CLIN D’OEIL | ADRIAN VĂNCICĂ despre “Anul Nou care n-a fost”, filmul românesc multipremiat la Festivalul de Film de la Veneția

ADRIAN VĂNCICĂ despre “Anul Nou care n-a fost”, filmul românesc multipremiat la Festivalul de Film de la Veneția

Anul Nou care n-a fost, lungmetrajul românesc de ficțiune care a câștigat săptămâna aceasta patru premii în cadrul prestigiosului Festival Internaţional de Film de la Veneția, inclusiv marele premiu al secţiunii competiţionale Orizzonti, şi care va rula în cinematografele noastre începând din 24 septembrie, se anunţă ca o tragicomedie a cărei acțiune se desfășoară într-o singură zi, înaintea Revoluției din 1989, în care personajele caută normalitate, siguranță, iubire, libertate și sens, într-o lume absurdă, alimentată de frică. 

Scris, regizat și produs de Bogdan Mureșanu, Anul Nou care n-a fost continuă și completează povestea din Cadoul de Crăciun (2018), cel mai premiat scurtmetraj din istoria filmului românesc, cu Adrian Văncică și Ioana Flora în rolurile principale. 

Cadoul vorbea despre tensiunea și frica generate în urma dezvăluirii făcute de un copil părinților săi, referitoare la conținutul periculos al scrisorii pentru „Moș Gerilă” pe care o trimisese prin poștă, iar acea întâmplare devine acum o piesă din complexul puzzle narativ din Anul Nou care n-a fost, care ne antrenează într-o inspirată (şi necesară) călătorie de rememorare a sfârşitului unei epoci „de aur” pentru unii şi a disperării, fricii şi neputinței pentru aproape toţi ceilalţi.

Indiferent de modul în care ne raportăm la trecut din perspectiva propriei experienţe de viaţă, Anul Nou care n-a fost reprezintă cu certitudine un must-see al acestei toamne, astfel încât am simţit nevoia unui dialog pe marginea acestuia cu talentatul şi versatilul actorul ADRIAN VĂNCICĂ, ultrapopular datorita serialului Las Fierbinţi, dar, de asemenea, dublu nominalizat la premiile Gopo în carieră (Boogie, Ultima zi), cu un parcurs în cinematografie jalonat de colaborări memorabile cu regizori precum Radu Muntean, Nae Caranfil, Cristian Mungiu, Radu Jude, Călin Peter Netzer şi, nu în ultimul rând, Bogdan Mureșanu.

Adrian, din sinopsisul filmului aflăm că este o tragicomedie ce se petrece într-o singură zi, înainte de Revoluție, deci, în esență, ne vorbeşte despre comunism… doar că o poveste se poate spune din multe perspective. Cum ai caracteriza tu Anul Nou care n-a fost? 

Este un film despre cum reacționează oamenii la presiune. Este un film despre niște oameni care nu mai pot. Este un film despre oameni care caută soluții punctuale la problemele pe care le au.

Ei nu încearcă să rezolve o problemă a unui sistem, o problemă a unei țări, ei încearcă să își rezolve, fiecare, problemele lor – unul o scrisoare de la un copil, altul că e pus să zică o poezie, celălalt cu fii-su şi aşa mai departe -, ei neștiind că rezolvarea vine de la schimbarea destinului unei țări.

Să spunem așa, ar fi ca într-o colonie de furnici: dacă fiecare furnică ar încerca să-și rezolve treaba, colonia ar supraviețui. Asta s-a întâmplat și cu țara noastră, fiecare a încercat să își rezolve treaba cumva și apoi, nu știu cum, dintr-o efuziune spontană sau pregătită, a venit această revoluție. Habar n-am cum, dar schimbarea a venit.

Ei, filmul despre asta e, despre niște oameni care se raportează, pur și simplu, la rezolvarea propriilor probleme și, cumva, rezolvările astea iau o turnură complet diferită… de unde ei puteau fi împușcați și băgați în pușcărie au mari șanse ca, într-o săptămână, să fie priviţi ca mari eroi, disidenți și așa mai departe.

Filmul despre asta este, despre cum reacționezi la presiune. 

Dar ce nu este, ca film, Anul Nou care n-a fost? Fiindcă ai fost o pasăre rară pe marile ecrane în ultimii ani, iar lumea te identifică cu Celentano din Las Fierbinţi, deci s-ar putea aştepta la un rol tot din registrul comic. 

