aranjamente ale propriilor piese, el ne dă mână liberă, practic, să facem ce vrem şi atunci multe lucruri se dezvoltă inclusiv în timpul turneului. Noi primim la început partiturile parțial aranjate de cineva, după care ni le punem la punct mai departe, adică ne pregătim fiecare părţile solo, dar pe parcursul turneului mai pot apare lucruri pe care le descoperim în timpul acestuia şi atunci mai adăugăm sau mai schimbăm câte ceva, deseori la solicitări venite din partea lui Hans chiar în timpul soundcheck-urilor.
Pe scurt, rămânem mereu flexibili, iar cu el este, practic, un proces creativ non-stop, mai ales că, în timp, am devenit o familie. Trebuie să ne imaginăm ce înseamnă rutina unui turneu deoarece mulţi oameni poate că nu realizează că, pentru o bună bucată de vreme, te trezeşti în acelaşi hotel şi te iei micul dejun împreună cu toată lumea, pe urmă mergi în acelaşi autobuz, către aceeaşi sală, unde repeţi, faci probe si mănânci cu toţi ceilalţi, deci sunteţi constant împreună, iar în felul acesta se creează în fiecare sentimentul de a aparţine unei familii.
Ca parte a acestei familie muzicale, pe parcursul unui turneu, poate interveni însă rutina, mai ales că sunteți muzicieni experimentați şi știți cam ce aveți de cântat. Care e secretul că, totuşi, continuaţi să găsiți mereu ceva nou sau interesant în ceilalți?
O anumită curiozitate pe care trebuie să o menții… şi nu doar atunci când ești în turneu, ci în viața de zi cu zi. Noi toţi suntem artişti cu un drum al nostru bine definit în muzică, şi avem, totodată, personalități foarte puternice, deci simplul fapt că suntem adunați la un loc și puși într-o trupă este în sine neobişnuit, iar asta deja dă naştere la ceva magic între noi, fiind un lucru cu care nu ne întâlnim în fiecare zi. Cam toți muzicienii din trupa aceasta sunt oameni foarte interesanți și creativi, plus că venim din stiluri de muzică diferite, din țări diferite, din culturi diferite, așa că mereu avem ce descoperi interesant unul la altul.
Altfel, bineînţeles că există monotonia de turneu, nu pot să mint. Apar deseori momente în care suntem într-o rutină, dar eu cred că așa e bine, pentru că noi trebuie să livrăm la fiecare concert 100% și trebuie să fim în top of our game, iar acea rutină ne oferă, într-un fel, un anume nivel de confort interior pentru asta. Dacă nu ai dormit mai mult de două ore pe noapte, pentru că ai fost în autocar sau în avion, e bine să ai acea rutină, fiindcă te poți baza pe faptul că vei oferi, totuși, un concert foarte bun publicului, iar noi, la experiența pe care o avem fiecare, putem trece peste gândul că poate nu fiecare concert este concertul vieții noastre.
În fond, face parte din job și, în plus, există mereu la sfârșit ceva frumos și interesant cu care rămânem în minte după fiecare concert… poate, muzical, nu a fost cel mai excitant, dar poate că s-a întâmplat ceva frumos cu publicul sau poate am descoperit ceva nou din punct de vedere cultural.
Asta e viața de turneu, una pe care nu poate oricine să o ducă și, dacă ești tour musician, atunci trebuie să te cunoști şi să ştii cum să-ţi repartizezi energia, dar și creativitatea, ca să rămâi, totuși, fidel ție însuți ca artist.
Cum îți manageriezi însă timpul, fiind implicată în mai multe proiecte diferite? Ce faci dacă, să zicem, ți-ai propus ca în următoarele săptămâni să lucrezi la un disc al tău și primești un telefon de la Hans Zimmer că are nevoie de tine pentru niște cântări?
Bineînțeles, de fiecare dată am posibilitatea de a spune nu, dar problema noastră ca muzicieni este că, în general, ne e foarte greu să zicem: ‘Nu pot, fiindcă mi-am propus să fac altceva.’.
