IONUŢ POMETCU, antrenor de Jiu Jitsu: „Să vezi evoluția omului, cum reușește și își depășește bariera mentală și fizică, e ceva de nedescris”
Pometcu Ionuț are 31 de ani, este Galați, dar a plecat în Irlanda de la vârstă de 8 ani. Face sport de mic copil, a trecut prin multe sporturi, iar Jiu Jitsu practică din 2016 și a avut mai mulți maeștrii care i-au insuflat arta aceasta.
Împreună cu soția sa, Pometcu Andreea, care și ea este multiplă campioană națională, europeană și mondială în diverse discipline precum Jiu Jitsu, Pangration, BJJ sau judo, au deschis sala SNS-Move.
Cum ai început să practici Jiu Jitsu și ce te-a atras la acest sport?
Din pură întâmplare. N-a fost o decizie conștientă, pur și simplu am gravitat către el. Am început Jiu Jitsu în Irlanda, la 17 ani, în facultate, făcând no-gi, dar după câteva sesiuni antrenorul nu a mai venit din diverse motive. În 2016 eram în Abu Dhabi și lucram ca însoțitor de bord la Etihad Airways.
Un amic de pe atunci mi-a zis: „Hai să mergem la Muay Thai.” Am zis: „Bine, hai!” Și când am ajuns acolo, i-am văzut pe băieți făcând Jiu Jitsu. Mi-am spus: „Hmmm, eu am mai făcut asta cândva, hai să încerc iar” – și cam aia a fost. Pe 20 septembrie 2016 am început Jiu Jitsu din nou și am pus prima oară kimono-ul pe mine.
Am continuat să fac Muay Thai în paralel cu Jiu Jitsu, săream dintr-o clasă în alta și îmi plăcea la nebunie. Aveam 22 de ani. Am fost în vânzări mai toată viața mea. Am locuit în Irlanda de la vârsta de 8 ani cu părinții și am învățat acolo – am o facultate făcută acolo etc. Dar mereu am făcut sport: fie baschet, fotbal, înot, karate, sală și tot așa.
Acum, de ce am ales acest domeniu de antrenor?
Pentru că am un har dat de la Dumnezeu să predau. Felul în care explic omului și pasiunea pe care o am pentru a preda m-au împins să devin antrenor. Am combinat pasiunea cu darul și a ieșit muncă – dacă i se poate spune și așa.
Spune-ne un lucru pe care foarte puțini oameni îl știu despre job-ul de antrenor de Jiu Jitsu.
Nu oricine poate deveni antrenor de Jiu Jitsu. Necesită ani de pregătire, nu doar să faci un „curs” și gata, ești calificat precum antrenorii de fitness. E mult mai complex și necesită minimum 5-6 ani înainte să predai cuiva un procedeu de BJJ.
Când predai BJJ trebuie să înțelegi multe aspecte legate de anatomie, cum se mișcă corpul și ce procedee să legi unele de altele ca să aibă totul sens. Altfel, e un cub Rubik ce nu poate fi descifrat.
Care este cea mai importantă calitate pe care un antrenor de Jiu Jitsu trebuie să o aibă?
Cea mai importantă calitate aș putea spune că e răbdarea. Trebuie să ai multă răbdare, pentru că unii oameni nu înțeleg cum să-și miște corpul și trebuie să le explici în diverse feluri și metode ca ei să priceapă. Mai ales la clasele de copii, trebuie să ai o răbdare extraordinară.
De aceea, clasele de BJJ în alte țări europene și în America, de exemplu, sunt mai scumpe decât cele de adulți, dar și mai scurte ca timp, pentru că nu poți capta atenția unui copil de 5 ani mai mult de 30 de minute. Munca cu copiii este extrem de solicitantă, dacă nu știi cum să o gestionezi, și nu e pentru oricine, pentru că – vrei, nu vrei – dezvolți acel copil și îi dai anumite atribute pentru viitor.
Practic îl crești în sport și cumva îi adaugi acelor „7 ani de-acasă”. E multă responsabilitate, dar mulți nu se gândesc la acest lucru.
Care sunt cele mai mari greșeli pe care le fac românii atunci când vorbim despre sport / mișcare?
Aici o să fiu puțin rău, dar se duc în extreme: fie exagerează mult cu utilitatea unui sport, fie o subestimează total. Vorba aia: „În sport, medicină și școală, toți suntem buni.” Am întâlnit mulți „experți” români doar cu vorbe, dar puține fapte în sport. Și mulți părinți, am observat, nu le dau copiilor cunoștințele de bază pentru a avea o viață sănătoasă.
