UMBERTO PORCARO, un italian la curtea regelui Blues
Umberto Porcaro (n. 1979) nu împlinise 20 de ani şi cântase deja pe scenă cu B.B. King, Buddy Guy, Billy Branch sau Canned Heat, ceea ce spune multe despre atunci tânărul chitarist pasionat de Blues, care, odată cu intrarea în noul mileniu, avea să se afirme drept cel mai apreciat şi valoros ambasador italian al acestui gen muzical pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, calitate recunoscută inclusiv prin prestigiosul Blues Music Award care i-a fost decernat în 2019.
Umberto Porcaro, care va concerta în premieră în Romania, în cadrul Braşov Jazz & Blues Festival (15-18 august), se dovedeşte a fi deopotrivă un cantautor original – prin câteva albume personale remarcabile (You Belong to Me, Burn the Day Away, Pleasure Is My Business, Take Me Home) – şi un liant de tip “Deep Blue” între lumi şi culturi, în calitate de companion de turneu sau de session ale unora dintre legendele Blues-ului, de la Tony Coleman sau Kim Wilson până la Little Charlie Baty şi Junior Watson.
Am plecat în dialogul cu UMBERTO PORCARO având în minte ce a spus B.B. King: “Blues-ul nu va muri niciodată, fiindcă peste tot pe planeta asta sunt băieţi precum Umberto Porcaro, îndrăgostiţi cu-adevărat de această muzică simplă şi nemuritoare”.
Umberto, erai încă extrem de tânăr atunci când ai debutat cu albumul You Belong to Me. Cum s-a declanşat, de fapt, atracţia ta pentru Blues?
Într-adevăr, în cazul meu, povestea a început foarte devreme, fiindcă din copilărie am fost mereu atras de absolut orice avea ritm, aşa că am început prin a bate la tobe până pe la vreo 10-12 ani, atunci când am simţit nevoia să mă apuc de chitară.
După ce am schimbat instrumentul, în prima fază, cântam câte puţin din toate genurile muzicale care-mi plăceau şi pe care le ascultam frecvent, de la Rock-Folk până la Jazz, dar lucrurile s-au schimbat atunci când un membru al familiei mele mi-a făcut cadou discul B.B. King Live at the Apollo, care, pur şi simplu, m-a şocat… şi uite că nu-mi vine să cred nici acum, privind în urmă, că un puştiulică ce abia lansase You Belong to Me, a ajuns opening act pentru B.B. King la doar 19 ani, la un mare festival precum Pistoia Blues Festival.
De fapt, totul a început de acolo şi în Blues eu mi-am descoperit atunci raţiunea de a trăi. Din acele momente şi până în ziua de azi, i-am dedicat Blues-ului întreaga mea viaţă.
Vorbind de Blues, care au fost muzicienii ce ţi-au influenţat stilul de a cânta?
Primele influenţe, să le spunem cele timpurii, au fost B.B. King, Albert King şi T-Bone Walker, dar întotdeauna i-am adorat pe veteranii Blues-ului din Chicago, pe Jimmy Rogers, Eddie Taylor, Jimmy Reed, Little Walter, Magic Sam, ca să nu mai vorbesc de una dintre influenţele majore asupra mea, care a reprezentat-o OTIS RUSH.
Am petrecut realmente o mulţime de zile închis în camera mea, ascultând o căruţă de discuri şi încercând să cânt ca tipii ăştia… mission impossible 🙂
Fă un arc peste timp cu ajutorul instrumentului, de la prima ta chitară la cele pe care le foloseşti în prezent…
Am început prin a cânta la o chitară foarte ieftină care mai arăta şi rău pe deasupra, dar totul s-a schimbat datorită iubitului meu tată care a făcut ce-a făcut şi, după câteva luni, mi-a cumpărat o Gibson Les Paul.
În prezent am numeroase chitare, dar favorita mea absolută rămâne una pe care am poreclit-o “Red Velvet”, o Gibson Cherry ES 335 din 1967.
De asemenea, îmi place foarte mult să cânt pe Les Paul Gold sau pe bătrânul meu Strat, dar, în acelaşi timp, sunt ataşat şi de al meu Telecaster.
Încă din timpul primei călătorii în State, ai ajuns să cânţi cu muzicieni reputaţi, ca Billy Branch sau Johnny Dollar. Ce experienţe ţi-au rămas în memorie?
Prima oară când am fost la Chicago eram extrem de tânăr şi a fost nemaipomenit să îi văd pe Buddy Guy şi pe Otis Rush performând live.
Îmi aduc şi-acum aminte cum am simţit brusc nevoia să mă aşez atunci când am ascultat primul vibrato al lui Otis Rush. Incredibil!
Apoi, totul a devenit oarecum casual, pentru că obişnuiam să merg în cluburi precum Rosa’s Lounge şi să le spun că am venit tocmai din Sicilia pentru Blues, iar mulţi îmi dădeau o şansă.
De exemplu, chiar nepotul lui Willie Dixon, parcă numele său era Tiger, m-a invitat o dată să cânt în grădina Chess Records împreună cu Fernando Jones.
Erai deja un bluesman emergent în SUA. Ce te-a determinat să revii în Italia şi să te înscrii la acea audiţie de la Pistoia Blues Festival?