Pe de altă parte, există mereu acel cântar pe care pui lucrurile care sunt importante pentru tine și, la un moment dat, în viața de artist, trebuie să iei niște decizii care, poate, îți vor marca cariera și vor determina ce vei face mai departe în următorii ani, iar acestea nu sunt simplu de luat.
De exemplu, dacă aș avea un proiect personal extraordinar de important la care mi-am propus să lucrez și acelea sunt singurele mele două săptămâni în care o pot face, chiar dacă m-ar suna Hans pentru un turneu cu el, cred că m-aș gândi foarte, foarte bine dacă accept sau nu, fiindcă am ajuns la o vârstă și la un punct în cariera mea în care a devenit mult mai important ce vreau eu să realizez în viața mea, ca artist, decât ce și-ar dori altcineva să fac pentru el sau pentru ea.
Decizia artistică, pentru mine, se situează acum deasupra uneia de ordin financiar sau a raportului cu cel care mă sună pentru că a auzit de mine sau că am mai colaborat în trecut. Sigur că este destul de greu să ajungi în acel punct, în care poți spune ‘Ok, mă concentrez pe mine însumi!’, dar, odată ce ai început să faci niște mișcări importante ca artist… chiar funcționează.
Într-adevăr, ai reușit să rămâi fidelă direcțiilor pe care ți le-ai asumat, fiindcă, dincolo de colaborările externe, continui inclusiv cu proiectul Panfili & Friends, pe care l-ai lansat cu 10 ani în urmă, chiar înainte de a lucra cu Zimmer. Care e situaţia evoluției acestui demers foarte personal?
Desigur că nu am avut timpul necesar de a-l extinde în felul în care mi-aș fi dorit, dar a fost un proiect de suflet care, vorbind deopotrivă din punct de vedere muzical și emoțional, m-a salvat de foarte multe ori, în sensul de a-mi reaminti mereu cine sunt și ce-mi doresc să fac, de muzica ce mă face fericită și unde îmi înflorește inima.
Proiectul acesta e mereu în dezvoltare, pentru că Panfili & Friends nu înseamnă un grup fix de oameni, nu este exact același ansamblu, ci reflectă o evoluție constantă, fiind strâns legat de muzica pe care vreau eu s-o cânt, în primul rând una de factură World, fiind o fuziune care încorporează mai multe influențe și care nu a ieșit niciodată din viața și din cariera mea artistică.
De exemplu, am lansat la sfârșitul anului trecut un album cu muzică Tango Nuevo, Libertango – A tribute album to Astor Piazzolla, înregistrat cu o orchestră de cameră, Hilaris Chamber Orchestra din Bratislava, dar și aceasta e alcătuită, practic, din prieteni de-ai mei, fiindcă o știu de foarte mulți ani, deci este tot un fel de “Panfili and Friends”, dar într-o altă versiune.
Dintotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu oamenii pe care îi apreciez, pe care-i admir, iar muzica World nu va dispărea niciodată din repertoriul personal, pentru că, prin intermediul acesteia, simt cu adevărat că mă pot conecta cu diverse culturi, pot să învăț ceva nou și să redau și niște emoții, niște culori muzicale, pe care nu le regăsesc în muzica clasică pură.
Aș spune că mai degrabă întâlnim asta în muzica de film, fiindcă aceasta, într-un fel aparte, redă povești, redă situații și redă imagini, or muzica World este, la rândul său, foarte vizuală și foarte conectată de culturi ale diferitelor țări, iar asta mă fascinează.
Cum priveşti însă formarea ta ca violonistă de muzică clasică în raport cu acest fel de proiecte aflate pe frontiera între arta cultă şi cultura Pop?
După părerea mea, fară educaţia muzicală clasică pe care am primit-o şi la Bucureşti şi la Viena, nu aş fi avut acest orizont foarte larg legat de percepţia muzicii… cred că educatia este foarte benefică pentru că te ajută să înţelegi ceea ce faci în orice stil de muzică. Eu am avut mereu dorinţa asta în mine, să merg dincolo de muzica clasică, pentru că, în copilărie, ascultam tot felul de artişti Pop, iar ca adult, acasă, nu ascult foarte multă clasică, ci mai degrabă Jazz şi Fusion, în fine, diverse combinaţii moderne de lucruri creative.
