Pe măsură ce apar declarații sau comentarii online ale unor femei tinere care promovează mentalități comuniste legate de modul în care reprezentantele sexului frumos „trebuie” să își trăiască viața, mă apucă greața.
Cu o zi înainte să scriu acest text am văzut o artistă care spunea că mama ei „nu avea timp să se plictisească și nu se mai plângea că e obosită” așa cum aparent o fac femeile din zilele noastre, iar ea era siderată de-a dreptul de acest lucru. Da. E adevărat. Dar întrebarea pe care această doamnă trebuia să și-o adreseze, înainte să lanseze în spațiul public încă un atac la adresa femeilor era „De ce mama mea nu se plângea? De ce nu avea TIMP să se plictisească?”. Vă spun eu: pentru că în acea perioadă (și din păcate observ că și în prezent se mai practică) femeia era la cratiță, trăia să-i satisfacă nevoile bărbatului ei care, altfel, pleca la alta, nu-i așa?
Că doar femeia pentru asta e pe planeta asta, nu? Să fie sclava soțului și să aducă pe lume copii, iar când o face, ea nu mai trăiește pentru ea însăși, ea nu mai există, rămâne o umbră a femeii care era obligată să fie sexy, frumoasă, inteligentă, pe scurt PERFECTĂ, și devine mama. Iar mama „trebuie” să trăiască de acum exclusiv pentru copil, ea nu mai e femeie, pentru că dacă își permite să își ia puțin timp pentru ea, e implicit o mamă rea, nu un OM care în continuare are nevoi, care încă trăiește, respiră, simte. Și atunci ea trebuie să se jertfească pentru familie, nu mai contează că nu se simte bine, că e epuizată, că e bolnavă.
Când vom învăța oare că femeia rămâne femeie și după ce se mărită și, mai ales, după ce face un copil? Că femeia aceasta are nevoie în continuare să fie iubită, văzută, apreciată, are nevoie de timp pentru ea însăși, pentru obiceiurile care-i fac plăcere, pentru o cafea cu prietenele în oraș, are nevoie să fie sexy, feminină, să se simtă în primul rând FEMEIE și apoi soție, mamă, îngrijitoare, asistentă, educatoare, prietenă…
