DIALOGURI FĂRĂ NOTE | MARKUS STOCKHAUSEN: “Vreau să întăresc energiile pozitive prin muzica mea”

MARKUS STOCKHAUSEN: “Vreau să întăresc energiile pozitive prin muzica mea”

Compozitorul şi trompetistul german Markus Stockhausen (n. 1957), care va concerta cu grupul său în cadrul Braşov Jazz & Blues Festival 2024 (15-18 august), reprezintă unul dintre cele mai valoroase “motoare” creative din muzica contemporană, nelimitat strict la Jazz, dată fiind importanţa dimensiunii spirituale pe care o acordă artei sunetelor şi a explorărilor continue al spaţiului muzicii intuitive, mult dincolo de cel ocupat în mod uzual de muzica improvizatorică.

Faptul că avut un părinte celebru, pe vizionarul compozitor Karlheinz Stockhausen, nu a fost un blestem pentru evoluţia lui Markus, ci un dar al sorţii, întrucât a beneficiat astfel de un mentorat singular, care i-a rafinat abordarea artistică şi perspectiva asupra lumii, iar asta se reflectă pe zecile de discuri care-i jalonează cariera, de la Continuum, înregistrat cu Rainer Brüninghaus şi premiat cu Premiul Criticilor Germani pe când abia îşi terminase studiile la Conservator, cu circa patru decenii în urmă, până la monumentalele sale triple albume din perioada pandemiei, Wild Lifes şi Tales.

La 25 de ani, MARKUS STOCKHAUSEN era o mare speranţă a muzicii clasice, debutând deja ca solist la Scala din Milano şi la Covent Garden, dar foarte repede – prin intermediul muzicii intuitive şi a Jazz-ului  – s-a relevat a fi mult mai mult decât atât, o forţă creativă şi performativă capabilă să-şi transforme profund audienţa şi nu doar să o încânte momentan prin compoziţii sau improvizaţii inspirate.

În aceste condiţii, era firesc să încercăm a afla detalii despre modul în care s-a nuanţat în timp raportul său cu diversele forme de expresie sonoră.

Markus, plecăm în dialog de la noul tău album, Celebration, la realizarea căruia au participat numeroşi muzicieni, pentru că, în vremurile sumbre pe care le trăim, ideea de a sărbători ar putea părea un pic ciudată. Care este, de fapt, semnificaţia titlului?

Una dintre ideile pe care le-am avut înainte de a mă apuca efectiv de lucru la acest album a fost să creez o muzică care să includă diferite culturi, să am o varietate extrem de mare de influențe muzicale diferite, din toată lumea, în interacțiune cu cvartetul meu.

Ulterior, m-am gândit că ar fi mult mai frumos să invit să cânte cu noi oameni care-mi sunt adevărați prieteni sau sunt persoane pe care le apreciez, deci pe care le admir fie datorită calității lor muzicale, fie pentru că ne înţelegem foarte bine de o lungă perioadă de timp.

În felul acesta, având o relație cu totul specială cu fiecare dintre cei șase artiști pe care i-am invitat pe acest album, totul s-a întâmplat cu un mare sentiment de bucurie.

De exemplu, tânărul Levan Andria, un violoncelist extraordinar, care are şi un caracter foarte simpatic, m-a ajutat atunci când Jörg [Brinkman, violoncelistul cvartetului lui Markus Stockhausen – n.r.] nu a putut susține anumite concerte şi a cântat de câteva ori cu noi, iar eu m-am tot gândit că e mare păcat că cei doi nu pot interacţiona muzical vreodată, fiindcă, la mine în trupă, ori cântă unul ori celălalt.

Prin urmare, am vrut să creez o situație în care ei să se poată întâlni în studio și să se cunoască, ceea ce s-a dovedit a fi foarte fructuos, deci au existat și motive foarte practice, nu doar creative, precum pentru aducerea împreună a doi oameni.

