VIDEODOME | “RED SUN” (1971, r: Terence Young)
Unul dintre “Cei şapte samurai” (Toshirô Mifune) este obligat să facă echipă cu unul dintre “Cei şapte magnifici” (Charles Bronson). Sună ca o glumă îndoielnică, nu? Pentru a nu lăsa prejudecăţile să se instaleze, se ia una bucată regizor de succes, Terence Young, cu nu mai puţin de trei James Bond-uri la activ (“Dr. No”, “From Russia with Love”, “Thunderball”), născut în Shanghai, deci familiarizat cu Asia, antrenat în a lucra cu mixuri de vedete internaţionale (“Poppies are also Flowers” – Yul Brynner, Angie Dickinson, Rita Hayworth, Marcello Mastroianni, Senta Berger, Trevor Howard; “Mayerling” – Omar Sharif, Catherine Deneuve, James Mason, Geneviève Page, Ava Gardner) şi se merge la culcare aşteptând foşnitul miilor de bancnote care vor intra în cont ca profit în urma succesului nebun pe care îl va avea această propunere de Western.
Nu văd ce altceva ar fi putut gândi experimentatul producător francez Robert Dorfmann, mai obişnuit cu cinematografia de artă (“Jocurile interzise” semnate de René Clement în 1952, “Anul trecut la Marienbad” al lui Alain Resnais, “Cercul roşu” a lui Melville… ce mai tura-vura, pelicule serioase) decât cu cea consumeristă, când l-a angajat fără ezitare pe Terence Young. Recunosc că i-a ieşit pasienţa, filmul “Soleil rouge” (“Red Sun”) situându-se în doar trei luni în Top 10 al boxoffice-ului francez din 1971 (aproape 3,5 milioane de bilete vândute) şi l-a transformat pe Bronson peste noapte într-un superstar în… Japonia (a primit atunci 100,000 de dolari pentru doar trei zile de filmări pentru un spot publicitar la un parfum nipon!).
Putem presupune că la acest succes a contribuit şi asezonarea distribuţiei cu nume cu priză garantată la publicul european: francezul Alain Delon (n-are sens să mai zicem ceva laudativ în cazul său decât că avea deja în CV “Ghepardul” lui Visconti, “Samuraiul” lui Melville şi “Clanul sicilienilor” al lui Verneuil), atractivele actriţe elveţiene Ursula Andress (care, să nu uităm, a primit şi un Glob de Aur pentru modul languros în care priveşte scoica în “Dr. No”) şi Capucine (nominalizată la Glob în 1960 pentru Biopicul “Song Without End”), plus scoţianul Anthony Dawson (recrutat de Young în virtutea colaborărilor la Bond – profesorul Dent în “Dr. No” şi bad-guy-ul Ernst Blofeld în “From Russia with Love”/”Thunderball” – dar cu expertiză verificată în Western-urile europene: “Death Rides a Horse” a.k.a. “Da uomo a uomo” (1967), “Deadlock” (1970). Sau, cum ar zice un imaginar (dar verosimil) companion conjunctural de vizionare dintr-o sală de cinema unde se difuzează “Scary Movie 35” la mall-ul cel mai recent deschis… “E de belea!”. Închidem paranteza, căci s-a făcut linişte în sală.
Nu îmi propun să fiu excesiv de critic, dar am unele rezerve faţă de “Soarele roşu”, al cărui defect principal este că se ia prea în serios. Să începem totuşi într-o notă pozitivă cu debutul foarte profesionist pus în scenă de către Young, cel al jafului trenului care transportă nu numai călători, dar şi aproape juma’ de milion de dolari în monezi, plus pe ambasadorul Japoniei având misiunea de a-i înmâna Preşedintelui SUA în 1870, ca semn a prieteniei dintre popoare, o sabie ceremonială de samurai (atractivă pentru bandiţi deoarece are mult aur în compoziţie). Banda e o mixtură de pierde-vară de sorginte europeană ajunşi muritori de foame, dar cu fiţe în cap, de borfaşi hispanici din Mexic, plus unul-doi papagali cu trăsături amerindiene, evident, toţi săraci cu duhul, care se mulţumesc să asculte orbeşte ordinele date de liderul formal Link (Bronson, un american neaoş neglijent atât cu propriul aspect fizic cât şi cu manierele în societate) şi cel informal, dandy-ul Gauche/Gotch (Delon), fost gambler în New Orleans, tip rasat, cu o vestimentaţie impecabilă (cred că este unul dintre primele personaje din istoria Western-ului care a beneficiat de designeri de haute couture pentru ţinutele sale).
