NICOLETA PETROV, instructor de yoga: „Îmi place să observ de ce e în stare cineva și să cred agresiv în el sau ea”
Nicoleta Petrov are 26 de ani, este din Republica Moldova, din Chișinău, dar a mai trăit în Amsterdam și Lyon până să se stabilească în București, unde simte că și-a găsit locul.
Sportul face parte din viața ei de la 6 ani: dansuri, acrobație, tenis, echitație, pilates, sală de forță. Practică yoga de mai bine de 7 ani şi o predă de aproximativ jumătate de an. A absolvit un curs acreditat internațional de 200 de ore YTT în România anul trecut și planifică viitorul curs de 300 de ore să îl facă în India.
Momentan predă în 2 locuri: la un studio de yoga și la unul de pilates, dar odată ce se va încălzi de-a binelea, o să facă din nou clase în aer liber.
Orarul cu clasele ei actuale îl găsiți oricând pe Instagram @nicoleta_yoga. Pe lângă predat yoga, ea mai are un job 9 to 5 în domeniul project managementului, dar pe viitor își dorește să treacă la un stil de viață antreprenorial.
De ce ai ales acest domeniu și prin ce alte job-uri ai trecut până să ajungi instructor de yoga?
Până azi nu pot explica foarte clar cum am decis să devin instructor de yoga. Știam mereu că îmi place mult să explic lucruri oamenilor, cât mai creativ și interesant posibil, dar eram sigură că nu vreau să fiu profesoară în sensul clasic, într-o instituție de învățământ.
Totodată, am fost obișnuită de mama să fac mult sport de mică. Uneori ajungeam să merg la dansuri și la echitație aproape zilnic câte 2 ore, când ne pregăteam cu echipa de concursuri și competiții. Deci pot să zic că activitatea fizică era o parte importantă din copilăria mea, fără să devină o povară pentru că nu a fost niciodată vorba să devin atletă profesionistă.
Apoi, ultimii ani am realizat că dacă nu merg de câteva ori pe săptămână la clase de yoga sau alte tipuri de clase body and mind, nu mă mai simt deloc bine pe plan mental. Și mereu preferam anume clasele de yoga dintre toate tipurile de mișcare pentru acea senzație de serenitate cu care plecam după ședință.
Astfel, la un moment dat anul trecut, am început să caut cum aș putea deveni profesoară de yoga.
Spune-ne un lucru pe care foarte puțini oameni îl știu despre job-ul de yoga teacher.
Am observat că mulți oameni nu-și dau seama că nu poți preda yoga ca un job full time, și nici nu poți trăi doar din asta (cu mici excepții).
Mai mult de 10-15 clase pe săptămână e deja prea mult, având în vedere că majoritatea timpului ai să demonstrezi aproape toate posturile pe care le predai oral. Cât de bine ai știi să explici și să descrii, unii oameni abia descoperă această practică deloc ușoară sau intuitivă, și aproape la fiecare clasă vei avea participanți care o fac pentru prima dată.
Într-adevăr, dacă reușești să aduni un grup de intermediari sau chiar avansați, poți preda aproape toată clasa stând în picioare și ghidându-i doar cu vocea și ajustări hands on.
Altfel, predând și demonstrând în același timp, nu respiri corect și forțezi corpul în timpul posturilor ca să urmărești sala și ca să poți da indicații suplimentare, și nici nu ești deloc atent la limitele și senzațiile din propriul tău corp.
Care este cea mai importantă calitate pe care trebuie să o aibă cineva care vrea să se facă yoga teacher?
După părerea mea, în yoga, atât ca practicant cât și ca instructor, este esențial să fii o persoană deschisă la minte. Răbdarea este o altă trăsătură fără de care nu poți să desfășori această activitate.
Trebuie să ai foarte multă răbdare cu tine însuți și cu cei din jur și să servești oamenii care vin la tine la clasă, nu doar să le arăți cât de impresionant e nivelul la care ai ajuns tu cu o postură sau alta.
Trebuie să știi să-ți demontezi înțelegerea yoga adusă deja la un nivel automat, și să explici toate asanele de la 0, exhaustiv, de fiecare dată. Nu trebuie să te jeneze să repeți de mai multe ori cuiva care nu înțelege ce se petrece în acea sală, și să fii empatic: nimănui nu îi place să fie vulnerabil și să vină într-un mediu străin, cu oameni pe care nu îi cunoaște și să facă o oră ceva la ce nu se pricepe.
Tu, ca liderul clasei, trebuie să fii atât de deschis și de blând, încât orice persoană din fața ta să se simtă confortabilă să îți pună orice întrebare sau să îți ceară oricând ajutorul.
