„Interior Zero”, al doilea lungmetraj semnat de Eugen Jebeleanu și inspirat din romanul omonim al Laviniei Braniște, nu e doar povestea unei femei de 30+ care își caută locul în lume, ci și un portret al unei întregi generații care se regăsește în frământările, deziluziile și pierderea unor proiecții de viitor.
Filmul aduce în discuție teme precum abuzul, banalitatea cotidianului, ierarhiile de statut de la locul de muncă, din instituții sau din familie. Totodată, Jebeleanu potențează ficțiunea cu secvențe reale din laboratorul de creație desfășurat alături de actori și actrițe, transformând filmul și într-o reflecție asupra condiției artistului.
Despre toate acestea am vorbit cu regizorul Eugen Jebeleanu, cu ocazia premierei filmului la TIFF.24. „Interior Zero” va avea premiera în cinematografe în această toamnă.
„Interior Zero” a avut premiera națională în cadrul TIFF. Aș vrea însă să ne întoarcem puțin în timp, la ediția de acum patru ani, când „Câmp de maci”, debutul tău în lungmetraj, câștiga Premiul Publicului. Ai resimțit vreo presiune sau un tip de responsabilitate față de publicul festivalului atunci când ai ales să revii la TIFF cu noul tău film?
Nu m-am gândit deloc la presiunea venită din partea publicului și cu atât mai puțin la cea a unui premiu. Ce s-a întâmplat în 2021 a fost o mare surpriză pentru noi, mai ales fiind vorba despre un film cu tematică LGBT, construit după cazul proiecției filmului cu tematică gay întrerupt de niște oameni la Muzeul Țăranului Român din București.
Faptul că filmul „Câmp de maci” a primit Premiul Publicului a fost un răspuns emoționant la temele filmului și o validare importantă pentru întreaga echipă. Fiind primul meu lungmetraj, acel premiu a însemnat că filmul era necesar și că mesajul său a fost înțeles.
Cum a fost revenirea la TIFF cu „Interior Zero”, mai ales că e un film diferit de „Câmp de maci”?
La „Interior Zero” nu am simțit același tip de raportare, nici din partea mea față de film, nici, probabil, din partea publicului. Nu aduce în discuție un subiect care presupune o luare de poziție sau o temă legată de libertatea de exprimare, cum era cazul la „Câmp de maci”.
De data asta, e mai degrabă o reîntâlnire cu publicul de la Cluj, care urmărește parcursul meu ca regizor. Mă bucură mult că există în continuare o curiozitate față de ceea ce fac și cred că e important că acest nou film e foarte diferit de primul. Îmi poartă semnătura, poate se regăsesc teme comune, dar abordarea e complet diferită, atât narativ, cât și regizoral.
Dacă e să mă întorc la prima întrebare, singura presiune pe care am simțit-o a fost aceea de a rămâne onest în felul în care aleg să spun o poveste.
La sesiunea de Q&A de la finalul proiecției ai precizat că proiectul „Interior Zero” ți-a fost propus. Ce te-a convins, totuși, să îți asumi această adaptare?
Proiectul mi-a fost propus chiar înainte să începem filmările la „Câmp de maci”, de către producătoarea filmului. Inițial, îmi imaginam că voi face un film realist, așa cum se prefigura în mintea mea la acel moment. Dar, pe măsură ce avansam cu pregătirea, am început să mă gândesc tot mai mult la cum aș aborda povestea în teatru. Acolo simțeam că pot construi un spațiu mai potrivit pentru interioritatea Cristinei.
Așa a apărut ideea de a aduce în film instrumente teatrale, o intersecție care mă preocupă și mă definește ca regizor. Mi-am dat seama că nu mă interesează o ecranizare fidelă a romanului, care e oricum foarte bine scris și reușește să redea cu precizie drama interioară a personajului. Prin imagine nu aș fi reușit să exprim acele emoții în aceeași profunzime, așa că am simțit nevoia să aduc povestea mai aproape de mine și de căutările mele regizorale din acel moment. Așa s-a născut ideea acestui „șantier” – șantierul fizic din roman se traduce în șantierul construcției filmului.