În Italia am înregistrat acel prim album al meu, You Belong to Me, parcă prin 2002, şi am continuat să lucrez apoi destul de mult la mine în ţară, până prin 2006, când m-am hotărât să mă mut pentru o perioadă la San Francisco.
Datorită prietenului şi mentorului meu Junior Watson, mi-am făcut acolo o conexiune foarte importantă, cu R.J. Mischo, alături de care am cântat o bucată de vreme, în decursul căreia mi s-a întâmplat să particip la jam-uri cu muzicieni care, pentru mine, erau legende, precum Kim Wilson sau Kid Ramos, dar şi încă mulţi alţii.
Revenit acasă, am început să lucrez ca muzician de session prin toată Europa pentru diverşi artişti: Sonny Rhodes, Jerry Portnoy, Brian Templeton, R.J. Misho…
Albumele tale le-ai înregistrat însă cu muzicieni pe care tu, personal, i-ai ales…
Prima mea trupă ca profesionist s-a numit Roller Coaster şi era cvartetul clasic alcătuit din chitară, bas, tobe şi muzicuţă, cu un sound foarte apropiat de cel din Chicago, dar ulterior am fondat The Shuffle Kings împreună cu alţi doi oameni de turneu foarte versaţi, muzicieni importanţi, bateristul Lele Zamperini şi basistul Luca Tonani, alături de care am acompaniat o grămadă de mari artişti americani.
În clipa de faţă, cânt în formulă de trio cu Federico Patarnello la tobe şi Giulio Campagnolo la orgă Hammond, alegerea orgii fiind motivată de dragostea mea pentru toate formele de “black culture” ce au legătură cu biserica.
Să vorbim un pic de cel mai recent LP al tau, Take Me Home, care e aproape integral alcătuit din piese scrise de tine. Cum l-ai conceput?
Am compus întregul album după ce tatăl meu a murit… am fost devastat.
Pierdusem o parte esenţială din viata mea şi mă simţeam cu-adevărat pierdut. Pur şi simplu, nu reuşeam să mă adun şi să trec peste ce am simţit în acele zile foarte grele pentru mine, însă, odată ce am decis să-mi transform durerea în muzică, totul a căpătat din nou sens. Iar titlul albumului are o semnificaţie foarte simplă: Go home… and play the Blues!
Dincolo de asta, în ce mă priveşte, totul pleacă de la ritm, din acesta se naşte melodia, şi odată ce îmi dau seama ce vreau să transmit, de fapt, mă apuc de lucru şi la versuri.
Am compus pe acest album piese pentru doi mari bluesmani [Anson Funderburgh şi Lurie Bell, invitaţi pe Take Me Home – n.r.] fără ca eu să am habar, în clipa aceea, cum aş putea lua legătura cu ei!
Abia după ce le-am terminat, ca prin minune, prietenul meu Breezy Rodio a reuşit să îmi dea o mână de ajutor ca visul să cânt cu ei să se împlinească.
Presupun că aceste colaborări cu mari muzicieni de Blues ţi-au întărit treptat încrederea în tine, fiindcă de-a lungul anilor ai deschis sau ai cântat cu legende ca B.B. King, Janiva Magness sau Kim Wilson…
Da, am învăţat enorm de la fiecare dintre aceştia.
Practic, am ajuns ceea ce sunt acum mulţumită acestor monştri sacri… îmi amintesc şi-acum foarte bine cum B.B. King mi-a pus mâna pe umăr înainte de a-mi da un autograf pe chitară şi ce energie a putut să-mi transmită prin acel gest, el fiind unul dintre muzicienii mei favoriţi din toate timpurile.
Și acum gândeşte-te că, la ani şi ani după aceea, m-am alăturat trupei lui Tony Coleman în turneele sale din Europa şi îţi poţi imagina cum mă simţeam atunci când Tony îl omagia pe fostul său boss interpretând piese precum Thrill Is Gone. Frumos, nu-i aşa?
Tony este un soi de enciclopedie a muzicienilor de culoare, fiindcă a cântat în turnee prin lumea întreagă împreună cu B.B. King, Albert King, Bobby Bland şi încă atâţia alţii, deci îi datorez şi lui extraordinar de mult.
Poate şi din acest motiv, continui să am o mulţime de discuri pe care le iubesc şi de care am grijă într-un mod foarte posesiv, în special B.B. King Live at the Regal şi Albert King – Live in San Francisco, prin care eu am descoperit Blues-ul, faţă de care manifest şi acum o anume nostalgie pentru că mă fac să rememorez începutul propriei cariere.
Pe de altă parte, cu Tony, că tot l-am menţionat, am înregistrat un album minunat, pe care îl puteţi asculta pe Spotify, Live in Europe.
Cum vezi prezentul şi viitorul Blues-ului?
Ei bine, totul se schimbă cu repeziciune. Dacă privim în jur, vedem cât de multe schimbări s-au produs în ultimii 25 de ani, iar muzica suferă.
În pofida aparenţelor, devine din ce în ce mai dificil să ajungi la oameni, dar Blues-ul nu poate muri, atâta vreme cât, dincolo de cei mari care deja au părăsit această lume, mai sunt încă destui cei care îl duc mai departe… uite, de exemplu cum vor fi la Braşov anul acesta Sugar Ray Norcia, Rusty Zinn şi Monster Mike Welch.
Suntem foarte norocoşi!
Interviu de IOAN BIG
Foto – umbertoporcaro.it
