Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 03/07/2024
Artă & Cultură / Teatru Clin D'oeil

CLIN D’OEIL | Dramaturga ELISE WILK: “Îmi place să mă joc și îmi plac poveștile”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | Dramaturga ELISE WILK: “Îmi place să mă joc și îmi plac poveștile” Share CLIN D’OEIL | Dramaturga ELISE WILK: “Îmi place să mă joc și îmi plac poveștile”
ELISE WILK


Spectacolul De treci codrii, produs de Teatrul Godot Bucureşti şi Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe, reprezintă una dintre cele mai seducătoare premiere ale lunii iulie din cel puţin trei motive: este un musical inedit care explorează poveşti şi basme vechi, beneficiază de o echipă creativă minunată – de la iconica actriţă Maia Morgenstern până la regizorul Eugen Gyemant – şi, mai ales, o are ca autoare pe una dintre cele mai valoroase personalităţi din dramaturgia românească actuală, ELISE WILK, ale cărei piese, jucate şi premiate pe mai multe continente, au fost traduse până acum în 15 limbi.

Pentru a avea o idee despre anvergura recunoaşterii de care se bucură în plan cultural Elise Wilk, e suficient să amintim că cel mai recent text al ei devenit spectacol, Union Place, a fost scris la invitaţia Schauspielhaus Salzburg pentru o distribuţie internaţională, iar apreciata sa piesă Dispariţii a avut anul trecut premiera inclusiv în Germania. În aceste condiţii, pătrunderea Elisei Wilk cu De treci codrii în spaţiul basmului şi fanteziei muzicale, departe – cel puţin aparent – de poveştile dramatice inspirate din realitatea contemporană sau istoria recentă care par a o defini începând chiar de la debutul din 2008 cu S-a întâmplat într-o joi, intrigă şi incită în egală măsură şi, drept urmare, ne-a bucurat că a acceptat invitaţia la dialog.

CLIN D’OEIL | Dramaturga ELISE WILK: “Îmi place să mă joc și îmi plac poveștile”
ELISE WILK Foto: Alexandra Bordeianu

Dacă ne raportăm la texte ale tale din ultimii ani, precum Union Place, puzzle dramatic al Europei contemporane, Oameni pe care nu-i mai iubești, având ca subiect despărțirile, sau Nu s-a întâmplat nimic, despre mişcarea MeToo, toate tratează teme sobre şi foarte actuale, pentru ca, acum, să ne surprinzi cu un musical inspirat din basmele românești. Care este povestea… poveştii De treci codrii?

Înainte să-ți spun povestea poveștii, vreau să punctez faptul că, deși temele par la prima vedere foarte serioase, în aceste spectacole care s-au făcut după textele pe care le-ai amintit se râde foarte mult. De obicei, mi se spune că textele mele au umor chiar dacă tratează subiecte destul de grave și cred că asta e bine, pentru că mie-mi place ca publicul să râdă. Mi se pare că, nu ştiu de ce, dacă îl treci printr-un carusel de emoții, nu îl întristezi de la început, atunci când publicul râde aprofundează mai bine temele puțin mai grave și cam toate textele mele despre care ai pomenit sunt așa.

Referitor la musicalul De treci codrii, a fost o invitație, nu am avut eu această idee, dar a fost o coincidență foarte fericită în ce mă priveşte, pentru că eu am mai scris song-uri pentru spectacole, dar așa, câte unul sau, poate, două-trei, şi am observat că îmi place foarte mult şi, cam în aceeași perioadă, m-a întrebat Anna Maria Popa, managerul Teatrului Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe, dacă n-aș fi interesată să scriu textul pentru un musical care trebuia să aibă ca punct de pornire basmele românești.

Atrăgându-mă foarte tare zona asta, am zis da, să încerc, fiindcă mi se pare că uneori e bine să accepți provocări și să faci lucruri pentru prima dată, să nu tot rămâi în aceleași teme.

