“THE CHURCH” (1989, r: Michele Soavi)
Până a intra în măruntaiele acestui Horror Gotic, ce merită în mod incontestabil a fi revizitat şi re-evaluat (ca şi autorul său de altfel, fie şi doar pentru excepţionalul “Dellamorte Dellamore”), trebuie să ne reamintim faptul că Michele Soavi are în spate şcoala formidabilă al legendarului cineast Dario Argento, pentru care a lucrat ca regizor secund de la “Tenebre” (1982) până la “Opera” (1987), înainte de a-şi lua destinul în propriile mâini şi de a ajunge unul dintre colaboratorii favoriţi ai lui Terry Gilliam (“The Adventures of Baron Munchausen”, “The Brothers Grimm”).
Drept urmare, nu trebuie să mire lista de nume sonore implicate în realizarea acestei “La chiesa”/ “The Church”, produsă de versatilul tandem Vittorio & Mario Cecchi Gori – nominalizat în 1996 la Oscar pentru “Il postino”, dar responsabil în anii ’80 de o multitudine de filme consumeriste, precum “Innamorato pazzo”, “Bingo Bongo” sau “Il burbero”, toate cu Adriano Celentano în rolul principal -, care fusese gândită iniţial ca partea a treia a francizei “Dèmoni”, concepută de Dario Argento împreună cu Lamberto Bava.
În cazul acestui film semnat de Michele Soavi, muzica este creată de un veritabil Dream Team al OST-urilor ieşite din comun (Philip Glass, Keith Emerson, Simon Boswell, Goblin şi Fabio Pignatelli), monteur a fost Franco Franticelli (“Il gatto a nove code”, “Profondo rosso”, “Suspiria”, “Phenomena”, deci din nou Argento), scenografia poartă semnătura lui Massimo Antonello Geleng (“City of the Living Dead” al lui Lucio Fulci, “Cannibal Holocaust” al lui Ruggero Deodato, “Mangiati vivi!” al lui Umberto Lenzi), iar sound design-ul pe cea a lui Luca Anzellotti, pe atunci la început de drum, însă acum respectat pentru “Santa Sangre” (Alejandro Jodorowsky), “The Comfort of Strangers” (Paul Schrader), precum şi pentru colaborările reuşite cu Michele Placido, Giuliano Montaldo şi Roberto Benigni.
Pentru a încheia mini-inventarul, actorii distribuiţi au, la rândul lor, un CV profesional foarte solid: Hugh Quarshie (“Nightbreed”, “Highlander”, “Star Wars: Episode I – The Phantom Menace”), Feodor Chaliapin Jr. (“Inferno”), Tomas Arana (Quintus din “Gladiator”, al lui Sir Ridley Scott!), Asia Argento (care nu are nevoie de comentarii suplimentare, date fiind cele trei Globuri de Aur italiene şi două premii David di Donatello din palmares), John Richardson (“Black Sunday”, al lui Mario Bava), Giovanni Lombardi Radice (“Cannibal Ferox”, de Umberto Lenzi), John Karlsen (“The She Beast”, filmul-cult din 1966 al lui Michael Reeves) etc, etc, etc. Punând aceste informaţii laolaltă realizăm că nu avem de-a face nici pe departe cu un Horror convenţional.
Sigur, s-au văzut nenumărate cazuri decepţionante care justifică zicala ‘la pomul lăudat să nu te duci cu sacul’ însă “La chiesa” reprezintă o excepţie pozitivă, mai ales că sursa de inspiraţie a scenariului o reprezintă o povestire al lui Montague Rhodes James (1862-1936), profesor de arheologie la Cambridge, pasionat de supranatural, despre care H.P. Lovecraft scria:
“… gifted with an almost diabolic power of calling horror by gentle steps from the midst of prosaic life.”.
Paranteză: de văzut pelicula lui Jacques Tourneur, “Curse of the Demon”, din 1957, bazată pe textul lui M.R. James (“Casting the Runes”), întrucât este singurul film apropiat realmente de spiritul şi de viziunea neconvenţională al… autorului, academist obsedat de lumea de dincolo.
Revenim la “The Church”, al cărui preambul medieval setează clar premisa filmului: Cavalerii Teutoni masacrează o întreagă comunitate de presupuse vrăjitoare (singurul semn îl reprezintă un stigmat asimilabil unei cruci de pe glezna unei fetiţe), iar crucea masivă de piatră pusă peste groapa comună reprezintă temelia pentru construcţia unei biserici, inducând ideea că, de fapt, locaşele de cult au fost ridicate pentru a proteja umanitatea de riscul revenirii din morţi a spiritelor malefice şi demonilor sechestraţi… în subsolul plin de viermi. Revenants, nu zombies.
