„THE HELLBENDERS” (1967, r: Sergio Corbucci)
Vâlva creată de filmarea în România al serialului de televiziune “Django” de anul trecut, reprezentând un tratament Western în cheie contemporană a unei istorii vagamente inspirate de filmul din 1966 (care, sub trăsăturile lui Franco Nero, a lansat iconicul personaj), ne-a reamintit rolul esenţial al cineastului italian Sergio Corbucci, creatorul personajului Django, în evoluţia genului pe Bătrânul Continent şi, drept urmare, am revenit asupra unuia dintre cele mai reuşite Western-uri ale sale, rămas subevaluat tocmai fiindcă a fost realizat la un timp prea scurt după… “Django”.
Ca în orice Spaghetti-Western, povestea din “I crudeli” a.k.a. “The Hellbenders” este una simplu de urmărit: la scurt timp după terminarea Războiului de Secesiune, un convoi escortat de militari unionişti ce transportă bancnote Confederate destinate reciclării (a fi înlocuite cu altele, corespunzătoare ‘Noilor’ State Unite ale Americii) este prins într-o ambuscadă pregătită de banda fostului militar sudist Jonas (Joseph Cotten, actor favorit al lui Orson Welles în anii ’40, vezi “Citizen Kane”, “The Magnificent Ambersons” şi “The Third Man”) şi masacrat fără milă până la ultimul om şi ultimul… animal. “It’s a fresh start!”.
Banii sunt îndesaţi într-un sicriu în care, teoretic, se află cadavrul Căpitanului Ambrose, mort în bătălia de la Nashville din decembrie 1864, deshumat cu aprobarea autorităţilor pentru a fi transportat de o falsă văduvă şi de pretinsa familie pe meleagurile natale, în sud-vest, pentru a fi înmormântat, chipurile, acasă, în New Mexico… acesta e, de fapt, permisul care garantează bandiţilor libera trecere într-un road trip presărat cu obstacole, având ca obiectiv idealist o nouă ridicare la arme a Sudului.
Periplu în care, inspirat în ceea ce îi priveşte pe scenarişti apropo de îndepărtarea de clişee (atât cele americane, cât şi unele generate pe atunci deja în Peninsulă de către Sergio Leone), nu e vorba de autodescoperirea uzuală, ci de modul în care personajele, din acelaşi sânge, se relevă gradual spectatorului ca personalităţi extrem de diferite, ce se ascund sub masca obedienţei necondiţionate faţă de principiile paterne.
Fără umbră de îndoială, filmul este inspirat de “Gli uomini dal passo pesante” a.k.a. “The Tramplers” (1965, r: Albert Band & Mario Sequi), mai ales că ambele au fost filmate simultan în Spania şi Italia, avându-l pe Cotten în rolul principal, cu veteranul de la Hollywood, Albert Band, creditat ca producător şi co-scenarist (Sergio Corbucci colabora cu tatăl actorului, Charles Band, încă de la începutul anilor ’60, când cei doi şi-au unit forţele pentru “Massacro al Grande Canyon”, lansat în primăvara lui 1964).
Acest “The Tramplers”, ajuns datorită deficienţelor de producţie şi de casting în ceea ce fanii numesc… Spaghetti Western Hell, se dovedeşte a fi un deschizător de drumuri în Euro-Western prin rebalansarea acţiunii destinate purului entertainment cu drama ce te poate pune pe gânduri, indiferent de spaţiul sau contextul în care este plasată.
Mai importantă şi mai relevantă acum, cel puţin în opinia mea, rămâne ideea patriarhului bigot, conservator, închistat şi intolerant, dispus să îşi sacrifice membrii propriei familii în favoarea păstrării unor tradiţii ce se demonetizează în modernitate datorită vitezei evoluţiei conjuncturii… mult mai importantă decât minusuri punctuale, criticabile pe bună dreptate, precum interpretarea îndoielnică furnizată de Tarzan-ul anilor ’50, Gordon Scott, cel aflat atunci în permanentă concurenţă cu Lex Barker pe moştenirea lăsată de Johnny Weissmuller, sau montajul la fel de discutabil ce încearcă a îmbina imagini preluate din filmări din Almeria realizate de alţii (cirezile) cu cele făcute special în studiourile de lângă Roma.
Mai mult, pentru cinefilii-arheologi pasionaţi de acest gen, “The Tramplers” este primul rol într-un Western al lui Franco Nero.