CLIN D’OEIL | Dramaturga ELISE WILK: “Îmi place să mă joc și îmi plac poveștile”
“Dispariții” (r: Vlad Massaci),  Uckermärkische Bühnen Schwedt, Germania  Foto: Udo Krause

Cred într-un teatru viu, actual, puternic, care ne pune în față o oglindă ca să ne înțelegem pe noi mai bine și care, prin prisma unor povești, chestionează lumea de azi. Cred că lumea are nevoie de povești”, spuneai într-un alt interviu. Cum nuanțezi, în acest caz, sensul cuvântului poveste?

Când am vorbit atunci de poveste, nu mă refeream la cele pe care le auzim atunci când suntem copii, la basme, ci la poveștile zilelor de astăzi. Mi se pare că orice spectacol, cel puţin din acelea care îmi plac mie, are o poveste în spate. La aceste povești mă refeream, dar, cumva, mi-a fost destul de ușor să trec la basm, fiindcă am încercat totuși să explorez teme actuale, dar fără a le aduce în actualitate.

Eu chiar m-am întâlnit cu Eugen Gyemant [regizorul spectacolului De treci codrii – n.r.], cu care am mai colaborat înainte, și i-am spus că nu doresc să facem un spectacol cu Făt Frumos, care, nu știu, vorbește la smartphone sau conduce o mașină şi, din fericire, nici el nu și-a dorit lucrul acesta. Ne-am propus să rămânem într-un timp destul de arhaic, dar trăsăturile pe care le au personajele să fie cumva foarte actuale, să se apropie mult de cele ale oamenilor din ziua de astăzi.

În afară de asta, ne-am gândit că ar fi interesant să spunem partea din poveste care nu se cunoaște, adică aceste basme nu au început sau sfârșit, iar noi, întotdeauna când citim un basm, vedem doar o parte din ceea ce s-a întâmplat. Ei bine, eu m-am gândit la poveștile personajelor secundare și la ceea ce nu aflăm noi despre acestea în basmele pe care, altfel, le cunoaștem cu toții. Am încercat să spun povestea din punctul de vedere al acestor personaje, fiindcă atunci, privind-o din alt unghi, poate descoperim alte lucruri, deci cred că asta ar trebui să te facă să fii curios și să vii la teatru, să vezi care e partea necunoscută a poveștii.

CLIN D’OEIL | Dramaturga ELISE WILK: “Îmi place să mă joc și îmi plac poveștile”
Foto: Arhiva personală Elise Wilk

Dă-mi o cheie de decriptare pentru De treci codrii, fiindcă a vorbi de personaje secundare în basm e ceva relativ. Calul, de exemplu, este clar un personaj secundar în povestea lui Făt-Frumos, dar nu şi la Harap-Alb, unde face cam toată treaba…

Am vrut o poveste care să nu fie centrată pe Făt-Frumos care învinge zmeii, își recuperează în final castelul şi, mă rog, se însoară cu prințesa sau cu Ileana Cosânzeana sau cum se mai numește ea. La mine, nu apare Făt-Frumos decât ca personaj secundar, dar unul dintre personajele principale devine, în schimb, fratele său mijlociu. Despre frații lui Făt-Frumos niciodată nu aflăm mare lucru, decât că există un frate mare și un frate mijlociu, care nu sunt atât de vitejii ca el şi care, în basm, sunt uitați repede.

Am vrut să spun povestea fratelui mijlociu, ca şi pe cea a calului, de altfel, care este, de cele mai multe ori, ajutorul lui Făt-Frumos, iar aici aflăm motivațiile din spatele acțiunilor sale și aflăm temerile cu care se confruntă… aparent, este un cal năzdrăvan, dar noi nu știm, de fapt, ce se petrece în sufletul lui.

De asemenea, apare Mama Zmeilor, despre care am aflat din basme doar că este răzbunatoare şi rea, deci, de fapt, nu cunoaștem mare lucru nici despre ea și nici despre copiii zmeilor… în cazul acesta, Fiica zmeului. Am ales personaje despre care nu știm foarte multe sau credem că știm anumite lucruri care, de fapt, ar putea fi cu totul altfel.

CLIN D’OEIL | Dramaturga ELISE WILK: “Îmi place să mă joc și îmi plac poveștile”

Dincolo de folclor, există varii interpretări şi revizuiri literare ale acestor personaje, de la Slavici la Filimon. În ce zone ai căutat inspirația pentru a scrie song-urile?