Acest proiect a implicat o mulțime de resurse, presupun…

Am avut acest sprijin financiar din partea statului North Rhein-Westphalia timp de trei ani, iar acum am primit o prelungire pentru încă trei, pentru a-mi promova grupul și ideea de ansamblu [artistic].

Acești bani au făcut posibilă realizarea discului Celebration, deoarece au acoperit costurile de studio, de procesare a înregistrărilor, onorariile muzicienilor etc, iar faptul că am avut posibilitatea să îi cheltuiesc pe un astfel de proiect este fantastic!

Este o celebrare în sine, pe care, pe cont propriu, nu aș fi putut-o finanța… iar prin vânzarea de CD-uri, după cum bine știi, nu mai poți face bani în zilele noastre.

A fost un dar din cer să pot face asta, mai ales că am ajuns într-un punct al carierei mele – care este destul de avansată, cred eu -, când nu se poate ști cât timp voi mai performa, așa că am vrut să celebrez ceea ce pot face eu ca artist în faza în care mă aflu în clipa de față.

Iar după ce, anul trecut, am lansat CD-ul, iată că, recent, a ieșit și vinilul, un alt mic prilej de sărbătoare, fiindcă este un minunat dublu LP, greu și colorat, o operă de artă.

Cu alte cuvinte, sentimentul meu a fost acela de a oferi ceva prin această celebrare. Sărbătorind, să dau înapoi lumii din ceea ce mi s-a dat și să împărtășesc – cu prietenii mei muzicieni, dar și cu publicul – un anumit vibe.

Invitat pe albumul Celebration este inclusiv faimosul chitarist Nguyên Lê, alături de care concertezi zilele acestea în sudul Franței. În ce raporturi mai eşti cu el?

Cu Lê am o poveste mai aparte, mai ales că, după mulți ani în care nu ne-am mai intersectat, ne-am întâlnit din nou și acum cântăm inclusiv live, în mai multe concerte, ceea ce este o mare bucurie pentru mine, fiindcă el rămâne realmente unul dintre eroii mei în ceea ce priveşte improvizația.

L-am auzit la începutul anilor ’90 și am fost uimit de felul în care cânta, am avut diferite proiecte împreună, numai că, după aceea, a urmat o pauză ce a durat 20 de ani. A celebra, pentru mine, înseamnă să mă concentrez, în interiorul muzicii, asupra calităților artistice ale acestor oameni și să îi aduc împreună pentru a sărbători cu adevărat ceea ce înseamnă muzica în sine.

De aceea m-am gândit că [Celebration] este un titlu frumos, poate şi în opoziţie cu toate lucrurile întunecate pe care le vedem acum în jurul nostru. De asemenea, privesc foarte mult și spre viitor și văd că problemele prin care trecem în prezent sunt absolut toate provocate de om, iar eu cred cu tărie că avem puterea de a schimba lucrurile. Totul stă în mintea oamenilor.

Cred că omul, la bază, este o ființă bună și o ființă pozitivă, şi marea majoritate a populație nu vrea războaie.

Oamenii nu susțin războiul, dar nu au puterea de a se opune sau nu sunt interesaţi în a interveni în politică, așa că, pur și simplu, acceptă ceea ce se întâmplă și astfel, fără să-și dea seama, îl susțin.

Eu vreau să întăresc energiile pozitive prin muzica mea. 

Prin tot ceea ce fac, vreau să mă concentrez asupra viitorului omenirii, care, pentru mine, este o omenire pașnică şi plină de bucurie, nu asupra acestor aspecte pe care le vedem acum și pe care le-am văzut timp de 5.000 de ani, oameni care se luptă din lăcomie și încearcă să dobândească putere unii asupra altora… aceste aspecte aparţin încă de epoca barbară, în care te rănești singur și te autodistrugi.