Sigur că, în timpul studiilor, dorindu-se ca tu să devii o violonistă “serioasă”, ţi se bagă în cap de către profesori că nu trebuie să cânţi “prostii” şi că orice altceva în afară de muzica clasică nu e serios, aşa că, deşi eu n-am avut niciodată părerea asta, a trebuit să mă ţin de reguli şi să-mi creez o bază stabilă ca muzician clasic.
Important e însă că îmi şi place foarte mult, adică eu iubesc muzica clasică şi îmi place să cânt ca solistă, cu orchestra, îmi place să cânt muzică de cameră, mă face fericită, adică rezonează cu sufletul meu.
Am colaborat cu dirijori şi artişti extraordinari care m-au făcut să cresc şi să-mi iubesc profesia, precum renumiţii dirijori români Horia Andreescu, Ovidiu Bălan, Mihail Agafiţa, Gheorghe Mustea, la fel cum am şi colaborat cu compozitori contemporani ale căror piese le-am interpretat în primă audiţie, cum ar fi concertul de vioară de Christos Hatzis, concertul de vioară de Ghenadie Ciobanu sau piese scrise de John Psathas.
Pe scurt spus, o parte din mine va rămâne mereu fidelă muzicii clasice, doar că mi-am dorit foarte mult să fac şi altceva, iar în aceste proiecte am văzut legătura dintre clasică şi alte stiluri şi, astfel, mi-am găsit mie un fel de pretext ca să-mi dau voie să fac aşa ceva, ca să fiu eu împăcată mental. Mă simt confortabil pe scenă făcând asta, simt că lumea primeşte cu drag muzica mea şi că pot atinge astfel un public mult mai larg, care poate nu e pasionat de muzica clasică, dar, prin ceea ce interpretez într-o manieră mai modernă şi accesibilă, voi putea chiar să-l câştig pentru ceea ce fac în direcţia clasică.
Feedback-ul a fost foarte bun şi, primind confirmări peste confirmări, am început să am mai multă încredere în mine, iar asta a dus la formarea acestui ansamblu, Panfili & Friends. Sper în continuare ca lumea să rezoneze cu ceea ce creez şi să le pot oferi oamenilor ceva frumos, ceva inedit, ceva ce aduce optimism şi bucurie în suflet.
Pe de altă parte, ai fi putut să te mulțumești cu faptul că ești o excepțională interpretă și să nu-ți continui creativ explorările și în alte direcții artistice. Care au fost circumstanțele in care ai început să compui?
Cred că e vorba de un moment în care viața mi-a oferit o oportunitate. Din fire, mie nu-mi place să văd lucrurile într-o lumină negativă, iar când a apărut pandemia și mi s-a anulat un turneu destul de amplu cu Hans Zimmer – erau 68 de concerte sau ceva de genul ăsta -, care îmi ocupa timpul următorul an și jumătate, m-am gândit… ‘Ok, ce pot să fac acum?’.
Dintotdeauna mi-am dorit să învăț să operez un computer, să pot să mă înregistrez, să știu ce înseamnă o interfață, așa că am sunat rapid la câteva companii, cărora le-am spus cine sunt și am întrebat: ‘Nu vreți să-mi oferiți niște produse?’. Mi-am făcut astfel un mic studio acasă și m-am înregistrat interpretând diverse piese, dar, treptat, am început să experimentez și să înregistrez și melodii pe care le aveam în minte.
Mă simțeam foarte liberă, fiindcă nu trebuia nimănui să dovedesc nimănui nimic, adică nu făceam asta pentru că m-a angajat cineva, ci, pur și simplu, pentru starea mea de spirit, pentru a mă ține la suprafață emoțional în acea perioadă și, într-adevăr, această activitate mi-a oferit foarte mult confort.
Dincolo de asta, Hans [Zimmer] mi-a dat la rândul său niște ocazii foarte frumoase de a colabora cu el la distanță, pentru niște filme la care lucra, și am mai făcut și ceva ghost writing în acea perioadă. Cu alte cuvinte, atunci mi-am dat seama că, dincolo de vioară, lumea poate deveni mult mai mare, pe măsură ce am început să înțeleg tehnologia, eu, până atunci, neștiind ce este de fapt un sintetizator.