Evident, am făcut un research şi am început prin a reciti basmele, pentru că pe unele, evident, le uitasem. Am încercat să nu citesc basme culte, ci mai mult pe cele populare, dar până la urmă le-am îmbinat și m-am oprit, cumva, asupra poveştii lui Greuceanu, pentru că acolo se fură soarele și luna de către zmei, iar asta a dat plot-ul principal, elementul declanșator.

Am citit mai multe cărți, iar Eugen [Gyemant] mi-a trimis şi el câteva povești și, în final, a trebuit să mă decid asupra personajelor înainte de a scrie textul, pentru că se dorea un casting și atunci vroiau să știe cam de câți actori va fi nevoie… deci de la asta am început, de la personaje.

Nu m-a interesat deloc Ileana Cosânzeana, nu știu de ce, Făt Frumos da, dar nu la fel de mult cât mă interesa calul său, apoi m-a interesat Împăratul, dar şi Fratele mijlociu, precum și Lighioanele, ca și corp. De asemenea, am ales ca povestitoarea să fie Muma Pădurii, despre care, de asemenea, știm foarte puține… cumva, am ales personajele în funcție de cât de tare mă interesau pe mine personal.

Aici te contrazic un pic, fiindcă despre Muma Pădurii suntem departe de a ști puțin. Adică, pe linia basmelor, poate fi interpretată oarecum horror, fie ca o tânără frumoasă care se dovedeşte a fi zână bună cu copiii inocenți rătăciți, dar e capabilă să omoare adulți, fie ca semidivinitate urâtă, ucigașă, ce intră peste oameni și în case și nu poate fi alungată decât cu descântece…

Da, știm tot ce ai spus tu acum, dar nu cu mult mai mult, iar eu, cumva, pe Muma Pădurii n-o văd nici așa, nici așa. Pentru mine, ea este cea care ne spune această poveste, pentru că o știe de când era mică, fiindcă în locul unde era hotarul care despărțea lumea oamenilor de lumea zmeilor s-a aflat un han care era al tatălui Mumei Pădurii și ea, când era mică, asculta poveștile pe care le spuneau drumeții. Ea este acum foarte bătrână, a trăit mult în pădure şi are acum rolul de povestitor… și cred că de horror, mai degrabă, se apropie Lighioanele, dar care sunt și foarte simpatice uneori.

CLIN D’OEIL | Dramaturga ELISE WILK: “Îmi place să mă joc și îmi plac poveștile”
Foto: Arhiva personală Elise Wilk

De treci codrii pare a fi un spectacol care activează imaginația publicului. Pe de altă parte, spuneai la un moment dat că teatrul are “rolul să îți arate ce se întâmplă în lume”. Dar ce mai pot vedea din ce se întâmplă, dacă tu mă îmboldeşti să evadez din realitate prin basm?

Poți să vezi ce se întâmplă și când evadezi… şi tocmai asta se petrece aici, mi se pare, fiindcă, într-adevăr, spectacolul te transportă într-un loc imaginar, dar întotdeauna te trage de mânecă și-ţi zice: ‘De fapt, nu e chiar așa de diferită lumea asta de cea în care trăim noi azi.’. Eu cred că, în fond, oamenii nu s-au schimbat foarte mult.

Aplecându-mă asupra biografiei tale, văd că prima ta incursiune dramaturgică în spaţiul fanteziei a fost Insula misterioasă, de acum 10 ani…

Acolo a fost vorba de ceva diferit, fiindcă era o dramatizare a romanului lui Jules Verne, adică acel text e mai mult Jules Verne decât sunt eu… eu doar l-am adus sub formă de teatru, inclusiv prin scurtare, deci nu e genul de text care să servească drept pretext sau bază pentru un text original, pur şi simplu, este dramatizarea unui roman pentru copii, nu e o poveste a mea. A reprezentat însă la acea vreme un exercițiu destul de bun pentru mine, pe care l-am făcut ca să răspund la o comandă venită din partea Teatrului Ion Creangă și a regizorului Theodor Cristian Popescu.

