Actriţa ANA RADU: “Abia încep să-mi descopăr sistemul de lucru”
Prezenţa în distribuţia noului spectacol regizat de Alexandru Dabija, Bădăranii, ce va avea premiera în septembrie la Teatrul Nottara, alături de premiul pentru interpretare primit în această vară la festivalul Săptămâna Comediei de la Braşov pentru rolul din Ultima oră, punere în scenă a lui Erwin Şimşensohn tot la Nottara, nu face decât să confirme semnificativul potenţial performativ al tinerei actriţe ANA RADU, al cărei talent a făcut-o repede populară printre cinefili, de la debutul ei, pe când avea doar 10 ani, în scurtmetrajul Icre negre şi, ceva mai târziu, în premiata dramă Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, scrisă şi regizată de Emanuel Pârvu.
De altfel, pe Ana Radu, nominalizată la Gopo în 2022 pentru rolul din 5 minute, o veţi revedea în curând pe marile ecrane în comedia lui Iura Luncaşu, S.B.C.R.D.F., asta dacă nu v-aţi ataşat pe parcursul anului de personajul ei din serialul Clanul.
În teatru, odată ce a încheiat masteratul la UNATC, Ana a avut o perioadă realmente efervescentă, cu alte două premiere, în afara celor menţionate deja, în stagiunea 2023/2024, Martiri (r: Alexandru Mâzgăreanu) la Teatrul Metropolis şi Poveşti de familie (r: Luiza Dabija) la Point, ce merită toate a fi (re)descoperite.
Din aceasta perspectivă, i-am propus un dialog din care să aflăm câte ceva despre modul în care se raportează la propria evoluţie ca actriţă emergentă, într-o etapă în care întâlnirile pe viu cu publicul par a deveni definitorii.
Ana, plecăm în dialog, firesc, de la noul spectacol în care joci, Bădăranii. Cum ar putea o piesă scrisă cu secole în urmă să mai fie relevantă pentru publicul din ziua de azi?
Sincer, nu știu cum aș putea descrie felul în care a reușit domnul Dabija să facă asta, pentru că nu am schimbat textul original, ci am introdus doar anumite fragmente din niște texte care n-au legătură cu piesa… în rest, textul în sine n-a fost schimbat deloc, nici situația, nici nimic, textul e cel de-acum câteva sute de ani.
De asta, pe mine, sincer, mă fascinează ce a reușit el să facă, fiindcă mi se pare că, în jurul acelor cuvinte, a creat niște situații care vorbesc altfel publicului de-acum, nu știu… mie, oricum, aici mi se pare că se vede măiestria unui regizor. Că eu citesc textul la mine acasă și, na, înțeleg și eu ce înțeleg din situația de acolo, și apoi vine un om cu un talent deosebit, care face dintr-o scenă ceva la care eu nu m-aș fi gândit niciodată.
Consider că a fost un noroc imens faptul că m-am întâlnit cu el atât de devreme în cariera mea – la o vârstă atât de tânără și încă la început de drum, mai ales în teatru -, pentru că el este, realmente, o școală în sine.
Am învățat într-o lună cât n-am învățat în cinci ani, de când am început facultatea.
Chiar vroiam să te rog să-mi dai detalii despre experiența ta cu Alexandru Dabija…
Cum să zic? Pe mine, inițial, m-a speriat.
Cu toate că el, săracul, e un om extraordinar de cald, cumva, întâlnirea mi s-a părut atât de importantă încât m-am speriat, mai ales că, din piesă, personajul îmi părea, pur și simplu, o fată de 18 ani care vrea să se mărite, nu era ceva ieşit din comun, dar, încă de la prima lectură, am înțeles că el vrea să fie una un pic scrântită, adică să fac un fel de compoziție.
Am înțeles ideea şi… m-am speriat și mai tare, pentru că eu nu am jucat așa ceva niciodată, eu am fost mereu pe zona de “Juliete”, așa, de fetițe cumințele.
Cred că a durat însă maxim o zi până să-mi treacă teama, pentru că, după aia, am început efectiv lucrul şi, nu știu cum să spun, a fost o bucurie! În primul rând, el însuşi are o bucurie imensă să facă treaba asta, care nu se poate să n-ajungă și la noi, la actori, aşa că ne-am distrat cu toţii, am râs cu lacrimi… a fost o atmosferă extraordinar de frumoasă.
Ne-am ridicat foarte repede în picioare cu textul în mână – n-am stat la lecturi, n-am desfăcut textul ca să vedem cum construim o scenă -, pentru că el are un stil de lucru foarte simplu în aparenţă, o combinație între a te pune uneori cu mâna, adică ‘Mergi pe acolo’ sau ‘Vino aici’, şi o libertate totală pe care ți-o oferă ca actor în multe momente.