Pentru mine, sintetizatorul era doar un instrument cu clape și nu înțelegeam cât de vastă este lumea electronică, cu toate că deja lucram cu Hans și eram în contact cu acele sunete… erau însă prea departe de universul acustic în care mă învârteam eu, cel bazat pe propriile urechi și pe mâini.
Momentul în care am descoperit mai multe despre muzica electronică a venit în vremea în care l-am cunoscut pe soțul meu, care este expert în sintetizatoare, dar și compozitor, și țin minte că, după ce i-am prezentat niște lucruri pe care le creasem, mi-a zis: ‘Ești compozitoare și ar trebui să faci asta mai departe.’.
El m-a susținut enorm, m-a învățat o multitudine de lucruri și astfel mi-am extins foarte mult și relativ repede cunoștințele în această direcție, cu toate că multă lume m-a sfătuit să nu-mi pierd timpul. Timp aveam însă datorită pandemiei, iar eu am simțit marea nevoie să scot din sistemul meu emoțional ceea ce cred că era acolo demult… primul meu album, Andara 1980, a fost o chestie extrem de dark și de experimentală tocmai pentru că reflecta starea mea de spirit de-atunci, când foarte multe lucruri din mine au trebuit să iasă la suprafață.
Astfel am spart, într-un fel, gheața și acum nu mai îmi pasă ce spun alții, dacă le place sau nu, fiindcă eu fac asta pentru mine și îmi place foarte mult ceea ce fac. Efectiv, eu cred că dacă fac ce-mi place, o să fac bine ce fac.
Vorbind de albumul tău de debut, Andara 1980, acesta are un titlu foarte eliptic. Cum a ajuns această muzică a ta, practic inclasificabilă, background pentru povestea SF pe care ai scris-o?
Sincer, nici eu nu pot să-mi explic chiar absolut tot ce fac, pentru că, uneori, anumite lucruri sunt rezultatul unor impulsuri, deci nu le plănuiesc de dinainte. Eu mă consider mai mult decât o interpretă de muzică, mă consider mai mult artistă în general și cred că atunci când te raportezi la tine în felul acesta nu există limite pentru felul cum poți să exprimi artistic ceea ce vrei, indiferent că apelezi la sunete, imagini sau cuvinte.
De fapt, Andara este o ciopârțire a numelui meu, iar 1980 reprezintă un mic omagiu adus unui compozitor care m-a inspirat foarte, foarte mult în acea perioadă, Vangelis, pe care l-am ascultat până la neputință, dar și acelor ani-cult ’80. Inclusiv instrumentele pe care le-am folosit pe album, dar și alte elemente, au fost, de asemenea, referințe către acea direcție, eu fiind ca un copil care abia atunci începuse să cunoască unele lucruri.
De exemplu, eram fascinată de soundtrack-urile filmelor SF în acea perioadă, iar Andara 1980 a fost mai întâi o mini-nuvelă pe care am scris-o și abia pe urmă am început să compun muzica, ca un fel de OST pentru acea poveste.
Pentru mine, a însemnat un fel de self-healing process, pentru că încercam să vindec anumite lucruri cu care mă confruntam în acea perioadă și cred că am început să scriu tocmai pentru a procesa anumite lucruri și, evident, eu procesez în special prin muzică experiențele pe care le trăiesc în viața de zi cu zi. Mi se pare un mod foarte bun de a lăsa, pur și simplu, unele lucruri în trecut și de a merge mai departe. Muzica… ai scos-o, ai lansat-o, ai mers mai departe.
Prin urmare, înteleg că pandemia ți-a nuanțat modul în care, după aceea, te-ai raportat la muzică și, în general, la artă…
Da, cu siguranță! Toate elementele au jucat atunci un mare, mare rol. În primul rând, eu am trăit – la fel ca toți oamenii de pe acest pământ – ceva ce n-am mai trăit niciodată, în acea liniște a orașelor pe care eu nu am mai cunoscut-o. Înainte, viața mea era foarte aglomerată, plină de evenimente și de zgomote și, brusc, ceea ce am cunoscut a fost o liniște în care, câteodată, auzi mult mai multe decât în zgomot. Atunci cred că am avut mai mult timp, dar și spațiu, să pot asculta ce simt și ce este, de fapt, în mine însămi.