De altfel, mulți dramaturgi fac dramatizări, e un trend, mai ales acum… nu știu dacă ai observat că se dramatizează foarte multe romane ale unor autori români contemporani, care nu doar că arată foarte bine pe scenă, dar se constituie şi într-un exercițiu bun și pentru dramaturgii care fac acest lucru. Eu, deocamdată, am dramatizat numai acel roman şi nu știu dacă, în viitor, va mai urma o astfel de experienţă. Pentru că, în fond, nu e textul meu, ci doar o adaptare și o transformare în teatru al acelui roman.

CLIN D’OEIL | Dramaturga ELISE WILK: “Îmi place să mă joc și îmi plac poveștile”
“Insula misterioasă” (r: Theodor Cristian Popescu), Teatrul Ion Creangă, Bucureşti   Sursa foto: TIC

Au urmat însă alte două experimente ale tale bazate pe lucrul cu poveşti deja familiare, mă refer la Exploziv şi la iHamlet, după Euripide şi Shakespeare. Aceste spectacole au avut un caracter mult mai personal…

Evident, pentru că ele sunt texte originale care pornesc doar de la o idee, pe când Insula, după cum spuneam, a fost doar o simplă dramatizare.

Când anume intervine în procesul de scriere al unui text definitivarea mixului de mijloace de expresie? Când hotărăşti, de exemplu, că un pasaj e proză şi-n alt loc ai poezie, că trebuie monolog sau, dimpotrivă, dialog, că textul se susţine doar prin mișcare sau e nevoie de coregrafie?

Eu știu de la început. Deoarece majoritatea de până acum – vreo 15, cred – au fost comenzi, adică texte comisionate de către teatre sau regizori, eu am știut întotdeauna, înainte să mă apuc, din ciornă, că voi scrie o monodramă sau câte personaje vor fi într-un spectacol. Mă rog, poate să apară ceva pe parcurs, dar, în mare parte, știu de la început ce și cum va fi.

Cu alte cuvinte, nu pornesc, nu încep să scriu pur și simplu şi abia după aia să mă gândesc la ce s-ar potrivi pentru acel spectacol, nu. Şi pentru că ai amintit de dans, textul pe care l-am scris pentru Urban GIF Show [spectacolul conceput în 2019 de către coregraful Florin Fieroiu şi compozitorul Vlaicu Golcea la Teatrelli, Bucureşti – n.r.] a fost primul și deocamdată ultimul pe care l-am scris pentru un spectacol de dans, fiind un fel de suport pentru acel performance coregrafic, și n-ar funcționa, cred eu, fără spectacolul din jurul său.

Acolo au fost implicați mai mulți artiști şi fiecare a contribuit cu partea lui, iar eu, venind cu partea de text [Poem urban] care se aude în spectacol, nu-mi dau seama cât de mult ar rezista acesta în afara conceptului colectiv. Altele, în schimb, sunt texte de sine stătătoare, care au fost montate în mai multe variante, dar eu știam asta, în cazul fiecăruia, de la început.

În ceea ce privește creațiile proprii, totuşi, nu-mi dau seama cât de bine știai din start ce va ieşi. De exemplu, trilogia adolescenței Pisica verde, Avioane de hârtie şi Crocodil -, pe care ai scris-o pe parcursul a mai multor ani…

Într-adevăr, în cazul trilogiei am decis abia după ce am scris Pisica verde, eu neștiind în momentul respectiv că va fi prima carte dintr-o trilogie, evident. A fost însă pentru prima dată când am scris un text cu personaje foarte tinere, iar când am văzut impactul acestui text și a spectacolului care s-a făcut după acesta – vorbesc de anul 2011, poate 2012 -, mi-am dat seama că există în România o lacună foarte mare, că nu prea sunt spectacole despre această vârstă şi atunci am decis că trebuie să mai scriu în zona asta. Deci după ce am văzut impactul și cererea și entuziasmul publicului tânăr, am luat hotărârea să mai scriu două texte despre adolescenți.