Eu cred că ne aflăm aproape de un nou nivel de conștiință colectivă – de fapt, nu chiar atât de nouă, pentru că am fost capabili să o gândim în atâtea mii de ani -, dar acum ne aflăm cu adevărat aproape de crearea unei comunități globale, de a celebra spiritul comunitar și a învăța să trăim împreună sprijinindu-ne reciproc.

Acestea sunt, pentru mine, idei extrem de importante pe care vreau să le exprim și prin muzica mea, dar și prin întâlnirea diferitelor culturi în muzică, aşa cum sunt ele reprezentate pe Celebration de Nguyên Lê, Rabih Lahoud [vocalist german de origine libaneză, membru în grupul lui Markus Stockhausen, Eternal Voyage – n.r.], Tamara Lukasheva [multipremiata vocalistă şi compozitoare germană născută la Odessa, în Ucraina – n.r.], apoi Levan, evident, care este jumătate georgian, [percuţionistul] Bodeck Janke, jumătate kazah polonez şi jumătate german, şi, nu în ultimul rând, Mateusz Smoczynski, un minunat violonist polonez cu care m-am împrietenit din întâmplare în avion, după un festival din Belgrad.

Întâlnesc tot timpul oameni în diferite țări, cu diferite ocazii, cu care am același vibe, care sunt foarte limpezi în ceea ce susțin, în ceea ce-și doresc în bine, în ciuda tuturor acestor părți întunecate ale umanității, despre care, o spun din nou, simt că sunt create de om și nu sunt necesare… 

Pentru că ai subliniat importanța care o au pentru tine dimensiunea spirituală și rolul muzicii in autocunoaștere, spune-mi câteva cuvinte despre seminariile pe care le organizezi, cum ar fi Healing Sound sau Singing and Silence. Ce anume te motivează să interacțonezi cu oamenii prin acest tip de terapie artistică?

Fac aceste seminarii de mai bine de 15 ani, întrucât, înainte de a susține concertele propriuzise, am avut la un moment dat ideea că ar fi frumos să cânt împreună cu oamenii. Am făcut asta într-o biserică din Köln, de mai multe ori, când am invitat câteva zeci de persoane, care au venit înainte de concert și am cântat cu toții, iar mie mi-a plăcut extraordinar de mult.

Atunci m-am gândit… ‘Wow, dacă aș face un seminar plecând de la ideea asta ar fi grozav!’. Am început să le fac, unele timp de câte trei ore, iar altele de o zi întreagă, pentru ca, acum, să țină chiar și patru zile, deoarece cântăm, medităm, dansăm și, desigur, mai și vorbim câte un pic, făcând schimb de idei.

Este vorba de conceptul de comunitate profundă, de comuniune spirituală prin intermediul sunetului, care transcende tiparele de gândire și este dincolo de opiniile contradictorii. Sunetul unifică întotdeauna, fiindcă, în momentul în care mai mulți oameni încep să scoată sunete împreună, se naște un singur sunet și toată acea lume face parte din acel sunet unic… deci, în muzică, ai deja această unitate bazată pe diversitate.

Pentru mine, muzica reprezintă un simbol al unei comunități mondiale, pe care o putem crea și o vom crea… sunt destul de optimist în această privință. 

Suntem opt miliarde de oameni și trebuie să învățăm să trăim împreună într-o armonie funcțională, într-o comunitate în care oamenii se respectă și se sprijină reciproc.

Și, prin aceste seminarii, într-un nucleu mic, contribuim cu ceva la asta, fiindcă suntem foarte conștienți că și un grup de 20 de oameni care sunt în pace și cântă împreună are un efect profund asupra întregului.

Eu cred fizica cuantică pe cuvânt atunci când zice că totul este conectat și, așa cum spunea Pitagora acum 2.500 de ani, chiar și o piatră lovită cu piciorul fără intenție va genera o vibrație care continuă în întregul univers.