În plus, dacă, de obicei, eu nu mai aveam timp pentru absolut nimic, prin faptul că am avut din nou răgazul să pot să mă pot dedica unui lucru și să simt cum este să înveți ceva nou, ceva ce nu știi să faci deloc, a fost nemaipomenit.
Gândește-te că eu, încă de mică, am fost concentrată doar pe vioară, unde tot timpul trebuie să studiezi și să îmbunătățești, așa că nu mai apuci să înveți altceva și e greu să mai începi ceva de la zero, deci faptul că am început să produc și să compun muzică, să intru în contact cu instrumente noi, mi-a schimbat perspectiva foarte mult, inclusiv în felul în care cânt la vioară acum, pentru că privesc lucrurile, într-un fel, cu mai multă naivitate, ceea ce e foarte frumos… adică să nu credem că știm chiar tot și să încercăm să simțim mai mult ceea ce vrem să facem cu adevărat decât să ne bazăm mereu pe ceea ce cunoaștem.
Instinctul ăsta este ceva extrem de important, de exemplu, dacă vrei să fii compozitor de muzică de film și despre asta vorbesc foarte mult cam toți compozitorii, nu doar Hans. Când vezi o imagine pentru prima dată și trebuie să compui o muzică care să se potrivească cu acea imagine care, între timp, nu mai există, deci ai de facut ceva nou, proaspăt, trebuie să înveți să asculți de ceea ce simți, iar simțul ăsta se poate manevra un pic prin faptul că ai dobandit un plus de cunoștințe, atât emoțional, cât și tehnic, că asculți foarte multă muzică și știi cam ce și cum se potrivește, dar, până la urmă, este acel instinct pe care, dacă reușești să îl eliberezi, poți să atingi mult mai mult și să ajungi mult mai departe… din ce cred eu și din experiența pe care am avut-o în ultimii ani.
Odată cu revenirea la dinamica normală a vieții, ai rămas prietenă cu timpul sau ai început să te lupți cu el din nou?
M-am luptat și mai mult cu timpul, pentru că lucrurile care erau anulate au început să se reprogrameze, dar eu, între timp, deja acceptasem lucruri noi care apăruseră și, în felul acesta, au început să se suprapună proiecte… a fost cel mai mare challenge. Mai mult, asumându-mi și rolul de compozitoare, a început să-mi placă gustul de a avea timp pentru a face cu precădere asta, a început să-mi placă tot mai mult să fiu în studio, între cei patru pereți ai mei care-mi dau o senzație de siguranță, în care pot să uit de timp, să nu mă gândesc cum trece, și asta a fost provocarea cea mai mare, să încerc să balansez cumva acestă pornire a mea.
Nu mi-a ieșit întotdeauna și nici acum nu-mi este încă foarte ușor, dar după cum am precizat la început, la un moment dat trebuie să iei niște decizii și faptul că am fost în acel punct în care s-au anulat toate proiectele pe care le aveam s-a dovedit până la urmă o mare binecuvântare, pentru că am conștientizat că pot fi un artist care își poate permite să spună ‘nu’ unor proiecte atunci când sunt prea numeroase. Așa că, trăgând o linie, mă consider foarte, foarte norocoasă să fiu în poziția în care sunt acum.
Pentru cineva care, la vârsta de 11 ani, a devenit una din cele mai tinere studente ale Conservatorului de muzică din Viena, unde a absolvit apoi cu excelenţă masteratul, nu ştiu dacă ar trebui să gândim exclusiv prin prisma norocului…
Sinceră să fiu, cu toate ca îmi amintesc de momentul când părinţii mei trebuiau să ia decizia ce şcoală ar trebui să urmez, iar educatoarele de la grădiniţă au spus ‚Copilul ăsta trebuie dat neapărat la muzică!’, m-am dus la Şcoala „George Enescu” fără să fiu conştientă de ce mă aşteaptă.