Cu alte cuvinte, la al doilea, Avioane de hârtie, ştiam deja clar că va mai urma încă unul, după care au mai venit şi alte comenzi tot în zona aceasta. Deci, evident, în  cazul unei trilogii, nu ai cum să știi de la-nceput ce va urma. Vezi dacă îți iese bine prima și dacă îți dai seama apoi că mai ai ceva de spus în zona asta, atunci cu siguranță poți continua. În rest, ele oricum sunt texte de sine stătătoare. Am încercat eu să spun că fac parte dintr-o trilogie, ca să-mi aranjez creaţiile eu, mie însămi, pe categorii.

În perioada în care ai încheiat trilogia, cu Crocodil, ai scris un spectacol de o cu totul altă factură, un basm modern destinat copiilor, pus în scenă de Leta Popescu la secţia germană de la Teatrul Gong din Sibiu în 2017, Kinderzimmerzauberei. Presupun că abordarea a fost cu totul alta faţă de a scrie un text despre şi pentru adolescenţi…

Acesta a fost, deocamdată, singurul text pe care l-am scris care este chiar pentru copii. Spun asta fiindcă despre celelalte n-aș putea spune că sunt doar pentru adolescenți, ci sunt despre adolescenți, adresându-se însă și adulților. Kinderzimmerzauberei, pe care l-am tradus în românește Magia din camera ta, este în primul rând un text și un spectacol pentru copii, care mi-a fost propus de către Leta ca să-l monteze la Teatrul Gong. Acolo, într-adevăr, m-am jucat foarte mult și mi-a plăcut.

Am pornit de la o poveste pe care o scrisesem pentru revista Fabulafia, despre o zână puțin mai neobișnuită, în sensul în care era cam neîndemânatică și puțin supraponderală, căreia nu-i prea îi ieșeau magiile, şi despre prietenia ei atipică cu un aspirator. De aici am pornit când am scris textul, care mi-a făcut mare plăcere, în primul rând pentru că a trebuit să-l scriu direct în germană – fiind adresat secției germane de la Gong, ar fi fost ciudat să-l scriu în română și apoi să-l traduc -, iar mie mi se pare că în limba germană te poți juca mult mai mult, mai ales în song-uri… mersi că mi-ai amintit că și acel text conține song-uri.

CLIN D’OEIL | Dramaturga ELISE WILK: “Îmi place să mă joc și îmi plac poveștile”
“Kinderzimmerzauberei” (r: Leta Popescu), Teatrul Gong, Sibiu  Foto: Dragoș Dumitru

Am putea percepe De treci codrii ca un fel de revenire a dispoziţiei tale de a scrie în felul acesta ludic…

Da, nu-mi dau seama… e posibil. Sincer, nu m-am gândit la asta. Revenind la Magia din camera ta, fost o joacă foarte plăcută și mi-a plăcut mult colaborarea cu Leta [Popescu] și cu actorii, care mi-au alungat orice teamă… fiindcă eu scrisesem didascalii.

De exemplu, că trebuie să apară în cameră nu știu câte baloane de săpun, dar eu ştiam că, poate, nu vor fi bani să ia o mașină de baloane şi nu ţineam neapărat ca ele chiar să fie. La care, Leta a zis: ‘Nu se poate. Dacă tu ai scris asta acolo, noi să luăm mașină de baloane de săpun.’… şi chiar au apărut acele baloane şi țin minte cât de fericiți erau copiii în sală în acele momente.

Este limpede că te-a stimulat buna colaborare cu Leta Popescu din moment ce, la scurt timp, v-aţi “jucat” din nou împreună cu… Frig, un alt basm original creat de tine, de această dată unul adult.

Da, a fost o “joacă”, dar mie îmi este foarte, foarte drag acest spectacol, Frig, rămas încă foarte puțin cunoscut. El a fost montat de către Leta la Figura Stúdió din Gheorgheni, care este un teatru foarte mic, dar minunat din punct de vedere și al repertoriului și al profesionialismului.

Păcat că e departe, după munți, și e greu de ajuns acolo, plus că nu prea pun supratitrări în română la spectacole. Acolo a fost însă ideea de a scrie un fel de documentar despre Gheorgheni, un oraș pe care l-am cunoscut atunci, într-o zi și jumătate în care m-am plimbat prin el, am vorbit foarte mult cu actorii, am mers la un meci de hochei şi… a fost foarte frig.