Așadar, un sunet cântat într-un concert cu publicul sau un grup de oameni care meditează și cântă împreună vor avea cu siguranță o contribuție mică, dar importantă, la ansamblul tuturor vibrațiilor din sfera noastră, ca umanitate. Și, desigur, pentru că există și alte părți în univers, cine știe cât de departe merg aceste lucruri, cat de mult răsună ele în întregul univers.

Cred profund în acest lucru pentru că, altfel, dacă fiecare acțiune, fie și cea mai mică, nu ar avea un efect asupra întregului, viața nu ar avea niciun sens. Ar fi lipsită de sens dacă nu ar exista această mare unitate și responsabilitate a fiecărei persoane pentru acțiunile, emoțiile și gândurile sale.

Cred că suntem creatori sau, mai bine zis, co-creatori a tuturor lucrurilor, iar lumea în care trăim este rodul a ceea ce facem, gândim și simțim.

Eram curios apropo de seminarii, deoarece am citit un interviu de acum câțiva ani, în care spuneai că: “Idealul meu este să fiu capabil să cânt astfel încât ascultătorul să fie transformat. Aceasta e adevărata menire a muzicii: înălțarea spirituală.”. Să înțeleg că rămâne una dintre ideile după care te ghidezi și în prezent?

Da. Primesc multe feedback-uri de la oameni care sunt mișcați sufletește prin muzică, prin sunet, care îmi mulțumesc și care mă încurajează să continui, iar asta îmi întărește convingerea că muzica are o putere specială… uneori, muzica devine chiar un fel de canal prin care primim energii din cosmos, poate, de la spirite care sunt mult mai evoluate decât noi.

Atunci când se întamplă un concert, cu un public de sute sau mii de persoane, se creează o anumită atmosferă, iar prin muzică se definește un anume vibe, care ajunge la oamenii care sunt pregătiți să primească aceste vibrații și să fie transformați într-un fel sau altul, să li se reamintească de propria lor putere sau de propria lor capacitate de a iubi, ori de profunzimea spațiului lor interior.

Pentru că mulți dintre noi, în viața noastră de zi cu zi, funcționăm ca într-o cutie îngustă, cu toate obligațiile, luptele și problemele pe care le avem… suntem închiși fiecare în câte o cutiuță și nu suntem capabili să respirăm și să zburăm.

Dar muzica ne face să zburăm, iar acesta e un dar extraordinar!

În acest sens, eu sunt foarte, foarte recunoscător că sunt activ ca muzician și că muzica reprezintă subiectul meu principal în viață.

Ascultând Celebration, pe lângă marea diversitate a stilurilor și limbajelor muzicale, albumul se relevă a fi foarte liric. În opinia ta, de ce crezi că mai avem nevoie de poezie în aceste vremuri în care prevalează acțiunea tehnologică și gândirea algoritmică?

Trecem prin diverse faze.

Dacă privim doar spre trecutul recent, cu 30 ani în urmă nu exista smartphone-ul și, înainte de asta, până oamenii au început să folosească primele computere, exista doar un fax, iar acum vine inteligența artificială cu un impact mare, cu algoritmii numerici, blockchain și toate posibilitățile care decurg din folosirea lor… dar aceasta e numai o fază.

Cred că, în 50 de ani, oamenii vor fi mai relaxați, atunci când toate astea se vor fi stabilizat, iar ei își vor aminti, poate, din nou, de forța lor creativă, de ordin spiritual, una mai profundă, dar concentrată pentru moment pe tehnică și canalizată dominant prin intermediul tehnologiei.

Undeva, la bază, stau însă aceleași calități umane, puterile noastre autentice, spirituale, creative, care se exprimă prin dans, poezie, scris, povestire, pictură, sculptură, muzică, în fine, prin arte.

Cred că suntem ființe poetice și ne place acest lucru. Nu vrem să fim pătrați și digitali și transumaniști. Este o provocare această tentație de a da prea multă importanță tehnicii.

