Am început de curând cursurile de limba română.
În 15 septembrie se fac doi ani jumate de când eu și fiul meu suntem aici. În fiecare lună în acest răstimp m-am gândit că luna următoare o să plec acasă și de aceea nu e nevoie să învăț limba română. A fost cumva o ultimă rezistență, speranța că lucrurile se vor întoarce la normal. Până la urmă am înțeles că nu voi pleca acasă luna următoare sau cealaltă, că viață mea e, deocamdată, aici, nu știu pentru cât timp, și că trebuie să învăț limba țării în care locuiesc. (…)
În mod obișnuit oamenii sunt buni și atenți cu mine și acum, la fel cum au fost și în prima zi. Încerc mereu să dau asta înapoi. Sunt atentă cu cei din jur, zâmbesc mult, ajut unde și cât pot. La lucru, cu colegii vorbesc și engleză, dar cei mai mulți clienți ai mei sunt ucraineni, așa că vorbesc cu ei ucraineană. Uneori vin clienți noi care au auzit de mine, și, deși știu că nu vorbesc româna, aleg totuși serviciile mele. Vin, așa, cu o fotografie, cu Google Translate, iar colegele din salon ne mai ajută să ne înțelegem. (…)
Dacă cineva m-ar întreba dacă vreau să mă întorc la vechea viață, nu știu sigur ce i-aș răspunde. Am avut o viață bună înainte de război. Am avut tot ce ne-am dorit. (…) Și e evident că acum nu trăim mai bine, dar simt că am găsit aici o libertate pe care nu am știut să o prețuim înainte de război. Am înțeles că putem să facem mai mult decât am făcut în vechea noastră viață. Poate voi fi blamată pentru ce spun acum, dar cred că ne obișnuiserăm cu un nivel de confort care ne amorțise simțurile.
Totul era ușor, confortabil și noi nu mai depuneam niciun efort pentru a ne depăși limitele. Dar, după acești doi ani și jumătate, știu sigur că putem cu toții mai mult. Eu nu am știut despre mine că sunt atât de puternică și că pot învăța atât de multe. Bine, clar că nu avem nevoie de un război pentru asta. Sunt ultima persoană care ar gândi așa ceva. Spun doar că resursele noastre interioare sunt mult mai bogate decât credem noi. Am reușit să depășesc aceste greutăți și am vrut să fac ceva care să îmi amintească permanent de puterea asta de a răzbate.
De aceea mi-am făcut cele două tatuaje – pe primul, imediat după ce am ajuns în Sibiu, când am început să lucrez la salon. Am scris pe antebrațul drept, ca o mantră, că îngerul meu e tot timpul cu mine. Al doilea l-am făcut la întoarcerea de la Odesa, unde am fost la vreo 4 luni după ce ajunsesem în Sibiu, ca să îmi reînnoiesc permisul de conducere ce urma să expire. Atunci, în mod surprinzător, am avut parte de o săptămână foarte calmă, fără rachete, fără alarme sau cer de noapte cu licăriri de drone în loc de stele. Tatuajul e pe ceafă și reprezintă un înger. Am vrut să știu la propriu că îngerul Ksenia va fi tot timpul cu mine și că îmi păzește spatele.
(text integral pe pagina de facebook sibian/că)