Acolo am început cu vioara – la pian oricum învăţam, era ca al doilea instrument – pentru că mama a simţit că mă poate ajuta în această direcţie, ea studiind vioara în Chişinău, la Liceul de muzică „Ciprian Porumbescu” şi cred că şi-a dorit ca eu să continui pasiunea ei, dar nu eram foarte pasionată de acest instrument la început, pentru că nu-l înţelegeam, plus că, între noi fie vorba, cât de tentant este să-ţi doreşti să devii violonistă când tu nu vezi nicăieri în jur un exemplu de cineva ajuns foarte sus în zona asta? Sigur, am aflat pe urmă că există personalităţi internaţionale, iar mama a început să-mi arate înregistrări şi să mă ducă pe la concerte când mai venea un violonist, dar nu-mi imaginam că asta ar putea deveni o carieră pentru mine.
Disciplina mea a început abia când am ajuns la Viena, dintr-o întâmplare, datorită unui partener de muncă din Austria al tatălui meu, care, nu ştiu cum, a reuşit să mă înscrie la Conservator în pofida faptului că acolo regulile sunt reguli şi nu poţi intra sub 12 ani.
Ţin minte că m-am dus la examen, am cântat, nici nu am scris la cine vreau să studiez, eu fiind 100% sigură că nu voi trece şi, după ce-am ieşit, imediat a venit un profesor, care a început să vorbească cu mama, despre care aveam să aflu că era Alexander Arenkow, fost student al lui David Oistrach, fondatorul cvartetului Glinka, care a lucrat cu Şostakovici, Prokofiev şi mulţi alţii. Cum adică? Omul ăsta mă vrea pe mine?!
A fost un mare boom atunci în familia noastră, pentru că eu eram încă un copil care nu realizam ce se-ntâmplă şi de ce trebuie să plec de la şcoala din Bucureşti şi să-mi las prietenii. Când am ajuns acolo, la prima lecţie, el mi-a zis: ‘Cântă!’, dar, după ce mi-am pus vioara, mi-a spus: ‘Stop! Acum, o să-ncepem să lucrăm’ şi… mi-a schimbat tot.
De asta spun că, de fapt, eu am învăţat, de fapt, să cânt la vioară la Viena şi ţin minte că studiam câte 10 ore pe zi odată ce am început să înţeleg ce pot face cu instrumentul. Astfel am început să-l pot manevra si să pot crea ce simt eu, iar sentimentul ăsta a devenit unul atât de puternic şi de intens, încât devenisem, practic… addicted. Era deja ca un drog, studiam aproape non-stop şi timp de vreo doi ani n-am avut contact cu aproape nimeni, mai ales că eram cea mai mică studentă de la Universitate, toţi ceilalţi colegi având peste 20 de ani.
Au apărut însă confirmările, pentru că am început să câştig o bursă după alta, inclusiv „Herbert von Karajan”, am luat premii la concursuri şi am dobândit treptat acel sentiment că ceea ce fac este bine şi că mă duce undeva, plus că am început să-mi câştig banii mei la o vârstă în care eu nu-nţelegeam ce-nseamnă bani, deci am realizat că, pentru mine, asta poate fi o profesie cu adevărat.
Dar care însemna, în primul rând, plăcerea de a fi pe scenă şi de a simţi energia publicului… eu mă hrăneam din chestia asta. Cu cât mai mult puteam să deţin controlul asupra instrumentului, cu atât mai tare eram motivată să fac mai mult şi mai mult şi mai mult şi mai mult…
Rusanda, ai apărut în faţa spectatorilor la o vârstă destul de mică. Cum a evoluat relaţia ta personală faţă de public în general?
Dacă e să vorbesc de acea perioadă, bineînţeles că aveam emoţii. Mi-era frică de reacţia publicului, dar aceasta dispărea atunci când primeam primele aplauze şi devenea o energie care, în mine, a crescut cu timpul foarte mult, pe măsură ce am început să simt publicul, iar asta m-a ajutat să îmi creez atitudinea corectă.
Ca publicul să te simtă ca artist, trebuie să creezi o legătură cu acesta chiar din momentul în care ieşi pe scenă, de la contactul vizual sau un simplu zâmbet până la felul în care mergi sau te mişti… toate astea, acum, le fac oarecum automat, chiar dacă fiecare public este diferit, mai ales pentru mine, care sunt în atâtea direcţii, în muzica clasică, muzica de cameră, în cea World sau Pop.