Ficțiunea filmului se împletește, din loc în loc, cu momente reale surprinse în timpul laboratorului de lucru cu actrițele și actorii, acest șantier de care spui. Cum te-a ajutat acest proces în găsirea unei forme cât mai oneste de a vorbi despre femei?
Necesitatea laboratorului a venit chiar din această întrebare: cum pot eu, ca regizor bărbat, să spun o poveste despre o femeie fără să vorbesc în locul ei? Există o replică în film în care spun că nu sunt femeie și trăiam foarte intens senzația că trebuie să le dau lor voce. Dacă semnez regia acestui film, trebuie să gândesc conceptul astfel încât vocea auzită să fie, în primul rând, a acelor femei și a tuturor actrițelor din distribuție.
Astfel, a apărut dorința mea de a organiza un laborator în care să discutăm pe marginea ficțiunii, ca să văd care sunt viziunile lor, dar și ale mele. Zilele petrecute în laborator au fost marcante în elaborarea filmului. Laboratorul se vede din când în când în film și a fost cât se poate de real: prima întâlnire a echipei de pe ecran a fost chiar prima noastră întâlnire reală.
Montajul a fost realizat astfel încât, din zecile de ore filmate în laborator, să rămână doar momentele esențiale, care în film fie adaugă completări, fie contrazic, vin cu critici sau oferă adaosuri la ceea ce se construia în mod realist în film, iar în același timp susțin și potențează ficțiunea realizată ulterior pe platou.
Ideea celor trei actrițe care să interpreteze personajul principal cum a apărut?
A apărut în urma unei discuții pe care am avut-o cu scenarista filmului, Ioana Moraru, cu care tot discutam cum să spunem povestea aceasta printr-un filtru care să nu închidă totul într-o dramă socială a unei singure femei, ci mai degrabă să facem o analiză mai amplă a mai multor femei care poate trec prin situații similare. Nu știam exact câte vor fi, 3 sau 5.
A fost o idee în mintea mea, dar fără să blocheze procesul laboratorului, pentru că și atunci noi am citit toate personajele. S-a încercat o trecere de la mama, la șefa, la Cristina, cu aceeași actriță sau chiar cu un actor care a citit acel personaj feminin. Am dat la o parte chiar și ideea de identitate de gen. Am încercat un experiment care, cel puțin pentru echipa noastră de atunci, a fost foarte interesant.
Am ales să o portretizez pe Cristina prin mai multe actrițe, fiecare reprezentând o latură a vieții ei: singurătatea și relația cu mama, poveștile de dragoste, presiunea de la locul de muncă. Prin acest concept am putut explora nu doar viața unei femei, ci un portret de generație. M-am regăsit și eu în frământările ei, în deziluziile, pierderea unor proiecții de viitor, și toate lucrurile care ne definesc ca generație.
Scena în care două dintre actrițe se rad în cap, un gest real, nu mimat, are o încărcătură emoțională și simbolică puternică. De ce ai ales să fii tu cel care face acest gest? A fost un act de solidaritate, o implicare afectivă sau un statement regizoral?
Am vrut, în primul rând, să mă expun și eu într-o situație de vulnerabilitate, pentru că actrițele erau deja într-o situație vulnerabilă, asumându-și un gest atât de puternic. Sigur că momentul are greutate, dar nu l-am perceput ca pe unul trist. Din contră, pentru mine a adus un sentiment de curaj, de asumare, un gest de empowerment care vorbește din nou despre condiția femeii. Am ales să joc eu rolul frizerului care le tunde tocmai pentru a fi alături de ele și pentru a trăi, împreună, acel moment.
Care au fost temele centrale ale romanului care te-au interesat cel mai mult în transpunerea cinematografică?
M-a interesat în primul rând tema reprezentării, în acest caz, a femeilor. În film există o discuție între actrițe despre ce înseamnă să interpretezi un personaj „pozitiv” sau „negativ”, despre felul în care femeile sunt adesea construite în raport cu bărbații, ca personaje reactive, ghidate de un personaj masculin sau de o ficțiune centrată pe el. Aici nu e cazul.