Cred că ceea ce am descoperit în lucrul cu el și cu ce m-a ajutat pe mine experiența asta foarte tare e faptul că am prins o încredere incredibilă în mine. Pur și simplu, m-a făcut să nu-mi fie frică să încerc. Fiindcă, repet, spectacolul e o demență și nu jucăm “cumințel”, iar eu, nemaiavând experiența asta ca actor – învățată fiind că, până nu deprind textul, nu știu ce joc -, eram îngrozitor de speriată de ideea de a mă arunca brusc să fac ceva fără să înțeleg logic.
Chiar nu știu cum a reușit domnul Dabija cu mine, dar m-a dus în punctul în care nu m-am mai gândit la asta, deci nu mai conta… nu mai aveam niciun soi de teamă. Dacă el îmi zicea: ‘Fă așa!’, nu gândeam nicio clipă și, pur și simplu, în secunda doi mă conformam, dar, sincer, nu știu să explic ce îmi inspira de mă făcea să am atâta curaj.
Dincolo de textul lui Goldoni şi de viziunea lui Dabija, Lucietta pe care o vom vedea pe scenă este a Anei, deci spune-mi, din punctul tău de vedere, cum se conturează personalitatea acestei fete de “bădărani”?
Așa cum am şi făcut-o, de altfel, fără a avea neapărat un plan – adică m-am dus spre ea din instinct -, eu o văd ca pe o fată ușor scrântită de contextul în care, săraca, se află, cu tatăl bădăran şi mama vitregă care n-o iubește… bine, oricum toți cei de-acolo suntem cam scrântiți, adică asta a fost ideea generală.
În fine, pentru mine, Lucietta este o copilă care, pur și simplu, nu mai suportă izolarea, vrea și ea să iasă din casa aia şi admit faptul că, pe alocuri, m-am regăsit mult în ea, întrucât “scrânteala” sa are un sens frumos, foarte plin de candoare, fiindcă, până la urmă, ea este un copil care n-a apucat încă să vadă şi să trăiască nimic.
Adică, până și în întâlnirile cu logodnicul – care, sigur, sunt duse într-o zonă în care ei descoperă că au și dorințe de un alt fel și sunt construite un pic erotic, să zicem -, eu văd un soi de candoare şi poate că tocmai acesta e aportul meu, că așa sunt şi eu, am o urmă de candoare pe care nu știu dacă pot să o ascund.
Plus că Lucietta are, clar, și o anume capacitate de manipulare, pe care și eu am avut-o, ca orice adolescentă, de altfel, care face – oricum ar fi și în orice fel – să iasă lucrurile cum vrea ea.
Cu alte cuvinte, da, mi se pare că am adus în rol foarte multe chestii pe care eu, personal, le-am făcut și le-am simțit atunci când eram de vârsta ei, pe la 18 ani…
Cum ai făcut însă ca ceva din tine să ajungă într-un personaj a cărui schiță e deja trasată de regizor? Spui că te-ai dus spre el instinctiv… asta înseamnă că nu te-ai mai gândit la Lucietta în afara scenei? Cum abordezi, de fapt, un rol?
Bineînţeles că m-am gândit, ba chiar, de la un punct încolo, eram preocupată de rol și acasă, și pe stradă, adică mă gândeam constant la asta, dar, ca proces, mai întâi, pur și simplu, am fost direcţionată să fac fără să stau pe gânduri, pentru a înțelege cumva ce își dorește regizorul.
Deci, în prima parte a repetițiilor, prin diverse încercări, am conturat acest viitor personaj într-un mod instinctiv. Mi-au ieșit atunci anumite lucruri, pe care, în faza următoare, am început să le gândesc inclusiv în timpul meu liber, ca să le înfloresc și să le dezvolt, după care reveneam pe scenă și le încercam din nou.
Cred că tot timpul trebuie să fie o asemenea combinație… eu, personal, nici n-aș putea să fac altfel şi am descoperit asta abia anul trecut, la Platonov, la Bulandra, pentru că ăla a fost și primul meu rol într-un teatru, dincolo de ce făcusem în facultate.
Ieşind din teatru, mă trezeam că vorbeam singură pe stradă, că eram preocupată tot timpul de rolul meu, iar treaba asta mi se pare foarte frumoasă, să nu mai poți să te gândești la altceva, fiindcă te frământă sau te intrigă ceva ce ai descoperit la repetiții în ziua aia…
La fel se întâmplă şi după o zi de filmare? Fiindcă, până să urci pe scena de la Bulandra sau Nottara, ai acumulat experienţa unor lungmetraje precum Cinci minute sau Otto Barbarul. Rămâne apoi ceva din personaj în tine sau te detașezi complet, odată ce se sting reflectoarele?
Dacă stau acum să-mi amintesc de rolurile din cele două filme, ca exemple, fiind și foarte mică atunci, nu aveam dezvoltată niciun soi de tehnică… recunosc sincer că jucam, în mare parte, instinctiv.