Cu siguranţă nu e Las Fierbinți. Personajul Gelu nu are nicio legătură cu Celentano, cu o singură excepţie… barba.

Eu am avut barbă în Cadoul de Crăciun pentru că eram în perioada în care filmam la serial și am avut discuția asta cu Bogdan:

‘Băi, vin, facem, filmăm când vrei tu, îmi găsesc timp liber, dar nu pot să-mi dau barba jos. Mie, ca să-mi crească o barbă de Celentano, trebuie să stau șapte zile și să aștept atâta timp nu e productiv deloc, dau peste cap niște oameni.’. Iar el a zis: ‘Ok, nicio problemă, filmezi cu barbă.’.

Altfel, ce nu este Anul Nou care n-a fost… nu este un film cu proști, adică e un film cu oameni deștepți, care caută soluții. Este un film care este jucat cu totul altfel decât serialul.

În Las Fierbinți avem niște personaje care nu învață nimic din greșelile lor, pe când cei din film, fiind oameni inteligenți, învață să se adapteze la vremuri.

Plus că se joacă altfel, ca la film, nu ca la un serial, ritmul fiind cu totul altul… e o altă mâncare.

De altfel, să știi că filmul inițial, în prima variantă de montaj, avea cam cu o oră mai mult, cred. Nu îți închipui câte secvențe foarte bune, extrem de bine jucate, s-au tăiat, să nu fie filmul mult prea lung.

Ai putea să faci un serial cu toate… căci, uite, am făcut cu Gelu scurtmetraj, acum lungmetraj, mai urmează desene animate și-un serial și le-am făcut pe toate.

Anul Nou care n-a fost poate fi privit şi ca un film despre fricile noastre, dintre care unele se perpetuează și acum, precum frica de a ne pierde casa sau pe cei apropiați nouă. Asta conferă relevanță subiectului, indiferent ce a trăit sau nu publicul… 

Da, e un film și despre frică, dar vezi tu, fricile astea de care ai vorbit, adică teama că îți pierzi un părinte, teama că îți pierzi casa, pe astea le poți gestiona, dar teama de a-ți pierde libertatea e foarte cumplită, nu știu cum să-ți zic.

Cu toate că libertatea vine la pachet inclusiv cu libertatea de a muri de foame, totuși, nu trebuie pierdută. Eu aveam 13 – 14 ani la Revoluție, dar, chiar şi aşa, am dat un pic cu nasul de ce însemna atunci frica de Securitate.

Acum, dacă le spui celor tineri:

‘Băi, fiți atenți că, pe lângă teama asta a voastră de a-ți cădea internetul sau de a nu primi atâtea like-uri, exista la un moment dat și teama că te bagă la pușcărie că spui niște bancuri nepotrivite.’, nu e uşor să-i faci să te creadă.

Te-ai gândit vreodată cum ar fi arătat un posibil destin al tău ca actor, fără să fi existat Revoluția?

Ei, acum, eu aş putea să mănânc rahat și să zic: ‘Dom’le, eu aș fi fost acela care ar fi schimbat ceva, ar fi avut curaj, aș fi fost de zece ori Radu Penciulescu și aș fi montat piese subversive non-stop!’, dar… eu știu cum ar fi fost?

Nu știu cum aș fi fost! Poate că aș fi fost un lingău care ar fi căutat tot timpul să se descurce. Habar n-am! Acum, după război, mulți viteji se arată.

Mi-ar fi ușor să bat câmpii despre ce chestii măreţe aş fi făcut, dar nu știu cum aș fi fost! 

Să fii presat ca actor să reciţi poezii patriotice la TV, precum personajul Nicoletei Hâncu, de exemplu… 

Eu, în general, sunt un tip conflictual, mă aprind repede, deci nu prea știu ce să-ți zic.

Mie îmi sare repede muștarul, imediat mă-nfloresc la scandal: ‘Ia lasă-mă dracu în pace! Gata! Ia, hai, pleacă!’. Aşa că, probabil, aș fi făcut pe prostul cât eram tânăr, dar, după aia, m-aș fi enervat și cred că aș fi avut de suferit până la urmă.

Revenind la film, Anul Nou care n-a fost reprezintă happy end-ul unei poveşti care se întinde pe câţiva ani buni, reprezentând o dezvoltare a Cadoului de Crăciun din 2018. Să rememorăm pe scurt cum a început relația ta profesională cu Bogdan Mureşanu.

