“LA GRANDE BELLEZZA” (2013, r: Paolo Sorrentino)
Faptul că zilele acestea încă rulează în câteva dintre cinematografele de la noi picturalul basm cinematografic al lui Paolo Sorrentino, Parthenope, mi-a oferit pretextul să revizitez unul dintre filmele mele favorite realizate în 2013, alături de Stoker, al lui Park Chan-wook, despre care cred în continuare că merită să fie luat în considerare pentru a fi inclus în galeria capodoperelor celei de-a 7-a arte, indiferent că ne raportăm la The Great Beauty/ La grande bellezza din perspectiva storytelling-ului sau pur estetic.
Pentru cei cărora numele autorului unor filme precum This Must Be the Place, Loro, The Consequence of Love sau Youth nu le spune mare lucru este relevant, poate, să mentionez că, în televiziune, a creat serialul The Young Pope, iar în cinematografie are în palmares o multitudine de premii câştigate sau nominalizări la César, Goya, Bodil, Palme d’Or, BAFTA, Oscar şi Globul de Aur.
Ce-ar mai fi de adăugat apropo de La grande bellezza, un film avându-l ca protagonist pe Tony Servillo (Gomorrah, Casanova’s Return) care, aproape de fiecare dată când a apărut într-unul din lungmetrajele lui Paolo Sorrentino, a fost la rândul său premiat pentru interpretare cu trofee prestigioase (David di Donatello, European Film Awards), pentru a vă face să (re)descoperiţi această scrisoare de dragoste adresată unui… oraş?
Poate doar câteva detalii sumare despre povestea sa, pentru a vă face o idee la ce să vă aşteptaţi.
Jep Gambardella (Servillo) a împlinit 65 de ani şi decide să nu se mai mintă pe sine însuşi şi… nici pe alţii.
Îşi pune în practică hotărarea, nu într-un mod agresiv sau sarcastic, nu ca să rănească inutil sau să sfideze din frustrare, ci o face cu un realism cinic edulcorat – în sensul tuşant al cuvântului – de blândeţe şi sensibilitate.
În tinereţe, Gambardella nu a venit la Roma căutând celebritatea, ci a urmărit celebritatea pentru a cuceri… Roma. A scris o singură carte la acea vreme, L’Apparato Umano (acesta ar fi trebuit iniţial să fie şi titlul filmului lui Sorrentino), care i-a adus de timpuriu notorietatea şi acceptarea sa în protipendada metropolei.
După aceea s-a mulţumit să trăiască momentul, să se menţină pe val scriind cronici de artă în reviste glossy şi să dea petreceri trendy, cool si stylish pentru înalta societate, fiind înscăunat în percepţia mondenă ca un patriarh-arbitru a modelor şi tendinţelor.
FOTO DI GIANNI FIORITO
Descoperirea nevoii regăsirii unei normalităţi la nivel psihic, a revenirii la un firesc, onestitate şi la un bun simţ de care cutumele sociale a clasei care face regulile te îndepărtează pe măsură ce creşte gradul de dependenţă, îl fac pe Jep să ne pună pe tavă un univers urban fascinant. După cum îi spune unei cunoştinţe…
“În loc să ai o atitudine de superioritate, ar trebui să ne priveşti cu afecţiune. Suntem toţi în pragul disperării. Tot ce putem face este să ne putem privi unul pe altul în faţă, să ne ţinem de urât şi să mai glumim niţel. Nu crezi?”.
La grande bellezza este un eseu elegiac despre Roma şi despre cei care o populează în partea superioară, o călătorie imaginară răvăşitoare şi copleşitoare prin multitudinea de piese care alcătuiesc acest puzzle urban multi-dimensional creat de Sorrentino.
O călătorie atât de complexă încât, chiar dacă este asamblată prin intermediul simţurilor lui Jep şi are ca obiect realitatea palpabilă, devine prin construcţie şi optică aproape absurd de îndepărtată de imaginea pe care oricare din noi ne-am picta-o în minte, bazată pe propria fantezie. Cu o forţă de atracţie atât de mare încât spectatorul se scufundă în La grande bellezza precum un fluture de noapte nu poate rezista luminii lămpii.
În esenţa sa, la fel ca Parthenope, unde subiectul afecţiunii cineastului il reprezinta Napoli, acest film este un love-story, o poveste de iubire non-liniară (carnal/spiritual, raţional/emoţional, asceză şi morală/grobianism şi auto-suficienţă, performanţă/abandon, evoluţie/imobilitate ş.a.m.d.) între un Gambardella plin încă de “gerovitalitate” şi o Romă milenară istorică, religioasă, culturală, ex-aristocratică/berlusconiană (prin excesele şi decadenţa care amintesc mai degrabă de Imperiul Roman decât de La dolce vita), ce transmite plenar viaţa prin fiecare statuie, tablou, obiect de design interior sau prin însăşi… goliciunea interioară a individualităţilor care animă cadrul, indiferent că e contesa Collona sau cardinalul şi indiferent că este vorba despre Villa Medici sau de biserica San Pietro din Montorio, de Cesare Attolini (creatorul ţinutelor lui Jep) sau de Unopiu, Gucci şi Armani, de termele din Caracalla sau de palatul Brancaccio.
Sigur că, inevitabil, filmul este tributar iluştrilor predecesori, de la Antonioni la Fellini (las însă acest tip de analiză detaliată a influenţelor pe seama criticilor specializaţi în cinematografia de artă), dar Paolo Sorrentino nu şi-a ascuns niciodată admiraţia faţă de aceştia, inclusiv în discursul de acceptare a Oscarului – personal, înclin să cred că a fost mai influenţat de Roma din 1972 a lui Fellini decât de La dolce vita – şi, până la urmă, ceea ce contează este că La grande bellezza rămâne un film fabulos, care poate fi privit fără a avea în mod obligatoriu referinţe cinefile anterioare, deci, practic, de către absolut orice şi… consumat ca o delicatesă, inclusiv soundtrack-ul remarcabil şi, surprinzător, destul de puţin italian în sens popular.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
