Construit la începutul anilor ’70 de-a lungul a doar patru ani, Transfăgărășanul a fost inaugurat la 21 septembrie 1974.
Cu toate că nu se poate spune cu exactitate care a fost intenția construirii acestui drum e unul dintre puținele mega proiecte infrastructurale din regimul socialist care a fost revalorizat turistic după Revoluție. La acel moment existau deja alte drumuri care străpungeau Carpații, iar ideea că acest proiect faraonic ar fi fost încă un mod de proiectare a cultului personalității lui Ceaușescu nu se poate susține până la capăt întrucât acesta ar fi refuzat ca drumul care traversează Munții Făgăraș să-i poarte numele.
Cea mai plauzibilă variantă e aceea că drumul ar fi avut un rol strategic în apărare și urma să fie folosit îndeosebi de militari.
Până să ajungă să fie numit ”cel mai spectaculos drum din lume” sau ”o mare fundă a perfecțiunii automobilistice” de către prezentatorul emisiunii Top Gear de la BBC, trebuie spus că în cei patru ani cât a durat construirea Transfăgărășanului au fost mobilizați peste 50.000 de muncitori, dintre care 90% soldați, mai exact tineri care erau înrolaţi obligatoriu în armată la 18 ani.
Cu zero alte opțiuni la îndemână, aceștia au muncit până la limita suportabilității umane, în condiții extrem de grele, dar convinși că vor lăsa ceva în urmă. O parte dintre cei care au construit ”drumul dintre nori” au murit în prăpăstiile adânci ale munţilor. Oficial au fost raportaţi 40 de morţi, neoficial au fost de ordinul sutelor. Iată că la 50 de ani distanță de la inaugurare putem înțelege mai bine cum a fost posibil să se realizeze un astfel de proiect într-un timp atât de scurt.
”Oriunde este o dictatură, oamenii ca indivizi nu contează”, este una dintre ideile care s-au adus în discuție în cadrul unei conferințe organizate de către Biblioteca ASTRA cu ocazia împlinirii celor 50 de ani de la momentul inaugurării. Oamenii tind să vadă doar partea frumoasă a Transfăgărășanului, dar multe dintre poveștile care s-au ivit în timpul realizării lui fac parte dintr-un cu totul alt spectru.
Poate tocmai de aceea în loc să transformăm acest drum într-un trofeu care ne hrănește ego-ul, putem să respectăm munca celor căzuți la datorie prin gesturi simple cum ar fi să nu confundăm Transfăgărășanul cu un tomberon sau o grădină zoologică.
Asta ar însemna mult mai mult decât orice formă tâmpă de patriotism.