Asta nu înseamnă că tehnologia nu și-a jucat rolul, pentru că acum, iată, putem comunica astfel pe Zoom, ceea ce este frumos, deși, în același timp, este un pic dăunător pentru natură… toate aceste turnuri 5G și 4G, de exemplu, ucid insectele. Oamenii nu vor să vadă acest lucru, dar în Germania, unde locuiesc eu, mai sunt doar 25% din insectele pe care le aveam în regiune acum 20 de ani.

Repet însă, consider că doar trecem printr-o fază și că ne vom aminti, la un moment dat, care sunt nevoile noastre ca oameni, și, de aceea, anumite persoane, artiștii în special, trebuie să continue să ofere lucruri cu o semnificație mai profundă, ceva care este eminamente uman, care este expresiv, poetic și emoționant.

Iar eu cred că oamenii simt asta și din acest motiv vin la concerte, pentru că a asista la un concert este ceva ce nu poate fi înlocuit de o transmisie video.

În timpul unui concert apar energii care nu se pot transmite prin internet. Faptele, informațiile, da, însă vibe-ul ca întreg, nu, nici măcar nu îl poți înregistra. Este ceva unic, asociat doar acelui moment, care rezonează cu oamenii într-un mod foarte, foarte special…

Dincolo de concerte, există însă înregistrări precum Celebration sau altele asemenea… 

Desigur. Am înregistrat mult în ultimii ani.

De exemplu, cu același cvartet, am făcut Tales [2021], care este un album grozav, sau Across Mountains [2022], o colaborare cu un muzician grec, [pianistul] Vangelis Katsoulis, și cu Arild Andersen, în perioada Corona, când nu puteam călători, finalizată exclusiv prin intermediul internetului. La fel, Free Spirits [2022], lucrat cu niște muzicieni italieni. Aș mai menționa aici Wild Life [2020], un CD triplu foarte important pentru mine, la realizarea căruia, în afară de grupul meu, a participat și fratele meu [Simon Stockhausen], precum și Florian Weber.

Și pentru că am amintit de acesta din urmă, de fapt, de la Alba, pe care l-am înregistrat cu el în 2016, cam toate discurile care au ieșit după aceea – Eternal Voyage Live [2018], Wild Life și așa mai departe – au contribuit să dea un nou imbold carierei mele, deci multe lucruri sunt importante pentru mine, fiindcă rezultatele au fost atât de frumoase.

Și voi merge mai departe, atâta vreme cât există acest impuls. 

Acum, sunt încă un pic obosit după toate lucrurile pe care le-am făcut cu Celebration, dar, de îndată ce îmi voi reveni și voi găsi un spațiu creativ, poate voi continua… cine știe?

Mereu apar idei noi și nevoi noi. Încerc să simt la un nivel mai profund, de la o zi la alta, ce este cu adevărat necesar în clipa de față sau care este următorul pas de făcut și, mai ales, unde mă duce inspirația. Uneori știu, alteori nu știu și atunci aștept, caut, mă uit spre ce pare a funcționa.

De asemenea, sunt activ într-o oarecare măsură în mișcarea pentru pace din Germania, iar pe 1 septembrie va avea loc la München o mare conferință, unde eu voi susține un discurs.

Mă gândesc tot timpul la ce ar trebui să spun cu adevărat… dacă mii de oameni îmi ascultă cuvintele, ce aș putea spune eu care să aibă un sens și să dea speranță? Pentru că eu cred realmente în speranță.

După cum am spus la începutul discuției noastre, văd aceste dificultăți prin care trecem ca fiind unele de moment, chiar dacă totul devine din ce în ce mai întunecat în jurul nostru, ca o consecință a tot ceea ce fac oamenii în prezent.

Va exista însă un moment în care toate acestea se vor termina, iar omenirea își va reveni și se va gândi din nou la adevăratele valori.

Trebuie să susținem valorile, trebuie să le promovăm, să le facem clare și să le reamintim oamenilor că au putere și sunt ființe creative, iar modul în care aceștia acționează, simt și gândesc are o semnificație, are un impact.