Repet, abia de vreun an simt că am început să-mi descopăr un sistem propriu de lucru și o tehnică personală, să zicem, pentru că fiecare actor are o tehnică complet diferită.
Atunci însă, într-adevăr, era ceva pur instinctiv, la care se adăuga, bineînțeles, ajutorul regizorului, care mă îndruma într-un fel sau altul, însă clar mă legam acolo mult mai mult de cum sunt eu în realitate și încercam să-mi găsesc puncte comune cu personajul, fiindcă așa știam eu atunci maxim să fac, să încerc să identific ceva din mine cu care aș putea rezona și să mă gândesc cum aş reacționa eu ca om… adică, în fine, rolul era foarte mult centrat pe mine, Ana.
Acum simt că am luat-o un pic invers, întâi mă gândesc la acea persoană pe care o am de jucat și, după aceea, fără să vreau, instinctiv, scot anumite lucruri din mine.
Întorcându-mă la întrebarea ta, cu toate că eram încă mică pe vremea când făceam acele filme, simt că am învățat de la personajele acelea foarte multe lucruri și parcă de la fiecare am furat câte ceva din ceea ce eu nu sunt sau, nu știu cum să zic, ceva pe care eu, în viața mea de zi cu zi, poate nu accesez atât de des.
Cumva, cred că sub forma asta au rămas cu mine toate personajele, măcar câte un pic, pentru că de la fiecare am învățat ceva şi, poate, cel mai bine mi-am dat seama de asta mai recent, la Miruna din Clanul, serialul de la Pro TV, care n-avea absolut nicio legătură cu mine ca personalitate, așa, la prima mână.
În continuare, eu nu știu cum am luat castingul ăla, adică am fost total șocată, pentru că fata aia e o înfiptă care n-are niciun filtru, adică, iniţial, n-am înțeles de ce am fost eu aleasă pentru rol.
Pe parcurs, în timp ce lucram, mi-am dat seama însă că îmi place atât de mult de ea tocmai pentru că nu e ca mine, ci este exact ce mi-aș dori să reușesc să fiu câteodată, încât fără să vreau, chiar am început să fur de la ea și să mă gândesc… ‘Uite ce bine a făcut ea în situația asta!’.
La fel mi s-a intamplat cu Magda din Ultima oră, o fată la fel de tupeistă, de înfiptă şi de isteață, deci da, mă detașez de personaj, dar, totuşi, voi păstra o părticică din fiecare în mine, măcar ca… învățământ personal.
Ca Lucietta, îi ceri mamei vitrege colierul de perle ca să te găteşti, iar, pe de altă parte, despre tine, spuneai: “Dacă cineva chiar își dorește să-mi și cumpere ceva, cu bijuteriile n-o să dea niciodată greș.”. Se pare că sunt mai multe asemănări între voi două decât spectatorul şi-ar imagina…
Da, chiar da! Deși, inițial, mi-am zis că personajul acesta, aşa cum îl vroia domnul Dabija, n-are vreo legătură cu mine şi îmi va fi foarte greu să-l fac, acum pot să recunosc: Lucietta este, cu siguranță, personajul cel mai asemănător cu mine în intimitate… mai ales acasă, cu ai mei.
Chiar e cel mai similar, da, recunosc! Ok, poate acum sunt mai mare şi m-am mai maturizat între timp, dar Lucietta este unu la unu cu mine în adolescență.
Exact la fel eram, același stil, să manipulez, să încerc să obțin ce vreau… recunosc, asta e! De fapt, cred că de aia mi-a și plăcut să fac personajul, pentru că și eu am o doză foarte mare din acest fel de scrânteală, ce vine, probabil, și din firea mea de artist.
Cumva, în cazul ăsta, mi-a plăcut, pentru că am putut să mă joc și să dau pe față că și eu sunt așa.
Când anume ai început, de fapt, să crezi în tine însăți? Să crezi realmente că ai putea fi o bună actriță?
Încă din liceu, cred, fiindcă atunci am făcut primul lungmetraj [Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, în regia lui Emanuel Pârvu, din 2017 – n.r.], după care, în anii care au urmat, s-au întâmplat 5 minute și Otto Barbarul.
Pentru că luasem castingurile respective şi am jucat în acele filme, am prins încredere în mine și mi-am zis: ‘Da, cred că pot să fac asta!’, însă, într-un fel ciudat, aveam ceva și înainte, dar nu știu să-ţi explic de ce, întrucât fusesem până atunci doar în trupa de teatru [Ana Radu a făcut parte din trupa AS, a Liceului Gheorghe Lazăr – n.r.], iar în rest, până la filmul lui Emi Pârvu, nu făcusem altceva, pentru că nu mă lăsa tata, adică eu, în primul rând, trebuia să-mi văd de școală.
Cred că de-atunci, atât cu trupa, cât și cu filmele acelea, am prins cu adevărat încredere în mine.