Cum încep foarte multe lucruri din ziua de astăzi, cu un telefon, urmat de o întâlnire cu Bogdan.

În vremea aia, nu cred că el avea habar ce înseamnă Las Fierbinți, deși serialul era în top, ca și acum, iar de mine doar auzise că mai făcusem câte ceva. OK, am dat o probă, pe care am luat-o, iar eu am simțit atunci din prima că putem lucra bine împreună.

Ca actor, trebuie să te adaptezi întotdeauna la regizor, pentru că ce i se pare bine unui regizor, altuia i s-ar putea părea că e prea mult şi să spună:

‘Băi, mai ține-te un pic, că e prea arătat!’. Sau invers, ceea ce pentru unul e prea “arătat”, să fie mulțumitor pentru altul, care să zică: ‘Păstreaz-o așa, asta e cadența, ăsta e ritmul, ăsta e tonul!’.

Cu Bogdan am avut din prima o comunicare dincolo de cuvinte, care m-a lăsat mască și mi-a plăcut așa de tare încât am avut o perioadă la filmări în care m-am lăsat, pur și simplu, pe mâna lui, fiindcă eu… nu mai înțelegeam. Filma ba din unghiul ăsta, ba din unghiul ăla, ba sărea peste ax, ori eu eram învățat altfel:

‘Băi, nu filma și din partea aia și din partea aia, fiindcă, la un moment dat, ceva nu o să folosești şi muncim degeaba!’. ‘Ia un loc, nu-ți face probleme, fă-ţi tu treaba ta, că eu știu ce am de făcut.’ Pentru că nu înțelegeam, i-am zis atunci… ‘Habar n-am cum o să montezi asta, chiar nu știu ce-o să faci. O să te uiți la ce-ai filmat și o să arunci tot, că n-o să iasă!’.

A reușit să mă liniștească, m-am lăsat pe mâna lui și am făcut cum a zis, mai ales că povestea mi s-a părut, de la bun început, extraordinară! Sunt atât de multe filme în care n-ai ce juca, în care începi filmul bou și îl termini tot bou, ori, dacă începi filmul bou, termină-l hipopotam! Să se întâmple ceva, să se modifice ceva!

Aici, povestea este cu o miză atât de mare, adică nu aveai de jucat că ţi-a intrat o piatră în pantof, ci o situație limită, încât e mare bucurie să o joci, pentru că e frumos să-ţi poţi spune după aceea: ‘Da, domnule, uite, sunt actor, am făcut şi treaba asta!’.

Deci povestea din Cadoul de Crăciun a fost cea care m-a atras în acest proiect, mai ales că, la vremea aia, nu trăgeam neapărat să mai fac un scurtmetraj. De când am citit-o întâia oară am spus ‘Mamă, ce frumos!’ şi, de acolo, am început și eu să vin cu replici, cu gânduri… am lucrat un pic la acorduri fine.

Pentru aceste acorduri fine, cum te-ai raportat la rol din perspectiva propriului bagaj de amintiri din copilăria sub comunişti?

Mi-am amintit de tata, care era genul, aşa, autoritar.

Adică, a fost o replică băgată de mine cea când îi ziceam ăluia mic: ‘Fii atent, când ies la geam, vreau să te văd, să nu pleci departe din fața blocului!’.

Unde stăteam noi, în [cartierul] Micro 9, în Târgoviște, tata avea o vorba asta:

‘Băi, atunci când scot capul pe geam, vreau să te văd, că ești în parcare sau în părculeț vreau să te văd. Treaba ta ce faci, dar să stai aici!’.

Asta e o replică pe care am băgat-o, dar au mai fost şi alte câteva lucruri… adică eu mi-am trăit copilăria într-un bloc de patru etaje, pe colț, unde vara era extrem de cald și iarna extrem de frig, drept pentru care mama ne făcea halate de molton și aveam ciorapi de lână.

Dacă-ţi aminteşti, în film, când intru în casă. din reflex, îmi trag ciorapii de lână în picioare… nu știu daca reflexul ăsta mai e pe undeva. Intri în casă și-ți pui ciorapi sau papuci ca să nu murdărești covoare, dar nu ca să te fereşti de frig, cine a mai pomenit așa ceva, în afară de noi, pe vremea lui Ceaușescu? Intri în casă și te îmbraci!