Care sunt cele mai mari greșeli pe care le fac românii atunci când vorbim despre sport / mișcare?
Eu am un top 3: lipsa de răbdare, perfecționismul, și compararea cu ceilalți. Cele menționate sunt și viciile mele, asupra cărora lucrez mult. Observ atât de des la clasele mele că oamenii încearcă să se împingă peste limite, limite care de fapt ar trebui onorate.
Și aici e diferența mare între yoga și un sport clasic: în yoga scopul nu e să te forțezi și să îți împingi limitele pentru câteva secunde (cum e, de exemplu, în antrenamentul cu greutăți).
Yoga ne învață să ne oprim acolo unde putem să rămânem mai multe respirații complete, astfel încât să permitem corpului și minții să se relaxeze într-o realitate nouă.
E esențial să ții postura în punctul unui disconfort tolerabil, astfel încât cu fiecare expirație să eliberezi tensiunea din corp și să permiți mușchilor să memoreze întinderea.
E tot atât de important să îți dai voie să nu fii perfect, să pășești pe saltea cu umilință și să te compari doar cu tine cel de ieri și cel de acum un an, menținând mereu ipostaza de observator și nu pe cea de critic.
Care sunt cele mai mari satisfacții pe care ți le oferă acest job?
Există o anumită expresie pe fața unei persoane care a depus mult efort ca să înțeleagă și să execute o postură și în momentul în care în sfârșit i-a ieșit. Realizarea asta, că „EU POT”, depășirea limitelor care există doar în mintea noastră și disiparea fricilor lasă o amprentă atât de frumoasă pe fața unui om…
Asta mă face să mă simt extraordinar. Faptul că am putut ajuta un omuleț să treacă de la „nu o să pot niciodată să stau în cap” la „bine, acum pot, dar nu o să pot niciodată să stau în cap fără să mă susții” la „MAMĂ, POT SĂ STAU ÎN CAP SINGUR!”.
Îmi place să observ de ce e în stare cineva și să cred agresiv în el sau ea, mai mult decât persoana dată crede în sine, să-i demonstrez, cu timpul, de cât de multe de fapt e în stare, dacă își permite să își înfrunte fricile și convingerile limitative.
Care ar fi cel mai important sfat pe care l-ai da cuiva care-și dorește să se facă yoga teacher?
Sunt încă foarte verde în acest domeniu și învăț încă multe despre această profesie cu fiecare clasă și cu fiecare persoană care vine către mine.
Probabil ceea ce e important de ținut minte e că a fi avansat în practica ta de yoga și a fi un profesor bun sunt lucruri absolut diferite, iar a doua e infinit mai grea. Când lucrezi tu cu tine însăți ai toate variabilele la îndemână, te cunoști tot mai mult și mai mult cu anii și cu exercițiul.
Dar, când vine vorba de a susține o clasă – trebuie să începi aproape mereu de la 0. Nu știi cum e omul din fața ta, cum gândește, ce simte, și trebuie să îi oferi totuși cea mai bună și clară ghidare de care ești în stare. Și chiar și atunci e posibil să nu reușești.
Ah și altceva care cred că e destul de evident – trebuie să îți placă mult oamenii, să fii într-adevăr foarte curios și empatic față de persoanele care vin către tine, pentru că o clasă de yoga e mult mai mult decât o oră de sport, și oamenii nu aleg să facă yoga doar pentru a-și dezvolta corpul.
Te antrenezi și în aer liber?
Cel mai mult îmi place să fac yoga pe pontoanele de pe lacurile din București, în parcurile Bordei și Floreasca. Suprafața e suficient de dreaptă și dură ca să poți să te ancorezi bine cu tălpile și palmele în podea în posturile de echilibru, dar totuși e de lemn și e suficient de cald să stai culcat pe el.
Totuși un dezavantaj e că sunt multe zgomote, trec în permanență oameni sau chiar vin și ei pe ponton să se relaxeze și poate fi stresant pentru multe persoane să stea cu ochii închiși în acest context. În parcuri nu e comod să stai pe pământ, pentru că nu e foarte drept și îți mai rămân urme pe picioare de la bețișoarele și pietricelele de sub saltea.
Așadar studioul, anume acel unde se ține doar yoga, îmi pare cel mai bun loc dacă vrei să fii în bula ta și să te reconectezi cu tine la nivel profund. În sălile de forța îmi pare zgomotul și mai mare decât în aer liber, pentru că după ușă bubuie muzica, se aude cum cad ganterele și cum țipă cei ce se antrenează cu greutăți mari.
Interviu de GRUIA DRAGOMIR
