În căutarea identității: Subculturi din spațiul japonez
În anul 1960, omul de afaceri japonez Shintaro Tsuji a înființat Yamanashi Silk Company, dorindu-și să producă și să comercializeze articole din mătase.
Fără a avea succes, la începutul anilor ‘70, observând potențialul utilizării personajelor „drăguțe” pentru a promova produsele către copii și tineri, Tsuji s-a orientat către bunurile cu ilustrații, compania schimbându-și numele în Sanrio (derivat din cuvintele spaniole santo, însemnând „sfânt”, și rio, „râu”).
Fiind vorba despre o perioadă istorică marcată atât de o creștere economică rapidă, datorată industrializării, exporturilor și inovațiilor tehnologice, dar și de schimbări culturale semnificative, cultura Pop(ulară) a început să devină tot mai influentă (fiind momentul în care au apărut noi forme de divertisment, cum ar fi jocurile video și manga), în timp ce mișcările sociale dedicate efectelor poluării, feminismului și drepturilor minorităților au câștigat din ce în ce mai multă atenție.
În acest context, oamenii și-au exprimat identitățile și interesele prin intermediul modei, artei și muzicii, contribuind la dezvoltarea subculturilor.
În 1974, după ce Tsuji a început să angajeze caricaturiști pentru a dezvolta o gamă originală de produse bazate pe personaje, graficianul Yuko Shimizu a creat o reprezentare a unei pisicuțe (gijinka) cu doi ochi ovali, un nas mic, colorat cu galben sau roz, și o fundă uriașă plasată pe urechea stângă. Conform creatorului, Hello Kitty (care este de fapt o fetiță pe nume Kitty White) locuiește în suburbiile Londrei alături de părinții și sora ei geamănă, Mimmy, și are greutatea a trei mere, una dintre cele mai semnificative caracteristici ale sale fiind lipsa gurii (un simbol al viziunii și valorilor Sanrio, care au la bază respectul și dragostea, promovând importanța de a vorbi din inimă, nu doar prin cuvinte).
În același an, personajul a apărut pentru prima dată pe un mic portofel transparent, începându-și ascensiunea către faima globală având alături de ea o sticlă cu lapte și un bol cu pești.
Doi ani mai târziu, produsele au fost lansate și în Statele Unite, fiind în prezent, alături de creații precum Keroppi, Kuromi, Pompompurin, Cinnamoroll sau My Melody, cea mai populară și profitabilă figură a brandului.
Istoria modului în care Hello Kitty a devenit atât de cunoscută în întreaga lume se bazează pe răspândirea esteticii sanriocore, încorporată în subcultura kawaii, un termen care, deși în limba japoneză înseamnă „pregătit pentru afecțiune” sau „ușor de iubit”, a fost tradus prin „drăguț” și „adorabil”.
Denumirea se referă la un stil cultural care integrează culori vii, pastelate și simboluri ale copilăriei pentru a exprima bucuria neîngrădită întâlnită în prezența lucrurilor inocente și inofensive.
Începând din anii ‘70, când adolescenții japonezi au adoptat, ca răspuns la cultura rigidă de după cel de-Al Doilea Război Mondial, o scriere stilizată, cu linii curbate, inimi, stele și fețe specifice animațiilor, kawaii oferă personalitate lucrurilor aparent banale.
În Japonia regăsim, în acest spirit, produse de patiserie în formele personajelor „drăguțe”, desene pictate pe semne de circulație sau părți laterale ale avioanelor și mascote care emană sentimentul de familiaritate și căldură, elementele subculturii răspândindu-se în multiple aspecte ale vieții moderne, inclusiv în artă (unde Takashi Murakami și Yoshitomo Nara sunt figuri reprezentative), tehnologie sau modă (culorile și formele fiind folosite pentru a aduce bucurie celor din jur).
Potrivit antropologilor, estetica vorbește despre sentimentul pe care obiectul lipsit de putere și ajutor îl inspiră în mintea observatorului, absența emoțiilor făcând personajele să pară adorabile (deoarece privitorul se poate identifica pe sine).