Gauche, mai versat în planuri diabolice, îi trage ţeapă lui Link şi dispare atât cu banii cât şi cu trofeul destinat instituţiei prezidenţiale. Problemă! Deşi Delon crede că i-a băgat un baton de dinamită în fund şi l-a rezolvat pentru vecie pe Bronson, acesta supravieţuieşte, iar japonezii îl repun pe picioare, şi vor să-şi recupereze sabia asociindu-l cu unul de-al lor. Taciturnul şi impasibilul ‘Samurai’ Kuroda (Mifune) îl bandajează pe ‘Magnificul’ Link (Bronson… “I’m a pampered Westerner”), îi confiscă noaptea cizmele ca să nu fugă, îl potoleşte cu ceva scheme de jujitsu şi cu sfaturi profunde şi, uite aşa, “Red Sun” se transformă într-un Buddy-Movie plicticos, lung, fără umor (mă refer la interminabilele scene printre colinele şi pietrişurile sterpe, lipsite de vegetaţie, din Almeria, în care evoluează izolat tandemul, care încearcă să brodeze verbal dialoguri pe tema ciocnirii între culturi), ce transmite rapid spectatorului senzaţia că relaţia conjuncturală dintre cei doi (altfel formidabili) actori scârţâie serios, mai ales că este şi filmat într-un mod (aproape) incredibil de tern şi de anost… da, greu de imaginat, atâta vreme cât în spatele camerei a fost Henri Alekan, unul dintre operatorii preferaţi de Jean Cocteau, William Wyler şi Wim Wenders.
Pe de altă parte, opinia lui John Huston care plasează “Soarele roşu” alături de “Râul roşu” şi de “Diligenţa” în topul Western-urilor sale favorite trebuie să dea serios de gândit, cu riscul de a face complet abstracţie de opiniile mele. Sigur că există scene care te câştigă pentru moment, generând simpatie, dacă nu chiar şi o scânteie de căldură (Kuroda: “Men needs ideas to live by.”; Link: “You can’t spend ideas.”), precum şi ceva pigmenţi de Actioner gestionaţi ferm şi corect, însă este aproape imposibil de trecut cu vederea înşiruirea de platitudini consumeriste pe care o fac autorii scenariului, mai exact Denne Bart Petitclerc (băgat în seamă la câte un episod-două din longevivele seriale TV “Bonanza” şi “Wild Wild West”), Lawrence Roman (mercenar care şi-a dobândit notorietatea şi pensia datorită programelor pentru copii) şi Laird Koenig, expert în delfinul Flipper… pe bune, ăştia au fost angajaţi să furnizeze replici memorabile pentru legendarii Mifune, Delon şi Bronson? Paranteză: ca şi în cazul lui “Ride the High Country”, al lui Sam Peckinpah, din 1962 (din fericire în ceea ce priveşte reuşita autorului “Hoardei salbatice”, cu rezultate radical diferite), William Roberts a fost inclus tardiv în ecuaţia creativă şi nu a avut cum să reformateze ultima treime de film, care ar putea fi considerată Camp… dacă n-ar fi lipsită de haz, nici măcar involuntar.
Înspre final este de remarcat în sensul ăsta episodul “montan”, susţinut de o muzică lipsită de memorabilitate, inspirată evident din istoria Western-urilor americane, compusă de Maurice Jarre. Nu mai contează că Link este cazat în buricul târgului, iar bârlogul lui Gauche e la… o staţie de autobuz de centru, întâlnirea dramatică şi pronosticat sângeroasă dintre cei doi este programată să se consume la dracu’n praznic de mediul urban, peste munţi dezolanţi şi văi populate de indieni stereotipici, beţivi, afemeiaţi şi sadici, pentru ca Andress să poarte imperial o blană costisitoare, Mifune să îşi mângaie fetişist lamele din arsenalul de arme albe, iar Comanşii să fie nevoiţi să pârjolească recolta pentru a se lăsa, tot ei, căsăpiţi de trioul formidabil. Totuşi, pentru a evita pericolul de antrenare în spaţiul subiectivismului meu sardonic, admit că, privind la rece, filmul este un ‘all-star vehicle’ drapat ca Western, realizat eficace din multe puncte de vedere, marketat ca “The First East-Meets-West Western”, ce merită a fi vizionat fie şi doar pentru ochii albaştri îngheţaţi a lui Delon în opoziţie cu neaşteptata prestaţie ludică al lui Bronson, pentru femeile din bordel care erodează comportamentul sobru şi rezervat al lui Mifune şi pentru reinterpretarea conceptului de onoare într-un mod necaracteristic reţetelor uzuale, fie acestea americane sau italiene, ale genului.
Personal însă, nu pot presupune altceva decât că John Huston a plasat “Soleil rouge”, care nu este, în niciun caz, etichetabil ca Spaghetti Western, în categoria… plăcerilor sale vinovate, şi prefer, dacă simt nevoia, să revăd mai bine “Il bianco il giallo il nero” al lui Sergio Corbucci din 1975. Acela măcar e amuzant. De final… o provocare: încercaţi să îl identificaţi pe regizorul John Landis (“National Lampoon’s Animal House”, “The Blues Brothers”) în cameo-ul din “Red Sun”, care s-a petrecut doar pentru că acesta, tânăr fiind la acea vreme, freca menta fără griji prin Europa.
Text de IOAN BIG
Citește mai multe articole din FILM.