CLIN D’OEIL | Dramaturga ELISE WILK: “Îmi place să mă joc și îmi plac poveștile”
“Frig. Patru întâmplări neadevărate din Gheorgheni” (r: Leta Popescu),  Figura Stúdió Gheorgheni Foto: Jakab Lorand

Pornind de la impresia pe care mi-a lăsat-o orașul și de la legendele auzite în mare parte de la actori, am scris un documentar fictiv, deci un mockumentary despre oraș, încercând să răspund la întrebarea… de ce este frig în Gheorgheni?

Așa a rezultat Frig, care are şi un subtitlu Patru întâmplări neadevărate din Gheorgheni, adică niciuna din povești nu e adevărată, dar, ca toate legendele, pornesc de la adevăr, şi textul ăsta a devenit un spectacol foarte drăguț, în care s-a văzut că toată lumea are chef de joacă, aşa cum şi eu am avut un mare chef să scriu atunci, la final de 2017. În acest text se află chiar una din scenele mele preferate din toate timpurile.

Se pare că, în 1999, temperatura într-o noapte a fost sub minus 50 de grade şi ştii că atunci când e foarte frig ţi se lipesc nările, doar că atunci a fost un ger atât de mare, încât oamenii se lipeau unii de ceilalți pe stradă.

Cumva, pornind de la această imagine a oamenilor care se lipesc, am scris o scenă cu un fel de poveste de dragoste la care țin foarte mult. Deci da, Frig a fost o joacă tot în zona legendelor, a poveștilor inventate și, cumva, acesta este un teritoriu în care mă simt bine şi de aceea, probabil, mi-a fost ușor și mi-a făcut plăcere să scriu şi De treci codrii. Îmi place să mă joc și îmi plac poveștile.

După Frig, un alt text în care ţi-ai manifestat spiritul ludic a fost Dincolo, din 2019, de la Teatrul 3G din Târgu Mureş, prin personajul politicianului român imaginat de tine, care azi spune ceva şi mâine altceva…

Legat de Dincolo, aici nu prea aș zice că e o poveste, deși are elemente de basm urban. A fost o comandă din străinătate, în care am fost implicaţi cinci dramaturgi din țări diferite și a trebuit să scriem fiecare câte o monodramă, iar personajul să fie un europarlamentar inventat din țara de unde proveneam fiecare. Toți acești europarlamentari fictivi s-au întâlnit apoi pe scenă în cele cinci oraşe și şi-au spus povestea, una inspirată, sigur, mult mai mult din realitate decât toate celelalte texte ale mele, fiindcă practic el este aproape real, adică nu te-ar surprinde dacă ar exista.

CLIN D’OEIL | Dramaturga ELISE WILK: “Îmi place să mă joc și îmi plac poveștile”
“Dispariții” (r: Cristian Ban),  Teatrul Andrei Mureșanu Sfântu Gheorghe Foto: Volker Vornehm

În paralel cu aceste poveşti, ai continuat să fii preocupată de teme grave şi, mai ales în ultimii ani, regăsim în textele tale dramaturgice o predilecție pentru istoria recentă, de la Dispariții şi până la Union Place. Ţi-a nuanțat pandemia, într-o formă sau alta, direcţiile de interes?

Nu, fiindcă la Dispariții am scris înainte de pandemie și este cel mai personal text al meu, pentru că are ca subiect migrația etnicilor germani, şi, în afară de asta, chiar și Dincolo e un pic despre istoria recentă, având acele trimiteri spre anii ’80-’90, deci eu am început să mă apropii înainte de pandemie de teme mai grave din istoria recentă, evident, dintre cele care mă interesau pe mine.

Asta cu teme ‘grave’ îmi aminteşte de Dispariții, care a fost pus în scenă în mai multe feluri și toate mi-au plăcut, dar la Sfântu Gheorghe, la Teatrul Andrei Mureșanu, unde a fost montat de Cristian Ban, l-au amendat, fiindcă, la un moment dat, ieșind de la alt spectacol, am auzit în hol niște doamne vorbind: ‘Hai la Dispariții, că e comedie’.