Lavinia Braniște reușește să transmită un tip de empowerment feminist tocmai prin vulnerabilitate, prin frământările unui personaj care trăiește o realitate banală, cotidiană, lipsită de evenimente spectaculoase. Această aparentă simplitate mi-a permis să vin cu un concept propriu, pentru că altfel aș fi riscat să contrazic spiritul romanului. Spre deosebire de „Câmp de maci”, unde o abordare realistă era necesară, aici am simțit că pot construi ceva mai liber.
Mi s-a părut esențial că în poveste se vorbește și despre abuz și despre ierarhiile de statut – fie în interiorul unei companii, al unei echipe artistice, al unei instituții sau al unei familii. Și despre faptul că, de multe ori, nu putem separa clar victimele de agresori; suntem, uneori, ambele în același timp. Nu am vrut să reduc personajele la etichete de „buni” sau „răi”.
E prezentă și condiția socială a Cristinei, o femeie care nu provine dintr-un mediu privilegiat, dar care a avut visuri, proiecții, speranțe într-un viitor mai bun. E, în același timp, și o reflecție despre condiția artistului.
Dacă ar fi să descriu filmul într-o frază, aș spune că e despre o femeie care își caută un loc în societate. Iar replica de la final – „Mi-am dorit toată viața să fiu un copil bun” – spune tot despre nevoia de validare, despre raportarea la părinți și la o formă de iubire condiționată, moștenită dintr-o altă generație, cu alte repere.
Cum ai ales distribuția filmului și ce a contat cel mai mult în acest proces?
Sunt actori și actrițe cu care am mai colaborat, fie în teatru, fie în film. Cendana Trifan joacă în spectacolele mele de la Sibiu: „Teorema” și „Vedere de pe pod”, dar și în „Câmp de maci”. Cristina Drăghici este o actriță cu care am lucrat în începuturile mele în teatrul independent din București, dar și la Teatrul Gong din Sibiu, când am montat „Alice”. Cu Valentina Zaharia am colaborat tot la „Câmp de maci”. Ada Galeș a fost în „Pescărușul”.
Sunt oameni cu care am avut deja întâlniri, dar și oameni noi pe care i-am cunoscut acum; au fost întâlniri și descoperiri foarte frumoase. De asemenea, l-am inclus pe Yann Verburgh, dramaturgul cu care lucrez și cu care am compania în Franța, iar aici a fost în calitate de actor. Nu am ales distribuția în funcție de potrivirea actorilor cu personajele, ci mai degrabă pentru a căuta împreună instrumente și de a ne chestiona pe noi înșine și ceea ce se întâmplă în jurul nostru din punct de vedere uman, socio-politic și artistic.
Când va apărea filmul în cinematografe și cum i-ai încuraja pe oameni să îl vadă? Ce fel de experiență le oferă spectatorilor „Interior Zero”?
Filmul va apărea în cinematografe toamna aceasta. I-aș încuraja pe oameni să vină să-l vadă, în primul rând pentru că este o continuare a parcursului meu regizoral în film, diferită, dar totuși o continuare. E un film despre acești actori și actrițe, și despre ei, nu doar despre mine. De asemenea, pentru cei care au citit romanul Laviniei Braniște, este interesant să vadă o perspectivă filmică asupra poveștii.
„Interior Zero” duce mai departe portretul uman început în „Câmp de maci”: dacă acolo am explorat viața unui bărbat jandarm gay, aici aduc în prim-plan portretul unei femei de 30 de ani care trece printr-un moment în care nu își găsește locul. Cred că vulnerabilitatea se regăsește în ambele personaje, iar căutarea și zbuciumul interior sunt similare.
Deși forma filmului este diferită, emoția și onestitatea pe care le caut în proiectele mele rămân constante. Îmi doresc ca spectatorii să descopere în film o poveste despre ei înșiși și despre generația 30+.