Alături de kawaii, în spațiul nipon există o diversitate bogată de subculturi, fiecare având propriile caracteristici, influențe și comunități care combină elementele tradiționale cu cele moderne pentru a crea ceva inovator.
O altă mișcare devenită populară în Japonia anilor ‘80 este Visual Kei (Visual Style). Având ca punct de pornire scena muzicală underground (și artiști precum David Bowie și Queen), estetica, definită prin excentricitate, figuri androgine și teatralitate, împrumută elemente ale trupelor glam și punk rock, adepții săi fiind adesea recunoscuți datorită părului lung, vopsit, machiajului pronunțat și ținutelor monocrome, trupa X Japan fiind considerată cea care a revoluționat caracteristicile subculturii.
Aspectul lor nu era inspirat doar de artiștii rock, ci și de teatrul kabuki, folosind costume, vopsea de față și mișcări expresive pentru a crea o atmosferă unică, în timp ce fanii adoptau motive precum pânze de păianjen și purtau platforme Creepers sau Dr. Martens.
Cele mai cunoscute subgenuri ale acestui stil sunt Kote Kei (care reflectă influențele goth și punk), diferențiat prin utilizarea accentelor întunecate, dantelei negre, accesoriilor cu ținte și machiajului dramatic, Erguro Kei, dedicat temelor macabre, horror și uneori erotice prin care sunt explorate aspecte morbide sau înfricoșătoare ale existenței, și Tanbi Kei, care abordează o estetică romantică și rafinată, inspirată de moda victoriană și rococo, prin costume elegante, cu detalii elaborate (materiale fluide, dantelă și accesorii sofisticate) și printr-un machiaj subtil, care pune accent pe conturarea delicată a feței.
Mai departe, Otaku este o subcultură asociată pasiunii pentru anime, manga, jocuri video și alte forme de divertisment, termenul fiind folosit inițial pentru a descrie o persoană izolată social, care petrece mult timp acasă, consumând conținut media.
Cu toate acestea, la sfârșitul anilor ‘90, datorită succesului unor producții ca Dragon Ball, Sailor Moon, Pokemon sau Naruto, Otaku a devenit o comunitate recunoscută și diversă, adepții săi implicându-se în activități precum colecționarea de figurine, cosplay (costumarea în personaje) și participarea la convenții sau evenimente meet-and-greet ale grupurilor J-Pop.
Pornind de la sensul inițial al termenului Otaku, Hikikomori reprezintă o subcultură a tinerilor care se retrag complet din interacțiunea socială și devin izolați în propriile case sau camere, evitând contactul cu lumea exterioară.
Problemele legate de această separare extremă au atras atenția pentru prima dată în anii ‘90, când Japonia a fost afectată de un blocaj economic care a împiedicat tinerii să-și atingă obiectivele, mulți luând decizia de a se ascunde din cauza presiunii pe care o simțeau.
Având în vedere că aproximativ un milion de persoane sunt afectate, Hikikomori reprezintă o problemă socială semnificativă, evidențiind o cultură puternică a rușinii, caracterizată de o sensibilitate crescută față de normele sociale și reputația familială, de grup sau comunitate în ansamblu.
În final, putem aminti de Bosozoku, o mișcare a pasionaților de mașini și motociclete care a luat naștere din dorința japonezilor de a păstra valorile tradiționale într-o perioadă în care cultura occidentală influența puternic spațiul (stilul lor, format din cizme înalte, pantaloni largi și salopete brodate cu sloganuri naționaliste, fiind un omagiu adus clasei muncitoare) și de subcultura iubitorilor de jazz, cafenelele de jazz (care funcționează ca biblioteci muzicale, în care oamenii se duc pentru a asculta, fără a vorbi, artiștii) devenind, în urma războiului, locuri de întâlnire pentru studenți și intelectuali.
Funcționând ca manifestări ale schimbărilor sociale dintr-un spațiu aflat în continuă evoluție, subculturile rămân o parte vibrantă și semnificativă a identității japoneze contemporane.
Text de CLAUDIA ALDEA | POP-UP STORiEs
Citește mai multe articole din ARTĂ & CULTURĂ.