Ştiu că m-a deranjat atunci asta, pentru că eu n-am vrut să scriu o comedie, dar cumva spectacolul este făcut în așa fel încât să scoată foarte mult în evidență umorul. Altfel, cred că multe dintre piesele mele sunt şi comedii, iar una dintre cele mai vechi, scrisă la început, în 2010, se mai joacă și astăzi. Este Durata medie de viață a mașinilor de spălat. Mă rog, eu o văd în felul acesta, dar mai sunt mulți care spun că e comedie, ba chiar unii cred că este tragi-comedie.

Am avut mereu, aproape în toate, substratul ăsta comic și, cumva, cele în care nu a existat, de exemplu Pluto [Semnale disperate către planeta Pluto, 2018, Teatrul 3G Târgu Mureş – n.r.], nu mai îmi plac astăzi, pentru că sunt prea serioase. Mi-am dat seama că nu e bine dacă merg doar pe tristețe și jale. Revenind însă la întrebarea ta, m-am aplecat asupra temelor puțin mai grave legate de istoria recentă încă de dinainte de pandemie, deci nu cred că aceasta a jucat vreun rol.

Pur și simplu, așa s-a întâmplat, așa au venit și comenzile, iar zona mea de interes a migrat foarte mult. Mi-am dat seama atunci când am scris Dincolo și, apoi, Dispariții, că mă interesează foarte mult trecutul recent şi am continuat cu Union Place. Pe de altă parte, au venit și comenzile legate de mişcarea MeToo şi a mai fost și comedia de la Arad, făcută tot de Leta, Oameni pe care nu-i mai iubești, pe care am menționat-o la început.

Am aflat că Union Place – O scurtă trilogie va putea fi văzut în cadrul FNT, în această toamnă, însă doar online, fiind o producţie ce implică resurse din mai multe ţări…

Da, este un spectacol care a fost o coproducție, produs de Schauspielhaus Salzburg. Cei de acolo au venit cu ideea şi m-au invitat să scriu și tot ei au căutat apoi parteneri, fiindcă și-au dorit un spectacol trilingv care să fie jucat de actori din trei țări. Au ales până la urmă Teatrul Național din Timișoara și Teatrul din Luxemburg [Escher Theatre], de unde au venit trei actori, unul din Luxemburg şi doi din Timișoara, iar spectacolul, după ce a fost jucat la Salzburg, a călătorit și în celelalte două oraşe.

La Timișoara a fost prezentat anul trecut în cadrul Capitalei Culturale, însă, din păcate, reprezentațiile au fost în luna august când lumea e plecată și, din cauza asta, nu a prea fost văzut de lume, deci nu prea e cunoscut, şi atunci cei de la de la Forumul Cultural Austriac au spus că e păcat să se piardă și au decis să fie propunerea lor pentru FNT-ul de anul acesta.

Union Place, care este regizat de Alexandru Weinberger Bara, regizor născut în România, dar care trăiește la Viena, a fost un proiect foarte important pentru mine, întrucât a fost prima dată când am scris un text în trei limbi – germană, engleză și română -, fiindcă povesteşte trei istorii ce se petrec, toate, în țări diferite şi atunci, evident, personajele vorbesc fiecare în limba lor.

A fost pentru mine foarte interesant fiindcă la început mi s-a spus doar că ar trebui să scriu ceva ce se petrece în trei țări diferite din Europa și să aibă legătură cu unitatea prin diversitate, dar am știut actorii.. i-am știut în sensul că le-am văzut fotografiile şi astfel m-am putut gândi la personaje. Mi-am spus atunci că n-aș vrea să joace împreună colegii din acelaşi teatru, aşa că am scris astfel încât un actor din România să joace cu unul din Austria și unul din Luxemburg cu unul din România, să fie cumva o experiență și pentru actori.

La fel de interesant a fost faptul că, în timp ce scriam textul, s-a mai schimbat distribuția și, cumva, nu se mai potriveau atât de bine în capul meu unii actori cu personajele, dar, până la urmă, mi s-a părut că a fost de bun augur și că au intrat bine în roluri.