Revenind la legătura cu “The Hellbenders”, asemănările cu filmul lui Enzo G. Castellari de care scriam anterior sunt patru la număr:
1.) Localizarea temporală (primii ani după sfârşitul Războiului Civil American;
2.) Fanatismul naţionalist a personajului principal care vânează banii în numele unei cauze “sfinte” (pentru el);
3.) Futilitatea demersului (miza rămâne un vraf de bucăţi de hârtie lipsite de valoare reală în ‘Noua Ordine’ americană);
4.) Prezenţa în distribuţie al lui Ennio Girolami (căruia pe generic i s-a uitat un ‘n’ din prenume) în rolul comandantului fortului.
Diferenţele?
Enorme, datorită experienţei, anvergurii şi talentului celor implicaţi, care încadrează “The Hellbenders” într-o ligă superioară, cea a Western-urilor atipice, construite dramatic, în care violenţa excesivă face parte din context şi nu devine un scop în sine.
Deşi are acelaşi obiectiv ca şi Blake din “7 Winchester per un massacro” a lui Castellari (obţinerea de bani pentru declanşarea unui nou război secesionist), Colonelul Jonas, fost şef a Regimentului “Hellbenders” (fiii săi făceau parte dintre trupeţi), reprezintă un personaj mult mai întunecat decât primul deoarece avem de-a face cu un fundamentalist care nu crede decât în trei valori: Dumnezeu, familie şi Sudul său mult iubit.
Faţă de orice altceva, Jonas este rigid şi intolerant: ucide mercenarii care i se alătură doar pentru bani după îndeplinirea misiunii, este dispus să îşi sacrifice unul dintre proprii copii pentru cauza Confederată, o marginalizează pe ‘femeia de închiriat’ întrucât consumă alcool şi nu are ezitări faţă de aceasta în a-şi expune convingerile profund misogine.
Prima ‘văduvă’ este interpretată de Maria Martin (“Ringo e Gringo contro tutti” din ’66, regizat de fratele lui Sergio, Bruno Corbucci), dar prostituata defunctă e înlocuită relativ rapid şi foarte brutal (“We’ll find another widow. Take her and bury her. Deep. Bring back her clothes.”) de Claire, jucătoarea de poker ce pică accidental în plasă, interpretată de brazilianca Norma Bengell , în urma conflictelor dintre fraţii Jonas, Nat (Ángel Aranda – “Le pistole non discutono”), Ben (Julián Mateos – “Return of the Seven”) şi Jeff (Gino Pernice – “Django”), care pot fi definiţi până în final ca… “Cel bun, cel prost şi cel lacom”. “The Hellbenders” are cinematografic un singur punct comun cu Leone (OK, lăsându-l la o parte pe Morricone): prim-planurile şi close-up-urile rapide menite a accentua suspansul, fiindcă, în rest, nimeni nu este interesat realmente să pună mâna pe pistol.
Iar în ceea ce priveşte filmul lui Castellari, o altă diferenţă majoră o reprezintă faptul că cel dintâi are ca finalitate un masacru (cert este oricum că violenţa la Corbucci are o pregnanţă vizuală mai importantă ca în cazul ‘celuilalt’ Sergio), iar cel la care ne referim în aceste rânduri pleacă din start de la masacru ca definire a premizei iniţiale.
N-am insistat foarte mult asupra detaliilor naraţiunii întrucât, în acest caz, avem de-a face cu ‘broderii’ neaşteptat de sofisticate pentru un Western consumerist, care trebuie descoperite şi interpretate individual de fiecare cinefil în parte, dar aş mai menţiona, apropo, de justificarea afirmaţiei legate de diferenţa de ligă (şi de calitate) faţă de “Sette Winchester per un massacro”, al lui Castellari, câteva nume din echipa de producţie: asistentul de regie Ruggero Deodato, deja de ani buni omul de încredere a lui Corbucci (“Django”, “Navajo Joe”), cu un deceniu înainte de “Jungle Holocaust”-ul care îl va face celebru în spaţiul Horror, monteurul Nino Baragli, favorit în egală măsură a lui Corbucci şi a lui Leone (“Django”, “Once Upon a Time in the West”) dar, în acelaşi timp, unul din preferaţii lui Pier Paolo Pasolini, şi, nu în ultimul rând, legendarul compozitor Ennio Morricone şi… al său acolit, trompetistul de Jazz Nunzio Rotondo, poreclit de peninsularii intelectuali “Miles Davis a Italiei”.
Rar în Western-uri să întâlneşti un mix reuşit de melodramă, acţiune şi… tragedie. Poate pentru că foarte puţini au avut curajul să încerce sau, pur şi simplu, nu le-a ieşit.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