Revenind la întrebare, chiar dacă nu cred că el s-a confruntat cu situații de astea limită, tata a fost un model pentru mine pentru rolul ăsta, vizavi de comportamentul de părinte… lucrurile trebuie să fie în ordine, lucrurile trebuie făcute așa, nu altfel.

De la Cadoul de Crăciun la Anul Nou care n-a fost au trecut câţiva ani. Ce te-a determinat să nu renunţi la a te implica în continuare în acest proiect, ba mai mult să devii şi producător asociat al lungmetrajului? 

Mi-am dorit foarte tare să se întâmple acest film și am vorbit cu Bogdan pe tema asta de când am făcut Cadoul de Crăciun.

De atunci el îmi spunea că vrea să-l facă, eu am zis ‘Ok!’ şi gândește-te câte discuții am avut noi la telefon în toţii anii care au trecut până când l-am filmat pe ăsta…

‘Hai, mă, ce facem? Cum facem?’ ‘Scriu la el.’ ‘Te-ai apucat? Despre ce e?’ ‘Cam cum vrei să fie?’ ‘Cam așa, cam așa.’ ‘Fii atent, că eu m-am săturat. Vreau să slăbesc!’ ‘Băi, nu slăbi, că avem de filmat.’ ‘Atenţie că am început să albesc, să chelesc, ce dracu! Haide, că trece timpul!’

Și tot aşa, am pus presiune… cert este că mi-am dorit foarte tare să se întâmple acest film. Mi-a plăcut atât de tare traseul pe care l-a avut Cadoul de Crăciun și modul în care am lucrat cu Bogdan, și cu Ioana [Flora], și cu Luca [Toma], încât mi-am spus că trebuie obligatoriu dus mai departe.

Ce lume are Bogdan în mintea lui, este păcat să n-o arate. 

Presupun că și pandemia a avut un rol în tergiversarea materializării proiectului. În ceea ce te priveşte, acei ani de criză ți-au nuanțat în vreun fel modul de a raporta la viață și profesie?

Cred că fiecăruia pandemia i-a schimbat viața şi, în cazul meu, una dintre consecințe a fost faptul că mi-am dat demisia de la Teatrul Nottara.

Au fost lucruri pe care le-am înțeles altfel decât le înțelegeau șefii mei de atunci, să spunem așa, iar eu am avut șansa de a avea altă variantă. Am putut să aleg şi aveam și vârsta, și maturitatea, și forța în care să spun:

‘Eu nu cred că lucrurile stau în felul ăsta, ci tocmai invers și, dacă vreţi, stăm de vorbă, iar dacă nu, nu.’. Și mi-am dat demisia. Nu a mai funcționat. Eu cred că trebuie să faci lucrurile astfel încât să îți placă, să le faci cu bucurie, iar dacă ajungi să faci meseria asta doar pentru că trebuie, atunci mai bine încerci să-ți găsești alt drum.

A mai contat atunci foarte tare și faptul că îmi dezvoltasem abilitățile de scris și mă simţeam bine și în lumea asta, deci se adunaseră deja foarte multe lucruri.

Dă-i și cu scrisul, dă-i și cu teatrul, dă-i și cu stand-up-ul – fiindcă, pe vremea aia, mai făceam și stand-up -, dă-i și cu jucatul în Las Fierbinți, deja erau prea multe, iar pandemia cred că i-a dat oricui un reset.

Cât muncești şi pentru ce muncești? Îți face cineva statuie? Mai bucură-te de viață, că uite, nu știi când se termină. Nu știi ce apare mâine. Ia-o mai liniștit!

Pe de altă parte, îmi aduc aminte că, în 2021, spuneai: “Eu cred că, de ceva vreme, teatrul și-a pierdut rolul acela de a “zdruncina”, oamenii nu mai pleacă acasă “transformați” după un spectacol.”. Poate televiziunea și, mai ales filmul, să preia o parte din sarcină? 

Într-adevăr, am spus atunci că teatrul se duce, ușor-ușor, spre o formă de divertisment.

Mare parte din prietenii mei sunt băieți deștepți, nu sunt tâmpiței. Deloc. Atunci însă când scoteam o premieră la teatru şi îi invitam să vadă spectacolul, prima întrebare, în 95% din cazuri, era: ‘E comedie?’. Dar de ce nu mă întrebi dacă e interesantă, dacă te ține sau dacă te plictisește? Nu, e comedie?

