„Hedda Gabler”, podoaba de muzeu
Cea mai mare calitate a montării regizorului german Thomas Ostermeier la TNB e și principala ei neîmplinire
Am văzut spectacolul „Hedda Gabler” chiar la premieră – iar spectatorii care merg frecvent la teatrul știu că nicio reprezentație nu poate semăna leit cu alta – unde jocul echipei de actori a fost la înălțimea primei scene a țării. Dar, doar atât, în treacăt fie spus, sub evoluțiile de la repetiția generală.
Numai că dezbaterea în jurul acestui spectacol n-a avut în colimator prestațiile actoricești, ci o frustrare generată de convingerea că ni s-a livrat un spectacol reciclat.
În viziunea nonconformistului creator german Thomas Ostermeier, „Hedda Gabler” a fost specială la premieră în urmă cu două decenii, acum însă pare o nestemată desuetă. Indiferent de montură, nu se mai poartă, îi șade mai bine la muzeu.
Așa cum vorbeam cu apropiați ai montării, cred că pentru publicul din România, posibilitatea de a vedea în țară un spectacol al lui Thomas Ostermeier, ba încă și în limba română, e o șansă, se cuvine să ne bucurăm de ea.
E marele câștig al invitării unui regizor de anvergură europeană să lucreze la București. În același timp, montarea, impresionantă în sine, suferă din cauza unei uzuri morale, ca un telefon inteligent care nu-și mai poate face „update”-urile și e depășit.
Prin urmare, decizia de a se pune în scenă un spectacol conceput cu mult timp în urmă îmi pare că aduce a neîmplinire.
Firește, am fost asigurați că montarea românească diferă nu doar prin distribuție, care e mai bună chiar decât cea originală – ceea ce, având în vedere că actorii de la Schaubühne erau foarte tineri, e plauzibil, artiștii aleși de la TNB sunt rodați împreună, ajunși la acea maturitate scenică optimă performanțelor.
A scăpătat Ibsen?
Ne mai poate capta atenția în ziua de azi, când nerăbdarea tiranizează spiritul vremurilor, un autor devenit spaima studenților la teatru, cărora le iese pe nas teoria dramei?
Cine vine la teatru urmărind canoanele unui norvegian sumbru, ca să facă paralela – nu s-au plâns puțini! – dintre forma sintetică și cea analitică?
Și e cineva interesat de sforăitoarele judecăți de valoare emise de teatrologi din vârful buzelor, prea îndrăgostiți de propriile lor epifanii ca să nu strice orice urmă de bucurie simplă a spectatorului?
Pe de altă parte însă, adaptările moderne presupun riscuri din partea unor temerari, cum e Ostermeier. Se va fi revoltat când a învățat la școala de teatru prăfuita convingere că e nevoie de unitate între acțiunea dramatică și spiritul timpului, iar anacronismele spulberă această unitate.
Dar rămâne cum s-a stabilit. Oricât ai introduce SIDA sau laptopuri în veacul al XIX-lea, contradicțiile tragice ale unei burgheze foarte plicitisită tot sună perimat azi.
Săpând la Ibsen
Thomas Ostermeier e un regizor dedicat lui Henrik Ibsen.
A săpat în opera dramaturgului norvegian și o înțelege ca puțini alții. Acesta e un fapt, așa cum reiese din confesiunile sale, care se regăsesc în caietul-program al spectacolului, și care preia din volumul său „Teatrul și frica” (Nemira, 2016): din 2002 încoace, „cam la fiecare doi ani am montat o piesă a lui Ibsen: Nora.
O casă de păpuși la Berlin în 2002, Constructorul Solness la Viena în 2004, Hedda Gabler la Berlin în 2015, John Gabriel Borkman în 2008 și Strigoii la Amsterdam la sfârșitul lui 2010”.
Aș adăuga că, anul acesta, a pus Inamicul poporului la Londra, o montare aplaudată. Și-a dorit să fie „puțin mai rock ’n’ roll” și i-a ieșit.
Unul dintre personajele acestei piese s-a întrebat, iar regizorul, o dată cu el: „Când am încetat să mai credem în fapte?”. Or, și actualitatea lui Ibsen e un fapt, observă Ostermeier:
„Când am intrat pentru prima dată în universul dramelor lui Ibsen (…), am fost frapat de faptul că personajele sunt supuse unor enorme presiuni economice, pe care Ibsen o utilizează întotdeauna ca motor principal al piesei. Or, pentru mine, tocmai aici se situează legătura cu epoca noastră și tocmai asta îl face pe Ibsen atât de actual. În Germania – dar îmi închipui că lucrul e valabil și pentru restul Europei – de la începutul anilor 90, convingerile neoliberale din societatea noastră sunt pândite de spaime economice tot mai mari”.
Așadar, Ibsen e actual. Sigur, asta nu-l împiedică să fie plictisitor – așa cum erau montările până la Ostermeier, care zice și ce le făcea neinteresante pe scenă: tăcerile, pauzele încărcate de emoție, privirile întristate pe fereastră.
Altfel, găsesc inspirate cheile de lectură ale lui Thomas Ostermeier – sper să nu mă înșel identificând îmbogățirea personajului Hedda Gabler cu ceea ce germanii numesc „Shadenfreude”, a te bucura de necazul altuia, sau interpretarea contemporană a faptului că personajul principal feminin riscă să fie agresată, dacă nu și e, de fiecare dintre masculii care gravitează în jurul ei.
Universul ibsenian închipuit de Ostermeier, cu aportul scânteietor al decorului-capodoperă, comparat, după cum mi-a mărturisit chiar regizorul, cu fațetele unui diamant, e bogat în semnificații și în teme de reflecție.
Dar, ca orice obiect de muzeu, nu poate împiedica niște căscaturi sincere.
Text de HORIA GHIBUŢIU
Foto: Florin Ghioca