Pe de altă parte, a fost însă şi o mare capcană acolo, cu mine mică și toate lucrurile copleșitoare care mi s-au întâmplat. Am fost atunci la Sarajevo, la festival, pe covorul roșu, toată lumea era foarte încântată de mine în general, iar eu, ca un copil, mi-am zis repede: ‘Aah, deci, gata, pot!’, doar că, la scurt timp după aia, am intrat la facultate… unde m-am trezit brusc, pentru că acolo mă lovisem de teatru şi mi se părea că sunt absolut pe lângă, total pe lângă, fiindcă eu nu mai făcusem vreodată la acest nivel.
La asta s-a adăugat şi faptul că, o vreme, nu am mai făcut nici film, aşa că nu m-am mai simțit deloc capabilă și mi s-a zdruncinat foarte tare acea încredere pe care o căpătasem în mine însămi. Abia prin anul II, cumva, cu ajutorul profesorilor, am început din nou să o recâştig.
De fapt, luasem perioada de liceu, cu filmele alea, ca pe o certitudine că drumul meu a început și nu mai are ce să intervină pe parcurs, aşa că am avut un șoc atunci când, o vreme, n-am mai făcut ceva relevant, mai ales că a venit și pandemia. Mi-am dat seama că… ‘Aoleu, nu e chiar așa! Dacă ai realizat ceva o dată sau de două ori, nu înseamnă că ești asigurat.’.
Sigur că eu credeam deja în capacitatea mea de a face bine lucruri, adică am înțeles că, probabil, am datele sau măcar niște date necesare să fac asta, dar, la început, m-am păcălit un pic pe mine însămi. Fiind și mică atunci, n-am știut exact cum să profit de toate care mi se întâmplau şi doar le-am luat ca atare, bucurându-mă de ele, și abia ulterior mi-am dat seama că am pierdut multe oportunităţi, multe relații, că eu nu știam să le fructific sau să le cultiv.
Atunci mi s-a zdruncinat acea încredere pe care o prinsesem…
Cum ai depășit acest impas? Mai ales că erai la în primul an de facultate, ai fi putut fi tentată să-ţi cauţi un alt drum în viaţă, iar actoria să o practici incidental…
Asta n-am fost niciodată tentată să fac și, real, nu știu dacă aș putea să renunţ la actorie.
Sincer, chiar și în impasurile astea, eu nu mi-am pus vreodată problema să mă apuc de altceva. Sigur că atunci eram și în facultate, oricum aveam o ocupație, dar, cumva, am trecut peste acel hop, asta inclusiv datorită lui Shakespeare, că a scris așa bine – pentru că îmi amintesc bine şi-acum examenul din anul II -, dar, mai ales, celor doi profesori ai mei, Valeria Sitaru și Vlad Logigan, care au fost extraordinari!
Sunt convinsă că, fără ei, lipseau multe lucruri din mine acum.
Fiind o persoană foarte sensibilă, eram convinsă până atunci că sunt înclinată spre dramă, nu știu de ce, mi se părea că o accesez mai ușor, dar la acel examen am descoperit că e posibil să fiu bună și la comedie.
Țin minte că o interpretam pe Julieta și, pur și simplu, fără să fi repetat foarte mult, am făcut ceva instinctiv cu rolul ăla și, pe lângă faptul că toată lumea a fost foarte încântată, și în mine ceva s-a mişcat, fiindcă mi-am zis din nou: ‘Aah, deci pot!’.
În anul I, cred că fusesem prea copleșită de oamenii noi pe care i-am întâlnit şi îmi era încă rușine… să mă pui să fac o scenă în fața colegilor, muream, adica nu știam cum să plec, tot căutam scuze să plec.
Asta era și din cauză că eu, la bază, sunt un om foarte, foarte timid și doar faptul ca m-am educat pe parcurs m-a făcut să-mi temperez această timiditate și să știu când să mă folosesc de ea sau când să o pun un pic deoparte. A fost deci un cumul de factori, printre care s-a numărat ajutorul psihologic pe care mi l-a dat tata [apreciatul actor şi scenarist Gabriel Radu – n.r.], un om care știe să încurajeze foarte bine, un sprjin care a contat foarte mult.
Chiar şi atunci când, la un an după licență, nu se mi întâmplau prea multe profesional, tata a fost tot timpul cel care, cumva, mi-a insuflat: ‘
Măi, așa e meseria asta acum, să știi. Nu o să vină întotdeauna spre tine, nu o să te sune întotdeauna cineva. E posibil să te izbești și de momente în care, uite, vei sta așa, degeaba.’.
Tot el m-a învățat că, în fiecare zi, trebuie să faci ceva pentru meseria asta, indiferent că înveți un monolog sau trimiți o poză la un casting, adică m-a educat în sensul în care și dacă n-ai efectiv un job asupra căruia să te concentrezi chiar în clipele alea, tu trebuie să-ți găsești ceva de lucru, pentru că asta te ajută să rămâi echilibrat mintal.