Trecem de aici în contemporaneitate, într-o atmosferă proto-‘Dan Brown’ în care se jonglează abil pe frontiera între realitate şi imaginaţie, în care Biserica deţine rolul principal în lupta cu esoterismul, alchimia şi, în general, orice altă practică etichetabilă drept respingătoare la sugestia dogmaticilor de către o societate “civilizată” prin intermediul creştinismului.
Nu este întâmplătoare referirea explicită la ocultistul francez Fulcanelli, fondator a societăţii Frères d’Heliopolis, şi a sa carte “Le Mystère des Cathédrales”, publicată în doar 300 de exemplare după misterioasa sa dispariţie din 1926.
Firul narativ nu este unul complicat, însă simbolistica utilizată relevă uriaşul potenţial absorbant de cultură, fie aceasta clasică sau modernă, care a definit şi contrabalansat influenţa saxonă în cinematografia consumeristă de pe Bătrânul Continent, al cineaştilor vizionari din Epoca de Aur a Exploitation-ului italian, pe care aceştia au reuşit să îl transfere din spaţiul Kitsch-ului ordinar în cel al artei respectabile cu mult timp înainte ca Pop culture-ul să ridice osanale extraordinarilor Jean-Michel Basquiat, David LaChapelle sau Lady Gaga.
Pe scurt, într-o catedrală construită în Evul Mediu deasupra unei gropi comune ce adăposteşte rămăşiţe de presupuse vrăjitoare, sanctuar ce adăposteşte secrete cunoscute doar de Părintele Gus (Quarshie), proaspăt desemnatul bibliotecar (Arana) – întruchipare a spiritului scolastic – deschide cu ingenuitate cripta şi, drept urmare, puntea dintre două lumi.
Practic (în termeni moderni), edificiul religios devine portalul dintre două universuri spirituale antagonice, ce necesită a fi distrus cu repeziciune în întregime pentru a nu permite pervertirea umanităţii.
Biserica în sine, ca simbol, reprezintă şi trebuie să rămână singura cale de salvare în faţa păgânismului distructiv… concept bizar în cadrul căruia Soavi şi Argento brodează fără patimă, echilibrat şi tacticos, un vitraliu cinematografic pe marginea acestei ‘corectitudini’ (din fericire, totul se menţine în registrul ludic, fără verdicte cu iz manipulator).
Câţiva oameni de facturi diferite se trezesc închişi în catedrală şi se străduie/sunt obligaţi să lupte pentru o infimă şansă de supravieţuire într-un război al căror victime sunt din start predefinite.
Revenim la simbolistica extrem de eterogenă care defineşte ambientul fascinant al filmului, ţinând de “alchimia” artistică, întrucât combină aspecte psihanalitice (imboldurile sexuale generate de subconştient), influenţele biblice (utilizarea pietrei cu şapte ochi: “Iată piatra pe care am pus-o înaintea lui Iosua; pe această piatră sunt şapte ochi: iată că Eu voi săpa sculptura ei”, zice Domnul Savaot, citând din Scriptură), ştiinţifice (alterarea conştiinţei, conceptul de automaton), imagistica Pop culture (trimiterea la grafica “Vampire’s Kiss”, al faimosului artist peruvian de Fantasy-Art, Boris Vallejo, prin iubita motociclistului care strânge în braţe înaripatul om-şarpe), estetica Barocă ce aminteşte de “Inferno” al lui Argento (clădirile proiectate de arhitecţi ca locaşuri oculte ale căror secrete pot fi descifrate doar prin grija unor protectori sau mecanisme care transcend epoci şi sisteme sociale) şi Gore-ul tipic consumerist (nu fiţi îngrijoraţi, avem ceva eviscerări şi erupţii de hemoglobină, dar nu în mod excesiv).
Personal, sunt convins că, în finalizarea detaliilor scenariului, atât Argento, cât şi Soavi au fost profund marcaţi de “Le Matin des magiciens” (1960, autori: Louis Pauwels şi Jacques Bergier), lucrare de o notorietate şi o influenţă formidabilă în Contracultura anilor ’60-’70 şi în naşterea filosofiei New Age.
Sunt conştient că parte dintre cititori s-au pierdut printre detaliile inventariate mai sus, însă, în cazul “La Chiesa”, nu plot-ul are o dinamică atractivă (acesta rezumându-se la câţiva bipezi sechestraţi şi măcelăriţi de către demoni într-o biserică), ci valoarea rezidă în ambalajul suprarealist, conceput vizual şi auditiv în mod flamboaiant, care plasează cu certitudine filmul mult deasupra masei de Horror-uri uzuale de consum nocturn… din sufragerie.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
