„Challengers” Tenisul n-a fost niciodată așa sexy
Întotdeauna am avut o reticență în a vedea filmele lui Luca Guadagnino exact atunci când ies în cinema. Cu Call Me by your Name m-am chinuit o grămadă, că prea îl lăuda toată lumea și îl ridicau în slăvi pe Chalamet și atunci am zis că mai aștept.
La fel și cu Challengers, cel mai recent film al regizorului italian care pare că a reușit să facă o figură bună la Hollywood în ultimii ani.
Zendaya o joacă aici pe Tashi Duncan, o tânără tenismenă care bate toate recordurile la vârsta ei și care, la o petrecere de după câștigarea U.S. Open-ului la juniori, îi întâlnește pe Art și Patrick (Mike Faist și Josh O’Connor), proaspăt câștigători și ei la dublu și mari fani ai domnișoarei.
După o seară cel puțin interesantă între cei trei, acțiunea se mută în viitor, unde vedem că Tashi e căsătorită acum cu Art, care deja e multiplu câștigător de Grand Slam-uri la profesioniști, în timp ce Patrick doarme prin parcări pentru că nu are bani să își plătească hotelurile pentru turneele de tenis la care participă.
E un „du-te-vino” în felul în care Guadagnino alege să spună povestea celor trei, jonglând între prezent și viitor, practic, spectatorul aflând pe bucăți ce se întâmplă cu ei și unde ajung și abia la final se leagă povestea cu totul. Nimic nou aici, dar executat cum trebuie, astfel că nu deranjează și nici nu induce în eroare.
Mike Faist și Josh O’Conner au o chimie clară, care se vede de la o poștă și sunt foarte credibili în interpretarea rolurilor, ba chiar aș spune că, de cele mai multe ori, fură cam fiecare secvență în care sunt prezenți.
Dar întâmplarea face că de data asta și domnișoara Zendaya se ridică și reușește să le țină piept.
E mult mai prezentă și mai puțin conștientă de sine (lucru care era foarte ușor de observat în Euphoria, spre exemplu, fapt pentru care am și întârziat vizionarea) și pare că a căpătat în sfârșit oarecare greutate, ca actriță. I se și potrivește foarte bine rolul de tenismenă care s-a accidentat și a trebuit să se retragă din activitate pentru a se concentra pe cariera soțului.
Un fel de girl boss, dar totuși sensibilă.
Filmul e plin de scene erotice, și aici nu mă refer strict la sex. Guadagnino reușește de multe ori să transforme chiar și un simplu schimb de mingi în ceva sexy, aproape ca un duel, iar felul în care alege să pună camera e cel puțin original.
Trent Reznor și Atticus Ross au compus o coloană sonoră de zile mari, cu muzică preponderent electronică, poate chiar prea prezentă de multe ori, dar care dă o vigoare și un ritm special filmului.
Una peste alta, am fost surprins de cât de tare mi-a plăcut filmul și poate că la următorul semnat de Guadagnino mă duc chiar la cinema.
Text de ŞTEFAN IANCU | POINT OF VIEW