Şi dorința asta a oamenilor de a râde, de multe ori nemestecat, m-a dus la gândul că, poate, oamenii poate de asta au nevoie, iar teatrul se transformă într-un divertisment.

Adică teatrul nu mai e ca pe vremea lui Shakespeare sau când era Commedia dell’Arte, să arate ăia ce se întâmplă în cetate, care sunt problemele și publicul să înțeleagă și să zică: ‘Da, uite că așa face și contele cutare, ia dă-l dracu’ de aici, să nu-l mai văd!’.

Nu cred că teatrul mai poate stârni revolte. Lumea, cum a ieșit de la teatru, pe drum spre casă, se mai ceartă un pic cu nevasta – ‘Ce ai înțeles tu?’, ‘Ce am înțeles eu?’ -, după care, a doua zi, poate mai povestesc și la muncă despre spectacolul ăla și… cam atât, adică nu se mai produc schimbări.

Nu cred că teatrul mai poate să schimbe ceva, decât, poate, la nivel de om, să schimbe un pic în el, să-l facă niţel mai bun sau mai înțelept.

Cu toate că omul, când se duce la teatru, nu se recunoaște pe el în personaje, ci îi recunoaște pe ceilalți… dacă eu mă duc la teatru și văd un spectacol cu unul rău și al dracu’, în niciun caz nu mă recunosc pe mine, exact așa cum făcea și tataie – Dumnezeu să-l ierte! – sau așa cum face și vecinul Costel.

Eu nu sunt atât de deschis, încât să zic: ‘Da, băi, așa am făcut și eu, l-am bătut pe ăla mic. Nu e bine ce-am făcut, nu!’. La fel şi cu filmul… crezi că un film poate transforma o societate și poate transforma istoria? Filmele pot schimba ceva în oameni, dar nu pot schimba un sistem. 

Închid paranteza şi revin la personajul tău, care, în Anul Nou care n-a fost, trebuia să fie acelaşi Gelu din Cadoul de Crăciun, din moment ce scurtmetrajul a fost integrat în povestea mult mai complexă a filmului. Cum ai făcut să creezi racordurile astfel încât grefa să nu fie sesizabilă?

Lucrurile au fost pentru mine complicate un pic, din punct de vedere fizic.

Altfel, așa cum am dus rolul, mi-era ușor să fac pasul înapoi în timp și să îl regăsesc undeva în mine pe Gelu, mai ales că am citit scenariul nu o dată, ci de mai multe ori, aproape că l-am studiat și am mai şi discutat cu Bogdan pe marginea lui.

Fizic a fost însă mai complicat pentru că începusem să slăbesc – mi-a intrat în cap că sunt grăsuț și trebuie să slăbesc -, după care, pentru filmări, a trebuit să pun la loc câteva kilograme. Plus că albisem şi păr nu mai aveam așa de mult. Am zis atunci să găsim o șapcă, cumva, iar fetele de la machiaj și-au făcut treaba extraordinar de bine, au fost impecabile, fiindcă barba mea e mult mai albă decât era acum şase-șapte ani când am făcut Cadoul de Crăciun. 

Cu Bogdan m-am înțeles din nou foarte bine din prima și mi-a plăcut la el că a marșat pe ideea să dăm la început senzația că Gelu este un personaj mai mult episodic, că e doar unul care apare din când în când și că s-ar putea să fie foarte bine și fără el. Adică nici nu te deranjează, dar nici nu aduce nu știu ce. Mi-a plăcut ideea asta, că Gelu pare a șaptea roată la căruță, care nici nu încurcă, nici nu rezolvă, pentru ca, la sfârșit, să aflăm că unui personaj care nu promitea absolut nimic spectaculos i se pot întâmpla lucruri care să-l facă să treacă prin niște întâmplări de erou.

Dincolo de asta, lucrul la personaj a fost extrem de simplu pentru că am avut de-a face cu actori foarte buni. Unii colegi actori mi-au spus că, știind Cadoul de Crăciun, pentru ei a fost o provocare să fie la nivelul acestuia, pe tot ce înseamnă profesionalism, actorie, stil de a juca, tensiune și așa mai departe, iar eu m-am bucurat că mi-au spus chestia asta, a fost pentru mine un mare compliment, mai ales că a venit de la colegii mei, de care sunt absolut mândru.