Atunci mi se părea că nu mă ajută cu nimic, dar nu era așa, iar el avea dreptate, că toate lucrurile astea, la un moment dat, mi-au folosit.
Până la urmă, erai încă abia în anii de formare, când nu pari a fi stat degeaba, fie şi dacă mă gândesc doar la rolurile din Hotel Godot – 10 piese scurte, de la Teatrul Godot, sau Cum să distrugi o piesă, de la Teatrul Stela Popescu, din 2022. Cu ce lecții practice sau amintiri ai rămas în urma acestor experimente studenţeşti?
Ca să dau doar un exemplu, noi toți eram prieteni foarte apropiați la Cum să distrugi o piesă, iar acolo am învățat cu adevărat ce înseamnă munca în echipă.
Eram deja anul II de master şi profesorii celor de la Regie nu prea mai veneau să ne coordoneze, deci trebuia să ducem la capăt spectacolul singuri. Eu mă gândeam că, fiind prieteni, sigur o să meargă uşor, dar, din contră, s-a dovedit a fi mai dificil decât ne aşteptam, pentru că, tocmai din motivul ăsta, ne-am certat și mai tare pe tot felul de detalii.
Numai noi știm prin câte impasuri am trecut, că nu aveam habar ce sau cum să facem, dar cumva, împreună, am reușit și asta s-a întâmplat ajutându-ne unul pe altul, fiind acolo unul pentru altul.
Aşa că, din facultate, cred că cel mai frumos sentiment, de care mi-e cel mai dor, este bucuria asta de a lucra în echipă, sentiment care lipsește un pic în realitatea din afara facultății şi cred că e păcat, fiindcă mi se pare un lucru foarte important… despre asta este câteodată meseria noastră, în fond.
Pentru că, până la urmă, în scenă, eu trebuie să te ajut pe tine și tu pe mine, parteneri fiind, deci trebuie să nu fim egoiști, căci eu nu exist fără partenerul meu și nici el fără mine.
Sunt convinsă că actoria e o muncă de echipă şi, din fericire, în facultate, noi am experimentat asta foarte mult.
Presupun că pe această linie se înscrie apoi şi experiența cu Povești de familie, de la POINT, spectacol regizat de către Luiza Dabija, cu care ai mai colaborat la Mamă, mi-am pierdut mâna. Ambele par a fi proiecte de suflet datorită echipei și subiectelor deopotrivă…
Într-adevăr, spiritul de echipă din studenţie l-am retrăit cu Povești de familie [spectacol ce a avut premiera la POINT în toamna lui 2023 – n.r.], un proiect care mi-a fost foarte drag, pentru că a fost prima oară după facultate când m-am reîntâlnit cu unii dintre colegi, dar într-un context în care eram de capul nostru şi nu mai venea nimeni dintre profesori să ne salveze.
Deja eu lucrasem câte ceva, eram în repetiții la Ultima oră, făcusem Platonov și, acumulând un pic de experiență, chiar îmi propusesem ca, la un moment dat, să văd cum mi-am îmbogățit eu bucătărioara mea de actriță, instrumentele mele, dar într-un context în care nu exista cineva experimentat care să mă îndrume, aşa cum au fost Erwin [Erwin Şimşensohn, Ultima oră – n.r.] sau Cristi Popescu [Theodor-Cristian Popescu, Platonov – n.r.].
Sigur că aici exista Luiza, regizoarea, dar și ea este la fel de la început ca și mine, aşa că am privit proiectul ca un test, să văd eu, de capul meu, dacă sunt capabilă ca actriţă să am un aport mare la spectacol şi cam pe unde mă situez cu instrumentele mele de lucru.
A fost un proiect foarte frumos și, sincer, deși aud păreri foarte împărțite despre piesa asta, mie îmi place foarte mult. Chiar iubesc textul ăsta, care a venit foarte la fix în viața mea – pentru că mă regăseam în el – și m-a emoționat foarte tare.
Sigur că acolo e vorba și de contextul în care trăiau copiii respectivi, de război și așa mai departe, dar pe mine m-a atins partea asta de familie, a copilului care vrea să se rupă de părinții lui.
Mi se pare un text foarte, foarte puternic şi frumos, cu toate că e greu de abordat, adică, din punct de vedere regizoral, pot să înțeleg de ce e evitat, dacă nu ai o viziune destul de bine conturată.
Nici Martiri, în care joci la Teatrul Metropolis, tot din toamna trecută, nu este simplu de pus în scenă, dar, în cazul său, am o altă curiozitate. Cât poate fi de incitantă o poveste despre adolescenţi, precum Martiri sau Mamă, mi-am pierdut mâna, pentru publicul de altă vârstă?