Probabil că cel mai dificil este când interpretezi muzică de salon, fiindcă publicul e atât de aproape de tine, dar eu am câştigat o mare experienţă cântând ca studentă în Mozarthaus, unde se organizează concerte pentru un cerc foarte restrâns de oameni într-o sălicică micuţă, dar care este cea mai veche sală din Viena, păstrată exact aşa cum a fost pe vremea compozitorului.
La început a fost ciudat, dar pe urmă am început să savurez foarte mult că puteam să simt emoţiile atât de puternice ale oamenilor… unii plângeau, câţiva păreau fascinaţi, iar alţii erau nervoşi sau doar dezinteresaţi, aflându-se acolo, poate, doar pentru a vizita sala şi a bifa o experienţă turistică. Ştiind piesele pe de rost la cât de des le cântam, mie îmi plăcea realmente să mă uit la ei din când în când, fiind atât de aproape de mine.
Să comparăm experienţa asta, a interpretării muzicii în micile săli vieneze, cu cea de pe Wembley, în care am în faţă 12500 de oameni pe care nu-i disting, mai ales că eu am şi dioptrie minus, adică nu văd la o anumită distanţă, deci, practic, acea masă de oameni pare pentru mine ireală, adică, de pe scenă, nu realizez că acel public chiar există… ăsta a fost sentimentul meu la aproape fiecare concert pe care l-am avut cu Hans Zimmer.
Este atât de ireal că sunt atât de mulţi oameni care te privesc, iar când se deschide lumina în public şi tu îi vezi dintr-odată pe toţi, e un şoc. Plus că e acea putere a sunetului atât de mare care vine din partea publicului care ţipă sau aplaudă, încât e precum o energie care te loveşte, faţă de muzica clasică, unde publicul este foarte tăcut şi trebuie să te fereşti să faci vreun zgomot în timp ce se cântă.
Revenind la muzica în sine, dacă în privința lui Hans Zimmer ne-am lămurit, cum a intrat în viața ta Andrea Bocelli, personalitate alături de care ai cântat luna aceasta şi în România, la festivalul Unforgettable?
De nicăieri! Ca foarte, foarte multe lucruri în viața mea, a apărut de nicăieri. Țin minte și momentul și locul unde eram când am primit un e-mail din senin: ‘Bună, Rusanda, nu vrei să participi la un mic turneu cu Andrea Bocelli?’, la care cred că am răspuns în 30 de secunde… ‘Da!’. Atât! Am trimis mai întâi acel mail și abia după aceea am luat legătura pentru detalii cu managementul artistic care este în spatele lui, format din niște oameni extraordinari, care mi-au oferit foarte multă libertate de a face ce-mi doresc în concertele cu Andrea, în care eu am prime time cu orchestra, iar pe urmă cânt în duete cu el.
Este un proiect care îmi oferă o plăcere extraordinară, inclusiv datorită faptului că nu am mai cunoscut niciodată un artist ca el… de fapt, nici nu cred că voi mai cunoaște un artist ca el, pentru că este un om deosebit, un muzician cu o energie fantastică.
Altfel, ei m-au descoperit pe Internet, mai exact au văzut pe YouTube niște video-uri pe care le-am postat, care le-au plăcut și s-au gândit să mă testeze, să vadă cum se potrivește Rusanda în proiectul lor, fiind oameni care țin foarte mult la energia spațiului de lucru, iar Andrea este cineva care merge foarte mult pe instinct.
După acel prim mic turneu pe care l-am avut cu el în Germania, au continuat să apară oferte din partea lor și de atunci cânt din ce în ce mai mult cu el în concerte, astfel că, acum, fac parte, practic, din familia lor muzicală și, din acest motiv, sunt extraordinar de fericită… inclusiv pentru faptul că mi s-a confirmat că este ok să am încredere în propriul meu instinct.
Am învățat în ultimul timp să-mi fie mult mai puțin frică de ceea ce-mi doresc și vreau să fac față de acum zece ani, iar a asculta ce-mi spune instinctul a contribuit mult la asta, datorită tuturor experiențelor pozitive pe care le-am trăit.
Interviu de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE
Foto header: Ştefan Panfili