Toți fac șah sau multă școală, meditații peste meditații, dar un șotron? Să știm cum să sară într-un picior, când mai facem? Sau o cumpănă, o lumânare… Astfel de lucruri s-au cam uitat și se bazează pe faptul că un antrenor dintr-un sport îi poate învăța.
Din păcate, nu e așa în orice sport. Și apoi vin la noi în sală și observ oameni (și copii, de asemenea) care nu pot sta într-un picior – darămite să țopăie sau să facă o tumbă. Ca să închid cercul acestei întrebări: sportul nu e pe primul loc, nici măcar pe primele 5 – e undeva jos de tot și asta e cam trist.
Care sunt cele mai mari satisfacții pe care ți le oferă acest job?
Sincer? Cele mai mari satisfacții sunt să văd cum un copil sare în sus de bucurie că a reușit să învețe tumba după câteva clase sau cum un adult reușește prima lui scăpare dintr-o poziție anume, din care, la început, nu putea ieși.
Pe lângă medalii și competiții – care sunt minunate – să vezi evoluția omului, cum reușește și își depășește bariera mentală și fizică, e ceva de nedescris. Și să poți spune „Da, eu am creat asta, eu l-am ajutat” îți aduce o satisfacție aparte.
De asemenea, când observi că folosește uneltele de BJJ pe care i le-ai predat contra unui adversar și nu mai e haotic – totul e controlat – simți că munca ta chiar contează.
Care ar fi cel mai important sfat pe care l-ai da cuiva care-și dorește să devină antrenor de Jiu Jitsu?
Cel mai important sfat este să nu încerce să predea de la centura albastră, pentru că încă nu îndeplinesc toate mișcările 100%. Doar pentru că arăți cum să faci un procedeu nu înseamnă că știi să predai – înseamnă că doar arăți versiunea ta a acelui procedeu. Observ cum mulți „antrenori” fac greșeli masive în predare în BJJ când își iau centura albastră. (De la centura albastră poți preda în BJJ.)
Dacă n-ai răbdare, har sau „chemarea” aia de profesor, mai bine nu te apuci – că nu o vei face bine. Sunt mulți antrenori care nu sunt buni, dar sunt buni în competiții și invers. Eu, unul, sunt mai bun la predat decât în competiții, pentru că mă acaparează emoțiile. Încă un lucru pe care trebuie să știi cum să-l gestionezi când ești profesor – și să-ți ajuți studenții să treacă peste.
Ce tip de antrenament preferi când nu predai Jiu Jitsu?
Nu prefer alt tip de antrenament în afară de BJJ. Nu există altceva pentru mine. Mai fac sală pentru că trebuie, nu pentru că-mi place. Și puțin Muay Thai din când în când.
Când vine vorba de sport, ce-i caracterizează cel mai mult pe români, din experiența ta?
Comoditatea sau lenea – aceste două caracteristici îi înglobează pe mulți români. Aud adesea: „Sensei, n-am timp să vin la antrenament că am școală” sau „Sensei, nu vin pentru că…” insert excuse. Eu, când eram cabin crew în Emirate, căutam săli de BJJ oriunde zburam în lume. Le scriam înainte și le spuneam „Vedeți că vin.” După un zbor de 10, 12, 15 ore câteodată, eu mă duceam să mă antrenez și făceam pe dracu’-n patru să ajung la acea sală. Nu conta oboseala, nu conta munca, nu conta dacă aveam sau nu bani – eu voiam să fac Jiu Jitsu.
Românii sunt prea comozi. Nu vor să transpire prea mult (nu știu de ce – probabil nu vor să facă duș). But hey, that’s just me… Nu vor să muncească pentru sănătatea lor. E mai ușor să stai pe canapea la Netflix decât să te duci într-o sală de Jiu Jitsu, să ieși puțin din confort și să înveți ceva nou.
Foarte mulți oameni vin cu ideea că vor deveni buni în Jiu Jitsu sau că e foarte ușor. Și când se lovesc de realitate, acolo e breaking point-ul: ori realizează că „da, sunt slab și nu știu să mă apăr, așa că hai să pun osul la treabă”, ori nu mai vin la antrenament.
Cei mai entuziasmați oameni la primul antrenament nu mai vin după. Nu e o regulă, dar se întâmplă des.
Interviu de GRUIA DRAGOMIR | FIT BUCUREȘTI