Dintre albumele pe care le-ai menționat, Tales, reprezintă o călătorie muzicală incredibilă, conținând două CD-uri cu “povești” compuse și unul cu “istorioare” improvizate. În textul pe care l-ai scris pentru booklet, insiști foarte mult pe ideea de timp. De fapt, cum te raportezi la timp? 

Este amuzant că întrebi asta, fiindca săptămâna trecută am ținut un mic discurs despre timp în cadrul unui seminar.

Se înserase și le-am propus oamenilor să vorbim despre timp, care este ceva foarte misterios.

Timpul este flexibil în percepția noastră. Uneori avem un timp incredibil de dens, iar alteori ni se pare că este aproape complet aerat și fără sfârșit… așadar, percepem timpul în moduri diferite.

Timpul nu este constant, chiar dacă poate fi măsurat ca fiind constant.

Putem spune că o oră este o oră, pentru că te uiți la ceas, dar ceea ce experimentezi într-o oră, uneori poate fi foarte lung, alteori trece ca și cum sta pe loc, în funcție de ceea ce faci, unde te afli, ce experientă anume trăiești. Uneori, timpul chiar se dizolvă atunci când ai o anumită experiență, îl pierzi și, totuși, acesta poate fi măsurat.

Astfel, timpul măsurat este chronos, iar timpul potrivit, cel de al momentului actual, se numește kairos… filosofic, vorbind, este vorba de calitatea acestei clipe și, dacă încercați să măsurați această clipă, vă dați seama că nu puteți, deoarece nu are durată.

Cu toate acestea, chiar dacă nu are durată, voi existați, deci este reală, în ciuda faptului că nu poate fi măsurată. Deși e în afara timpului, acest moment ne-măsurabil este absolut real, deoarece, în fiecare moment, ne aflăm acum, în prezent… astfel, noi ieșim din timp.

Dacă nu avem nicio măsură a timpului din acum, înseamnă că suntem dincolo de timp. 

În afară de asta, există o altă expresie care se referă la ce este dincolo de timp, și anume eternitatea, ceva ce nu putem cuprinde sau măsura, dar, în același timp, aflată într-o relație profundă cu acum… ca și cum acest acum ar fi o ușă prin care putem intra în eternitate, putem accede la o viață eternă.

Această trecere de la acum la acum, la acum, la acum, nu este ceva măsurabil, dar e absolut real, și, prin urmare, dincolo de chronos, kairos, de moment, de eternitatea imensă sau infinit, prezența noastră este singurul lucru pe care îl avem pentru a fi conștienți într-un anume moment… pentru a ne asuma conștientizarea. Acest lucru răstoarnă percepția despre cine suntem.

De obicei, ne identificăm cu o anume personalitate, cu ceea ce putem face, cu ceea ce facem, cu ceea ce procesăm, cu starea corpului nostru, noi fiind bătrâni sau tineri, sănătoși sau bolnavi… toate acestea ne definesc identitatea, dar când schimbăm perspectiva, ne dăm seama că totul tine de conștientizare, iar conținutul acesteia variază constant în timp.

Conștientizarea, ca atare, reprezintă veriga de legătură pentru a ieși din timp, pentru că nu este măsurabilă, este prezență pură și, într-un fel, reflectă ceea ce suntem noi. Dacă vă uitați la mișcarea Advaita din India, de exemplu, ei descriu foarte bine această conștientizare a cine și ce suntem.

Eu am trecut prin mai multe procese care m-au condus la această înțelegere mai profundă și cred că este o metodă foarte interesantă de a ajunge la un spațiu al ființării care este dincolo de timp, așa cum am mai spus, și, prin urmare, complet dincolo de orice teamă sau anxietate.

Pentru că vedem toate lucrurile care se întâmplă în lumea exterioară, cu războaiele sau așa-numita schimbare climatică – care este o schimbare mare, dar, în opinia mea, nu este o catastrofă -, iar noi trebuie să găsim modalități de a le face față, dar nu cu frică.

Inclusiv prin muzică, avem capacitatea de a exprima această spațialitate, acest gând etern, și de a elibera ceva nu doar în noi, ci și în ascultători, prin spațiul pe care îl creăm, prin creativitatea pe care o manifestăm etc.

Ca să închidem cercul prin muzică, sunt destul de mulți oameni cărora conceptul de muzică intuitivă nu le este familiar. Prin diversele tale proiecte, ai explorat-o în profunzime, asta în paralel cu incursiunile pe teritoriul Jazz-ului, deci a muzicii de improvizație. De fapt, unde vezi tu granița dintre muzica improvizațională și muzica intuitivă?

Când vom veni la festivalul de la Brașov [Brașov Jazz & Blues Festival, 15-18 august 2024 – n.r.], nu vom cânta muzică intuitivă în sensul în care o definesc eu, ci vom merge mai mult cu improvizația în zona Jazz-ului, pentru a crea piese și spații care sunt ușor asimilabile din punct de vedere artistic și care un anumit concept.

Altfel, muzica intuitivă, pentru mine, din momentul în care am avut lucrările care au fost create de tatăl meu [compozitorul Karlheinz Stockhausen – n.r.] în ’68, muzica pe care am dezvoltat-o apoi, în felul meu, de-a lungul deceniilor, este cea făcută atunci când performezi pe scenă, într-o sală de repetiții sau ceva de genul ăsta, fără nicio așteptare de concept pre-fabricat.

Te duci acolo cu mintea complet golită și încerci doar să te conectezi, în acel moment specific, la acel spațiu, la acea acustică, la grupul de muzicieni împreună cu care te afli.

Toată săptămâna trecută am ținut un seminar cu muzică intuitivă, cu oameni din medii foarte diferite, pentru că vreo două persoane aveau electronice, era un pianist, dar și un saxofonist, plus un violonist, un clarinetist ș.a.m.d., în fine, am fost 12 persoane.

Nu-mi pasă de unde vine instrumentul sau de unde vin, stilistic, acei oameni, ba chiar, uneori, este chiar mai bine dacă au background-uri diferite. Un singur lucru importă, cel că noi creăm muzica pe moment și încercăm să ne ascultăm unul pe celălalt, aspectul ascultării fiind la fel de important ca muzica în sine.

Cum se ascultă unul pe celălalt? Cum înțelege ce face celălalt? Cum reacționezi tu? Et cetera, et cetera. Acesta este un mare câmp de învățare. Mulți muzicieni clasici, de exemplu, nu pot face deloc acest lucru, pentru că nu au abilitățile de a asculta în acest fel, de a fi creativi astfel. 

Oamenii din Jazz sunt mai pregătiți, fiindcă au limbaje pe care pot improviza, dar și astea pot reprezenta un obstacol în calea acestui fel de a crea, fiindcă muzica trebuie să fie liberă inclusiv stilistic, să nu fie legată de un anumit limbaj.

Sigur, își pot face simțită prezența anumite limbaje, ritmuri sau armonii, deoarece nu există nicio restricție, dar sensul general ar trebui să fie flexibilitatea, disponibilitatea de a inventa o muzică care este, într-adevăr, legată numai de momentul din timpul prezent, de acel acum de care vorbeam.

Muzica intuitivă este muzica haosului în adevăratul sens al cuvântului, este muzică total liberă, nu Free Jazz-ul pe care l-am avut în anii ’60 sau ’70 în Germania, care era doar o muzică foarte anarhică și cu o energie sălbatică.

Vorbim aici de o muzică liberă să se miște oriunde, care nu are niciun concept Free. Această muzică evoluează, clipă de clipă, pe măsură ce o faci și toate abilitățile noastre tehnice, muzicale, toată înțelegerea noastră a muzicii se regăsește în ceea ce cântăm în acel moment.

Interviu de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE

Foto header: Markus Dobratz