Nu vreau să dau în nimeni, că toată lumea trebuie să trăiască, dar Anul Nou care n-a fost nu este un film cu influenceri, ci e un film cu actori, cu actori extrem de buni, care au parte de un scenariu extraordinar, de situații foarte bune. Repet, eu sunt extrem de mândru de toţi colegii mei din filmul ăsta.

Fiindcă ai amintit de scenariu, care este părerea ta în ce priveşte relevanța pe care o poate avea filmul pentru generațiile care nu au trăit sau au prea puţine amintiri legate de comunism?

Asta este frumusețea acestui film, că cine a trăit acele vremuri poate să vină – cu nostalgie, cu ură, cu regret, cu ce vrea fiecare – să şi le amintească, să vadă acele bibelouri şi mileuri, acele cozi, acea tensiune şi acea teamă din vieţile oamenilor, dar Anul Nou care n-a fost e un film care poate fi interesant pentru tinerele generații și ca o ușoară lecție de istorie.

Tu nu vezi că, acum, tinerii nu mai învață despre Alexandru cel Mare citind șase cărți? Văd un film și și-au făcut o idee. Nu mai învață despre vikingi citind nu știu ce enciclopedii, văd două sezoane dintr-un serial și au înțeles și cum e cu schingiuirile și cu topoarele și așa mai departe. E adevărat, este o educație care vine din divertisment, dar poate că va ajuta la ceva și filmul nostru.

Adică eu cred că merită să vină să-l vadă atât cei care au trecut prin comunism, cât și cei care habar n-au… să vadă cum a fost și apoi, în drum spre casă, să-și întrebe părinții: ‘A fost chiar așa?’. ‘Da!’

Eu știu cum e să-ți faci temele la lampă, știu cum e să îți fie frig, știu cum e să fie zăpadă. Acum, copiii mei nu mai văd zăpadă… în București nu mai ninge decât de două ori în șase ani. Când eram mic, se întrerupea școala, că era zăpada prea mare și nu mai ajungeam la școală.

Încurajez lumea să vină să vadă acest film, indiferent de vârstă… deja, gândește-te, au trecut treizeci și ceva de ani de la Revoluție, deci am putea să-l numim un film istoric.

Mai e un aspect. Datorită faptului că a fost selectat în festivalul de la Veneția, unii potențiali spectatori ar putea crede că Anul Nou care n-a fost e film de artă şi nu unul pentru publicul larg… 

Da, de asta mi-e și mie teamă un pic, fiindcă nu știu cum să-i fac să înțeleagă că nu e un film sclifosit, nu este un film scorțos.

Poate că are mai multe planuri, așa e și normal să fie, dar nu sunt de neînțeles.

Nu trebuie să ai șapte facultăți ca să înțelegi frica. Căci, până la urmă, asta e frumusețea, că oamenii ăștia se confruntă cu niște spaime care declanșează în ei instinctul de supraviețuire și fiecare găsește niște soluții, mai mult sau mai puțin inteligente.

Aş vrea ca oamenii să înțeleagă faptul că prezenţa la acest festival arată, pur și simplu, că Anul Nou care n-a fost este un film bun. 

Închidem dialogul plecând de la ceva ce spuneai mai demult: “Încerci lucruri noi, înveți, înveți și iar înveți. Eu, personal, nu mă voi opri niciodată din cursa aceasta a învățatului.”. Care e cel mai important lucru pe care l-ai învăţat din experiența cu Anul Nou care n-a fost?

Că trebuie să ai răbdare. E o calitate pe care nu o aveam până acum.

Eu imediat mă înfloream şi luam decizii rapid… ‘Gata, hai!’. Ei bine, să ai răbdare cinci sau șase ani după scurtmetraj, după Cadoul de Crăciun, ca să se întâmple acest film, eu atâta răbdare n-am avut niciodată cu nimic.

Să ai răbdare… sună ca în clipurile alea de Facebook, în care sunt acei coach, mentori de viață, care spun: ‘Ai răbdare, nu renunța! Ai răbdare, nu renunța!’, dar eu exact asta am învățat, să am răbdare şi să nu renunț. 

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL

Foto & stills (Anul Nou care n-a fost, Cadoul de Crăciun) – Courtesy of Kinotopia, România