A început școala!
Iar bucuria mea cea mai mare de persoană fără copii este că, probabil, în sfârșit, va fi liniște în cartier după 10 seara. Știu, știu, sună de parcă sunt o bătrânică mereu nervoasă, însă nu e chiar așa.
Știi momentul acela când somnul devine dintr-o dată foarte dulce pe canapea și decizi să mergi în dormitor? Așa că stingi becurile, oprești televizorul, speli dințișorii, te întinzi în pat și închizi ochișorii? Apoi BAM cade mingea pe o mașină, unul urlă la celălalt, mai vine un altul pe care l-a lăsat mămica să mai stea o oră pe afară și în curând sunt vreo 15 copii pe stradă și ție ți-a sărit somnul?
Uite tocmai de aceea eu sunt o tinerică uneori nervoasă, când la 11:30, poate chiar 12:00 noaptea, micuții mei vecini țipă unii la alții de parcă ar veni peste ei cel puțin Apocalipsa. Și să ne înțelegem, râsetul unui copil este unul din sunetele mele preferate, chiar și la ore târzii, așa că bucuroasă aș asculta frumosul lor clinchet fericit, dar aceste urlete fantastice depășesc orice limită de plăcere sau decibeli.
Așadar, primesc cu bucurie primele zile de școală, în sfârșit, în care trag nădejde că serile-mi vor fi plăcute, încununate de liniște sau de sunetul în surdină al televizorului și că voi putea să îmi aud gândurile din nou. Nici măcar traficul intens nu mă mai deranjează, atâta timp cât asta înseamnă că, odată ajunsă acasă, mă voi simți ca în concediu și nu ca pe o plajă la Marea Neagră, în plin sezon, într-o tabără cu toți copiii din cartier.
Acestea fiind spuse, le doresc micuților dinozauri zile frumoase la școală, pline de informații noi și prețioase și de pauze petrecute în curtea școlii consumându-și energia.