Noi l-am jucat mai întâi în cadrul facultății și, într-adevăr, publicul era atunci mai degrabă din bula noastră, deci de o vârstă apropiată nouă, plus că, evident, colegii noștri oricum erau încântați că ne văd pe noi acolo.
Mai apoi însă, când am început să jucăm la Metropolis, am avut parte de publicul normal, cel care vine la teatru pur și simplu, format, într-adevăr, din adulți în mare parte, doar că, după primele spectacole, au existat niște discuții între noi și spectatori – mulți dintre ei părinți – şi din ce ne-au spus aceştia, cred că le plăcea foarte mult, pentru că se regăseau cumva în situațiile acelea, în care nu știi ce să mai faci cu copilul tău sau nu știi ce i se întâmplă.
Ca părinte, îmi imaginez, ți-e greu câteodată, fiindcă nu știi cum să abordezi problema şi de asta cred că Martiri e un text care rezonează și cu adulții, întrucât sunt convinsă că fiecare părinte ar putea să se regăsească un pic în problematica acestuia, de a avea un copil care, vizibil, trece prin ceva, iar tu nu știi de unde să o apuci…
Dar nu poţi juca și tu în piese care ne arată şi adolescenți fericiți?
Corectă observaţia.
M-am gândit şi eu la asta, că în toate spectacole cu adolescenți în care am jucat era o dramă totală, dar nu am căutat neapărat asta, totul a fost pur întâmplător.
Pe de-o parte sunt de acord că adolescența este cumplit de grea, pot să spun sigur, cel puțin în cazul meu, adică am trecut și eu printr-o grămadă de chestii despre care abia acum vorbesc cu părinții mei, deci, da, cred că e important să vorbim despre lucrurile astea.
Prin teatru, prin film, nu contează, dar trebuie să vorbim, fiindcă poate așa mai învățăm câte ceva, atât eu, din postura de copil, cât și un adult din cea de părinte, însă, pe de altă parte, da, într-adevăr, și mie mi se pare că ne ducem puțin cam prea mult în zona “aoleu, adolescenții sunt fragili şi depresivi tot timpul”. Nu cred asta, pentru că, în aceeași măsură, adolescența a reprezentat o perioadă incredibil de frumoasă, adică eu nu asociez adolescența cu ceva crunt și complet negru.
Nu, eu cred că, pur și simplu, este o perioadă de maximă fragilitate, pentru că nu știam de capul meu, adică nu știam nimic despre mine însămi, iar atunci am început să descopăr lucruri, dar tocmai de asta mi se pare și frumos, fiindcă, până la urmă, atunci vezi și tu ce e cu tine pe aici, prin lume.
Apropo de descoperiri făcute în timp, cum e Ana de-acum, prezentă pe scena de la Nottara, faţă de cea proaspăt intrată la UNATC?
Sincer, cred că cea mai mare diferență este aceea că, acum, am mai multă încredere în mine, pe toate planurile, fiindcă în anul I, după cum ziceam, n-aveam de niciun fel.
De fapt, nu e vorba doar de încredere în mine, cât mai degrabă de curaj… acum, am mult mai mult curaj în orice aş face. E cel mai cel mai important lucru pe care l-am dobândit în anii ăștia, pentru că mie îmi lipsea cu desăvârșire, fiindcă așa sunt eu, un om foarte fricos, dar am învățat cum să temperez această parte a mea.
De exemplu, acum mi se arată o perioadă foarte bună, dar în continuare mi-e teamă constant că o să fac ceva, nu știu ce, că cineva se va supăra pe mine şi-o să mă dea afară de acolo sau de dincolo. Am deci o doză de frică din asta, așa, că o să greșesc eu ceva și gata, totul se va încheia. E un soi de anxietate cu care trăiesc în fiecare zi, dar, repet, știu acum să mi-o temperez și nu mă las copleșită.
Pe de altă parte, am devenit şi mult mai optimistă, cumva. Pur și simplu, în orice fel de situație, încerc să mă gândesc la partea bună, iar pentru mine e chiar mare lucru că am reușit să fac treaba asta, mai ales că ar fi aiurea să nu mă bucur de ce mi se întâmplă.
Asta nu înseamnă că dispare complet frica și mă culc pe o ureche, fiindcă eu chiar cred că realitatea nu e așa, adică nu pot să mă las pe spate și să zic: ‘Aaa, acum e bine, deci o să fie pentru totdeauna!’, dar curajul şi optimismul îmi echilibrează această teamă.
Din perspectiva numeroaselor spectacole în care joci, acești ultimi doi ani sunt, într-adevăr, foarte buni. Având deja un contact constant cu publicul, eşti acum înclinată să dai în continuare o atenție mai mare teatrului decât filmului?
Grea întrebare, pe care mi-o mai adresez şi eu din când în când. Nu mă macină constant, dar m-am mai tot gândit, așa, fiindcă eu am trecut până acum prin mai multe faze.
De exemplu, în liceu făceam film, prin urmare îmi plăcea foarte mult filmul și eram convinsă: ‘Gata, eu asta vreau!’, deci nu mă gândeam la teatru prea mult. După aia, am dat de gustul teatrului în facultate, prin ultimul an, și am zis: ‘Aoleu, îmi place și teatrul!’, și de aia am și ales să rămân la master de Teatru în UNATC. S-a nimerit apoi această perioadă, în care încă mă aflu, când fac mai mult teatru și, cumva, parcă tind să fiu înclinată spre a menţine pe viu contactul cu publicul, doar că, în ultimele luni cel puțin, le-am făcut pe amândouă și dacă cineva m-ar pune acum să aleg, aș fi complet distrusă.
N-aș ști ce să aleg, pentru că sunt două lucruri atât de diferite, dar nu cred că aș renunța la teatru… teatrul este, pur și simplu, ceva unic și nu cred că aș putea să renunț, mai ales acum, nu l-aș da pe nimic. În același timp, recunosc faptul că mi-e foarte dor să fac film, care continuă să-mi placă extraordinar de mult și abia aștept ziua în care să mă apuc de următorul…
Până atunci, să revenim la începutul love story-ului tău cu filmul. De exemplu, ce amintiri mai păstrezi de când ai debutat, la 10 ani, în scurtmetrajul Icre negre, ca fiică a personajului lui Andi Vasluianu?
Doamne! În primul rând, apropo de faptul că era imposibil să scoți ceva de la mine, mai ales când eram copil, țin minte acel casting.
Eu voiam de atunci să mă fac actriță, dar era prima oară când eram pusă în contextul ăsta și eram atât de timidă, încât abia dacă scosesem un ‘Bună ziua’ pe gură – mama îşi aminteşte mai bine, că ea a venit cu mine la casting -, iar regizorul Răzvan Săvescu, deşi m-a plăcut foarte mult, era și el foarte dezamăgit, săracul.
În fine, nu mai știu cum, s-a ajuns că, totuși, m-a mai primit o dată și, până la urmă, l-am luat, dar îmi amintesc bine că acela a fost momentul în care şi părinţii mei au zis, dar și eu am zis, în mintea mea de 9 ani, ‘Da, eu asta vreau să fac!’, pentru că simţeam o bucurie imensă.
Eu, care atunci când trebuia să mă trezesc la ora 6 ca să mă duc la școală îmi era imposibil, ei bine, în alea 4-5 zile de filmare, la 5 dimineața, într-o iarnă cruntă, pe un ger sinistru, eu eram prima din casă, deci singură mă trezeam, mă îmbrăcam şi eram pregătită să plec. Repet, asta în comparație cu acel chin de a mă trezi atunci când trebuia să mă duc la școală, pe care l-am trăit oricum până în clasa a XII-a, fiindcă nu s-a schimbat.
Simțeam că sunt pregătită și că îmi place să fac asta, iar la filmări nu aveam senzaţia că sunt un copil, iar asta i se datorează și lui Andi Vasluianu, care a fost extraordinar cu mine atunci – de fapt, toată lumea a fost -, şi, cumva, mă pusesem și eu pe același plan cu ei… sunt și eu actriță, îmi fac treaba, îmi știu textul, îl zic, adică, brusc, eram cumva foarte matură.
Îmi amintesc deci vag, dar îmi amintesc totuşi, că a fost o bucurie și că atunci mi-am zis, în mintea mea de copil, că asta vreau să fac 100% și de atunci n-a mai existat altceva.
După căţiva ani, la primul tău lungmetraj, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, companion ţi-a fost Șerban Pavlu, alături de care, iată, joci acum pe scena de la Bulandra în Platonov…
Pe Șerban îl ador şi m-am apropiat mult de el odată cu trecerea timpului, având acum un limbaj mult mai comun și putând să ne înțelegem altfel, cu toate că, evident, diferenţa de vârstă este aceeaşi.
Atunci, pentru că și eu eram micuță, nu ne împrietenisem, dar a fost un partener extraordinar, nu numai ca actor – că este un actor extraordinar, asta nu discutăm -, dar şi ca om care mi-a dat senzaţia de siguranţă de care aveam nevoie, lucru foarte important pentru mine.
De altfel, cred că pentru orice actor este important să se simtă în siguranță în spațiul în care creează, fiindcă asta îl ajută foarte mult.
Când l-am întâlnit, eu încă eram foarte mică, iar contextul nu foarte familiar, pentru că, deşi făcusem Icre negre, acesta era deja în depărtare. Pe platou, în prima zi, totul mi-era complet străin şi nu înțelegeam nimic din ce se întâmplă acolo, dar el a fost foarte cald cu mine, ca un părinte care avea grijă de mine, cât să mă simt eu, în primul rând, în confort.
Asta apreciez la el și acum, nu se pune niciodată pe un piedestal, cu toate că ar putea s-o facă liniștit, pentru că e, totuși, Șerban Pavlu… dar nu, el nu se pune niciodată undeva sus, tu ești jos și nici nu se uită în ochii tăi, în niciun caz!
De-atunci se comporta așa și de asta spun că este un partener extraordinar, că am o relație foarte frumoasă cu el și îi sunt foarte recunoscătoare.
Facem un arc în timp spre viitor, pentru că, în curând, va avea premiera un nou film în care joci, comedia S.B.C.R.D.F., în regia lui Iura Luncaşu. Ce-mi poţi spune despre această experienţă, ţinând cont de faptul că nu te-am mai văzut recent în cinema?
Da, este primul după câțiva ani în care nu mai făcusem film și atunci, pentru mine, din start a fost o mare bucurie.
Cu toate că n-am lucrat niciodată împreună, mie mereu mi-a plăcut de Iura, pentru că îl cunoșteam și atunci, cumva, intuiam că o să ne înțelegem, ceea ce s-a și adeverit. Filmul a fost însă cu adevărat special mai degrabă dintr-un alt punct de vedere și anume că am jucat, pentru prima oară, cu tatăl meu.
Altfel, sper ca filmul să iasă în scurt timp și să fie văzut de cât mai mulţi oameni, pentru că eu chiar cred, obiectiv, că este foarte frumos, cu un scenariu bun și cu actori buni… adică mie mi-a plăcut, dincolo de faptul că, pentru mine, a fost cu adevărat deosebit pentru că am lucrat pentru prima oară cu tata. Noi am mai apărut amândoi în distribuţia unor filme, dar niciodată nu ne-am întâlnit efectiv până acum, și mi se pare că o să fie o amintire foarte frumoasă cu el.
Recunosc însă faptul că, la început, mi-a fost greu, deși nu mă așteptam, tocmai pentru că eu am o relație extraordinară cu tata, care, pentru mine, este şi cel mai bun prieten din lume, relație pe care întotdeauna, chiar și de când am intrat eu în meseria asta, a știut cum să o gestioneze.
Noi ne raportăm foarte detașat când vine vorba de profesie şi de asta nu mi-e niciodată frică atunci când vine tata să vadă un spectacol sau un film de-al meu, adică avem o relație de la profesionist la profesionist, nu de tată-fiică, din punctul ăsta de vedere.
Revenind la filmări, mă așteptam ca această experiență să fie în tonul relaţiei, adică să n-am nicio problemă să joc scenele cu el, doar că, încă de la prima repetiție, înainte să plecăm la filmări, instant m-am timorat… total!
Ştiam deja textul pe de rost, evident, dar toată repetiția m-am prefăcut că nu-l știu și că trebuie să-l citesc de pe foile din fața mea, doar ca să nu fiu nevoită să mă uit în ochii lui și să joc efectiv cu el. Una e să îl văd pe scenă ori într-un serial și, la rândul meu, să îi spun cu detaşare ce actor bun este el şi cu totul altceva s-a întâmplat când l-am avut ca partener, pentru că, atunci când m-am uitat în ochii lui, așa, o clipă, la începerea dialogului, am fost intimidată complet și am ajuns să mă întreb: ‘Aoleu, ce mai fac eu aici, acum?’.
Și atunci, la repetiții, m-am prefăcut că citesc de pe foi, doar ca să nu fiu nevoită să-l mai privesc, sperând că la filmare o să fie ce trebuie, ceea ce, într-adevăr, s-a întâmplat. La filmare a fost superb, iar tata s-a dovedit a fi un partener cu care a fost minunat să lucrez.
A fost interesant faptul că a fost pentru prima oară când eu am fost intimidată în vreun fel de tata, dar a fost o onoare să joc împreună cu el.
Ca să închidem cercul, până va fi lansat noul film, începi toamna pe scenele de teatru. Ce-şi doreşte o tânără actriţă de la “Bădăranii” care vin zilele astea la Nottara?
Pentru că este cu adevărat o bucurie să joci spectacolul ăsta, după părerea mea și cred că și a colegilor, în primul rând, mi-ar plăcea să aibă parte de cât mai multe reprezentaţii și să fie văzut de multă lume, ceea ce cred că oricum se va întâmpla, pentru că Alexandru Dabija este un artist și, din punctul ăsta de vedere, o să existe curiozitate.
Chiar mi-aș dori să îl jucăm și în alte locuri, fiindcă, sincer, mi-ar plăcea să ne bucurăm cât mai mult de el.
Sigur că mi-ar plăcea să fie nominalizat şi la premii, dar, pentru mine, momentan, lucrurile astea nu contează atât de mult… primează bucuria mea de actriță de a-l juca efectiv, să știu că s-a bucurat lumea, că a râs și că am plecat acasă fericiți.
Pentru mine, cumva, asta e cel mai important în clipa de faţă.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Adi Bulboacă
