TAYLOR SWIFT: „The Tortured Poets Department”
Descris de artistă ca fiind o antologie de lucrări care reflectă evenimente, perspective și sentimente dintr-un interval trist, captivant, dureros și trecător, care lasă în urma sa povești încheiate, conturi reglate și răni vindecate odată cu lacrimile devenite, pe hârtie, picături de cerneală, The Tortured Poets Department, completat la doar două ore distanță de varianta The Anthology, este cel mai recent album al compozitoarei americane Taylor Swift, format din 31 de momente, emoții, speranțe și trăiri experimentate de-a lungul a doi ani din existența sa.
Având colaboratori precum Florence Welch, Aaron Dessner, Post Malone și Jack Antonoff, LP-ul, numit de Rolling Stone o îmbinare perfectă a intimității proiectelor Folklore și Evermore cu strălucirea synth-pop din Midnights, expune cele mai adânci suferințe ale artistei, care ne dezvăluie, confuză, furioasă, directă și mult mai vulnerabilă decât am auzit-o până acum, că încă mai are foarte multe lucruri de învățat.
Materialul discografic începe cu un poem scris de Stevie Nicks special pentru cântăreață, ea revenind și în piesa Clara Bow, numită după una dintre cele mai cunoscute actrițe din epoca filmului mut.
Vorbind despre cum, deși termenul de It Girl a fost creat pentru ea, istoria și timpul au șters-o din amintirile oamenilor din prezent, Taylor explorează ideea celebrității (și superficialității) jucându-se cu versurile „You look like Clara Bow” și „You look like Stevie Nicks”, care în final devin „You look like Taylor Swift in this light, we’re loving it/ You’ve got edge, she never did”.
Continuând atât prin elemente pe care le putem lega de albumele sale din trecut, reinterpretate și reformulate din cauza schimbărilor din ultimii ani, cât și prin referințe precum poetul Dylan Thomas, Patti Smith, The Chelsea Hotel („You’re not Dylan Thomas, I’m not Patti Smith/ We’re modern idiots”) sau Mica Sirenă (But Daddy I Love Him), compozitoarea își alătură istoria și universul cinematografic vocilor și umbrelor celor care au pășit pe aceleași drumuri înaintea ei.
În varianta The Antology, ultima piesă, The Manuscript, se încheie cu o declarație: „Povestea pe care am împărtășit-o în acest volum nu mai este a mea, ci vă aparține vouă.”
Astfel, parcurgând acest jurnal, pe care artista îl pune în fața noastră de aproape 20 de ani, putem prelua pagini și secvențe din scrierile ei pentru a le integra în propriile noastre existențe, deoarece, așa cum ne amintește Taylor,
„odată ce ne-am spus cea mai tristă poveste, putem fi eliberați. Tot ce rămâne în urmă este poezie.”
Text de CLAUDIA ALDEA | OPINII | Alegerile Claudiei
Citește mai multe articole din MUZICĂ.