Union Place este prin urmare un text la care țin mult și despre care nu cred că ar funcționa la fel de bine dacă ar fi doar într-o singură limbă, pentru că frumusețea lui e dată și de acest multilingvism, mai ales că după ce l-am terminat, mi-am dat seama că e foarte important să se scrie texte în mai multe limbi, pentru că sunt foarte multe ţări în care lucrează actori de diferite naționalități, iar aceşia ar putea juca în felul ăsta împreună.

De asemenea, este important și din punct de vedere al poveștilor, fiindcă am încercat să scriu astfel încât fiecare scenă să fie, cumva, locală. Vă dau un exemplu pentru cea din Timișoara, în care se vorbește românește: este vorba de o fugă peste Dunăre, în Iugoslavia, în timpul comunismului. Sunt foarte mulți oameni din Timișoara care au încercat asta în acei ani, iar acum a devenit o poveste a orașului… atât cât s-a putut, am vrut ca fiecare poveste să fie cât mai a orașului.

CLIN D’OEIL | Dramaturga ELISE WILK: “Îmi place să mă joc și îmi plac poveștile”
“Union Place” (r: Alexander Weinberger Bara), Schauspielhaus Salzburg     Foto: Jan Friese

Dezvoltând însă o temă într-o poveste cu specificitate locală, textul devenit spectacol nu își restrânge publicul potențial care îl poate aprecia?

Uite, acest spectacol s-a jucat cel mai mult în Austria, fiind o producție a teatrului de acolo, iar publicul a rezonat foarte bine cu povestea asta. Mie mi se pare că, de fapt, cu cât ești mai specific, cu atât… ești mai general. Cu cât ești mai specific, cu atât lumea din public vine și spune: ‘Da, e povestea mea acolo!’.

Am scris despre sași, dar au fost și români, și maghiari care au văzut spectacolul Dispariții și au venit apoi și mi-au spus că s-au recunoscut pe scenă, chiar dacă nu e povestea lor și nici măcar a mea în totalitate. Nu mi-e teamă de aceste lucruri specifice. Niciodată. Cu cât ești mai general, cu atât oamenii nu se regăsesc… asta e un paradox.

CLIN D’OEIL | Dramaturga ELISE WILK: “Îmi place să mă joc și îmi plac poveștile”
Elise Wilk și echipa viitorului spectacol, “Alaska”   Foto: Arhiva personală Elise Wilk

După Union Place, în afară de De treci codrii, anul acesta mai ai un proiect în lucru, Alaska

Da, Alaska este cel mai nou text al meu… de fapt, dacă stau să mă gândesc, l-am terminat cam în același timp cu De treci codrii, deși l-am început ceva mai devreme. A trebuit să scriu o vreme la ambele, ceea ce m-a speriat foarte tare, dar am putut lucra în paralel tocmai pentru că sunt foarte diferite. N-aș putea scrie două lucruri în același registru, în același timp. Neapărat trebuie să fie altfel, adică mai lucrasem în același timp la un text și la o traducere, pentru că asta da, pot să fac, dar la două texte nu prea și… nu, n-aș mai repeta experiența, dar a fost posibilă din cauză că sunt două registre complet diferite.

De treci codrii, cum spuneam, este în zona ludică foarte mult, mai ales prin faptul că are 19 song-uri – n-aș fi crezut că voi scrie atâtea, i-am dat foarte mult de lucru lui Marius Popa [compozitorul muzicii spectacolului – n.r.] -, în schimb Alaska e un pic mai serios, deși eu sper că se va râde mult și acolo. În Alaska merg mai departe pe linia trecutului recent de care ae discutat și e o poveste despre mame și fiice care începe prin anii ‘80 și se termină în zilele noastre, în care am vrut ca cele 14 personaje să fie interpretate de patru actrițe, ce vor juca inclusiv rolurile de bărbați.

Acum, se repetă la Târgu Mureș, la Studio Yorick, iar premiera va avea loc în noiembrie. La acestea două spectacole am lucrat anul acesta și sunt foarte curioasă de rezultat, mai ales că, după cum vezi, vorbesc de lumi foarte diferite, De treci codrii e in zona basmului, iar Alaska este în cea a poveștii realiste.

» Interviu de IOAN BIG | Clin D’Oeil

Foto header: Alexandra Bordeianu

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută