Zonele de interes ale lui CHRISTIAN FRIEDEL: „Avem arta pentru a ne putea gândi la noi înșine”
Macbeth în concert este titlul ineditului eveniment care va deschide cea de-a XXX-a ediţie al Festivalului Shakespeare de la Craiova, în seara de 16 mai 2024, un hibrid performativ susţinut de colectivul artistic interdisciplinar Woods of Birnam Company, care incită deopotrivă prin originalitatea conceptului – drama personajului shakespearian devine propriul său coșmar – și prin resursele creative implicate, din moment ce trupa este fondată de către celebrul actor Christian Friedel, protagonistul filmului recent premiat cu Oscar și câștigător al Marelui Premiu la Cannes, The Zone of Interest.
Dincolo însă de notorietatea globală adusă de rolurile din cinema sau TV, precum multipremiatul Panglica albă al lui Michael Haneke sau serialul Babylon Berlin, CHRISTIAN FRIEDEL este unul dintre cei mai valoroși artiști din spaţiul teatral german contemporan, cu interpretări memorabile în montări precum Dorian, în regia legendarului Robert Wilson, sau Hamlet, ale cărui reprezentaţii de la Staatsschauspiel din Dresda şi, apoi, Düsseldorfer Schauspielhaus continuă să fie sold-out de la premiera spectacolului din 2012 şi, respectiv, 2019.
Mai mult, de-a lungul anilor, Christian Friedel a pus el însuși în scenă spectacole, nu doar de teatru (Antigona lui Sofocle), ci și de muzică (Cîntecul lebedei, de Franz Schubert), întrucât, pentru el, “vorbirea reprezintă o formă de muzicalitate” și, drept urmare, rămâne în egală măsură atras de actorie și muzică.
Cu toate că se afla în Tailanda, la filmările pentru noul sezon al serialului White Lotus, Christian Friedel a acceptat afabil să stăm pe îndelete de vorbă despre multiplele sale zone de interes artistic.
Christian, spectacolul pe care îl susţii cu trupa ta, Woods of Birnam, va prilejui întâlnirea ta live cu publicul român şi, ca atare, este firesc să începem cu Macbeth, mai ales că acest show are ca punct de plecare finalul piesei de teatru. Evident, ai o perspectivă clar definită asupra personajului, deci… cine este Macbeth?
Pentru mine, cel mai interesant aspect din această piesă îl reprezintă chestionarea ideii de culpabilitate, întrebările care se nasc în ceea ce privește vinovăția sa.
Macbeth este un tiran care abuzează de putere, dar, în același timp, duce o luptă cu propria vină şi atunci m-am gândit că ar putea fi interesantă perspectiva că este, de fapt, prizonier al unui coșmar creat de el însuși.
Mâinile lui sunt pline de sânge, iar acel sânge nu dispare niciodată şi, de fiecare dată când ajunge la un punct în care își conștientizează vinovăția și e pe cale să spună ‘Da, sunt vinovat și îmi cer iertare’ sau ceva de genul ăsta, de fapt, nu poate face asta… și atunci coșmarul lui se reia de la început.
Este un infern continuu, după părerea mea, iar el este blocat în acest infern.
Asta a fost ideea de a crea un concept pornind de la piesa shakespeariană, eu fiind atras de tonalitatea întunecată a acesteia… mă atrage faptul că personajul are aceste gânduri, că soția lui merge chiar și mai departe, dar niciunul dintre ei nu are habar despre viitor în condiţiile în care au comis acea crimă incredibilă. Într-un fel, pentru Macbeth, este ca și cum ți-ai ucide propriul tată, cu toate consecinţele ulterioare.
Pentru mine, acesta a fost punctul cel mai interesant, inclusiv în a compune muzica, pentru că aceasta se constituie mai degrabă într-un soi de organism, să îi spun așa, un corp al frământărilor lui Macbeth.
Începem spectacolul cu sfârșitul piesei, cu momentul în care el a realizat că asta se întâmplă dacă faci ceva greșit și apoi persiști în a repeta greșeala. Soția i-a murit… acum, ce mai înseamnă viața?
Cred că în acest monolog din finalul piesei shakespeariene, “Mâine și apoi mâine și iar mâine”, el se gândește, în fond, la: ‘De fapt, nu suntem nimic. La fel ca niște actori pe scenă, doar pentru o clipă, părem a fi ceea ce suntem’.
A te gândi la asta când ajungi la sfârșitul vieții a fost ceva foarte interesant pentru mine și m-a îmboldit să încep a construi plecând tocmai de la acest final, pentru a aminti după aceea ce s-a întâmplat înainte.
Pentru mine, Macbeth rămâne un personaj sumbru, da, un tiran, dar, în același timp, este și o ființă umană pentru care visul că viața i se va schimba atunci când va ajunge la conducere se dovedește a fi, până la urmă, doar un simplu vis.
Ceilalţi oameni îi alimentează crezul, dar, după cum știm, nu funcționează foarte bine… și iată că vedem cum, la fel, se întâmplă asta inclusiv în zilele noastre.
Un personaj la fel de întunecat, dar de altă factură, este şi Rudolf Höss, comandantul de lagăr din Zona de interes. Precum Macbeth, este mânat de ambiția excesivă și dorința de putere. Dacă am compara cele două personalităţi, crezi că am putea găsi şi alte asemănări?
Da, absolut! Asemănări, dar și evidente deosebiri.
Tocmai în perioada în care am început să lucrez la Macbeth, am primit oferta de a juca rolul lui Rudolf în filmul lui Jonathan Glazer [regizorul şi co-scenaristul lui The Zone of Interest – n.r.], iar prima întâlnire cu Jonathan a fost foarte interesantă, pentru că i-am povestit la ce lucrez și, până la urmă, conversația noastră a devenit o sursă de inspirație pentru mine în privinţa lui Macbeth.
Pentru că ai dreptate, ambele personaje sunt personaje cu adevărat sumbre, doar că Rudolf Höss e mai degrabă un birocrat, un om obișnuit, deseori plictisitor, care se lasă condus de putere, ceea ce, de altfel, l-a făcut să declare după război că a vrut doar să fie cel mai bun în meseria lui și a făcut ce a făcut pentru că era necesar, el crezând în sistem.
În privinţa lui Macbeth, diferența este aceea că el visează să aibă toată această putere, urmăreşte să devină rege, să ajungă într-o anumită poziție, dar dacă te gândești la un aspect psihologic, cel al cuplului care a avut niște probleme, care a pierdut un copil, îţi poţi pune problema că, poate, sensul existenței sale ar fi putut fi altul, mai bun.
Pe de altă parte, da, întunecimea și visele de mărire sunt aceleași, în fond, la ambele personaje, dar Rudolf Höss nu-și recunoaște niciodată vina, pentru că totul rămâne ascuns în corpul său, pe când Macbeth o conștientizează, își dă seama de vinovăţie și toate monologurile care îi exprimă temerile se referă la cum poate el trăi cu tot acest sânge pe mâini.
În Zone of Interest, corpul personajului dezvăluie în final adevărul, pe când aici, întreaga piesă se referă la cum poate trăi personajul cu această vină…
Am vorbit de personaj, dar să ne referim şi la muzică, mai ales că, pe lângă Macbeth, mai ai în plan anul acesta să susţii cu Woods of Birnam reprezentaţii cu spectacolele Hamlet şi Searching for William. De ce Shakespeare rămâne pentru tine o sursă de inspirație constantă, inclusiv în muzică?
Când eram foarte tânăr, am văzut un serial de televiziune, un serial de desene animate, despre poveștile shakespeariene adaptate pentru copii şi am fost realmente fascinat de atmosferă… de exemplu, îmi aduc aminte şi-acum de primul episod, care era despre Hamlet, cum acesta era singur în castelul întunecat, iar apoi a apărut fantoma tatălui său.
Îmi plăceau foarte mult filmele Fantasy când eram mai tânăr și, drept urmare, m-a atras şi atmosfera acestor piese.
După aceea, când am înaintat în vârstă, am descoperit ce minunat e să citesc replicile și să-mi dau seama cât de poetice și de pline de adevăr sunt toate aceste personaje, toate scrise într-o limbă frumoasă, în acea engleză veche… o limbă care este extrem de muzicală, îşi are un ritm propriu.
Practic, nu ai avea nevoie de muzică odată ce ai versurile lui Shakespeare, dar este grozav, totuşi, să combini această frumoasă limbă veche cu muzica Pop modernă. Ei bine, acolo a început fascinația mea. Eram fascinat de piesele lui şi continuă să fie o plăcere pentru mine, ca actor, să joc toate aceste personaje.
Am avut șansa până acum să joc multe dintre personajele lui Shakespeare, inclusiv Portia în Neguţătorul din Veneția, care a fost foarte mult timp rolul meu preferat, alături, bineînţeles, de Hamlet [din 2012, Christian Friedl îl interpretează în fiecare stagiune pe Hamlet, la Dresda, până în 2019, şi apoi la Düsseldorfer Schauspielhaus– n.r.].
Este realmente o plăcere pentru mine, ca actor, să joc acest rol… de fapt cred că este un cadou pentru fiecare actor care-l interpretează.
De asemenea, mi se pare incitant să pornești într-o călătorie și să descoperi pe parcurs ceva atât de modern despre noi înşine sau, mai bine zis, ceva atemporal. Ceea ce [Shakespeare] scrie despre noi, chiar și în Hamlet, este atât de atemporal, încât eu continui să fiu fascinat de acest lucru!
Pentru moment, ceea ce facem ca trupă este, într-adevăr, foarte shakespearian, dar poate că, în viitor, vom ajunge să combinăm muzica noastră cu diferiți alţi dramaturgi sau scriitori, sau chiar cu propriile noastre versuri, dar nu uităm nicio clipă că Shakespeare este un mare autor și este distractiv să-i folosim cuvintele ca bază pentru a crea muzică.
A aduce însă o formă specifică de limbaj, în acest caz engleza veche, într-una de exprimare universală, precum muzica, prezintă riscul de a nu fi înțeleşi de către public…
Așa este, dar chiar și atunci când noi cântăm pentru un public mai tânăr, de exemplu, este interesant tocmai faptul că ei ascultă şi percep povestea într-un mod foarte diferit.
Uite, atunci când eram mai tânăr, mergeam cu şcoala frecvent la teatru și, de foarte multe ori, era foarte plictisitor, ba chiar, în unele cazuri, nici nu înțelegeam despre ce e vorba, prentru că e vorba de limbă, a noastră nefiind atât de bogată ca limbajul shakespearian, din păcate.
Şi atunci, muzica ar putea fi o punte sau o deschizătoare de drumuri pentru un public mai tânăr, care să asculte povestea exprimată în acest fel și apoi să realizeze despre ce se cântă, despre ce este vorba sau care este atmosfera… apoi oamenii ar putea să se gândească la asta și, poate, se duc mai departe şi aprofundează citind.
În felul acesta își pot construi propriile lor experiențe legate de piesele shakespeariene.
Cum funcţionează procesul de creaţie al unui asemenea spectacol neconvenţional? În baza piesei de teatru îţi imaginezi, presupun, un scenariu, iar apoi acesta prinde concreteţe cu ajutorul a diverse resurse, de la muzică sau lumini la scenografie şi video. Când devine colaborativ acest efort?
Cred că totul se întâmplă pas cu pas. În primul rând, am nevoie de ceva timp pentru a crea un concept, iar pentru asta citesc și apoi combin monologuri.
De exemplu, pentru Macbeth in Concert, care se bazează pe spectacolul Macbeth în formulă extinsă pe care l-am pus în scenă cu aproape 40 de artiști la Dresda [monumentala montare, în regia lui Christian Friedel, a avut premiera la Staatsschauspiel Dresden în 2022 – n.r.] am pornit de la ce simţeam că ar putea fi interesant pentru public din povestea văzută din perspectiva lui Macbeth şi am început în acest caz cu acest concept.
În general, următorul pas este să le împărtăşesc apoi colegilor mei de trupă ideea asupra căreia m-am oprit şi de acolo trecem la muzică. Majoritatea cântecelor le compun împreună cu chitaristul meu, Philipp [Makolies], după care întreaga trupă realizează orchestrarea şi aranjamentele tuturor acestor melodii.
Revenind la exemplul cu Macbeth, am avut nu doar multe repetiții împreună, dar şi sesiuni de improvizaţie în care eu veneam cu niște texte, versuri sau, pur şi simplu, numai nişte situații pe care le aveam în minte, le explicam ce anume caut şi apoi începeam cu toţii să improvizăm.
Am înregistrat toate aceste jam session-uri şi apoi am verificat dacă există unele bucăți pe care le putem folosi. Abia după ce avem acest concept împreună cu muzica, tot restul echipei ni se alătură și ne gândim cum trebuie transpus totul de o manieră coerentă, cum poate fi punerea în scenă, cu eventuale efecte vizuale şi sonore.
Designerul nostru de lumini, de exemplu, nu lucrează în mod obişnuit în teatru, ci el vine din lumea concertelor Pop-Rock, iar acest lucru este foarte interesant, pentru că, atunci când ne ascultă muzica sau îmi urmărește spectacolele, își creează propria viziune asupra conceptului, de o natură deseori diferită decât cea pur teatrală.
Designerul video, la fel, mi-a pus la vremea aia o grămadă de întrebări despre ce anume caut, apoi am discutat cât de artificiale trebuie să pară componentele video sau dacă, dimpotrivă, acestea ar trebui să sugereze mai mult o dublare a ce propun pe scenă, ca o sosie a lui Macbeth.
Pe scurt, creăm spectacolul împreună, ca un grup, ca o companie, iar asta este cu adevărat grozav. Cu toate că eu sunt regizorul tuturor acestor elemente, pentru mine este extrem de important ca fiecare să aibă libertate în exprimarea propriei creativităţi şi simt că puterea este dată de existenţa unei mulțimi de viziuni diferite, care crează însă împreună ca o companie.
Atunci hai să vorbim despre nașterea grupului, inclusiv de unde a venit ideea acestui nume neobişnuit, Woods of Birnam, pentru că aveţi deja o istorie de peste un deceniu împreună, iar Macbeth este al cincilea LP în discografia voastră…
Este interesant că povestea începe chiar cu primul meu film, The White Ribbon [Panglica albă, din 2009, filmul lui Michael Haneke cvadruplu premiat la Cannes şi nominalizat la două premii Oscar – n.r.], pentru că, din banii primiţi pentru filmările la acesta, mi-am cumpărat în sfârşit şi eu o mașină… era o mașină grozavă, dar mi-a fost furată în Dresda.
În mașină se găsea, întâmplător, un compact disc foarte rar al trupei Polarkreis 18 [una dintre formaţiile de Synth-Pop/Rock germane foarte populare la finele anilor 2000, formată chiar în Dresda – n.r.] care nu era CD-ul meu, ci al unui prieten foarte bun căruia ar fi trebuit sa i-l returnez.
M-am interesat atunci personal dacă există vreo șansă de a obține o altă copie a acelui CD – greu de găsit altfel, pentru că nu fusese lansat oficial -, iar trupa, văzând Panglica albă și aflând că sunt membru al echipei teatrului din Dresda, mi-a lansat invitaţia:
‘Vino la studioul nostru, avem un CD pentru tine și atunci putem vorbi despre filme, dar și despre muzica noastră.’.
Evident, am fost foarte încântat să întâlnesc asemenea vedete Pop, care înregistraseră un mare succes cu Allein Allein [piesa a rezistat în 2008 peste trei luni în vârful Media Control Top 100 Singles – n.r.] și pe atunci lucrau la următorul album.
Aşa am ajuns să îi vizitez în studioul lor din Dresda şi, uşor-uşor, am devenit prieteni, mai ales că eu, pe lângă actorie, am fost activ tot timpul și ca muzician.
Muzica și actoria, pentru mine… n-aș putea spune că una este mai importantă decât alta, întotdeauna au fost pe picior de egalitate. Eu susţineam din când în când live-uri solo şi eram în căutare de muzicieni care să mă acompanieze, şi s-a făcut că, la un moment dat, trupa mi-a propus să mă alătur ei în turneu pentru câteva concerte în care să-mi interpretez piesele.
Una dintre acestea s-a nimerit să fie Woods of Birnam, un cântecel pentru care compusesem muzica, dar avea nişte versuri într-o limba engleză îndoielnică… asta s-a întâmplat fiindcă un prieten bun de-al meu, care știa că sunt un mare fan Shakespeare, îmi spusese:
‘Pentru că sună atât de teatral, hai să combinăm muzica ta cu ceva din monologul din Macbeth cu “Tomorrow and tomorrow and tomorrow”.’
Astfel s-a născut cântecul meu Woods of Birnam, pe care l-am interpretat pentru prima dată în acel concert mic, acompaniat fiind, benevol, de către băieţii de la Polarkreis.
Energia a fost bună, ei s-au simțit foarte bine făcând muzică cu mine, aşa că au avut ideea să continuăm cu formula asta ca side project la Polakreis 18.
Am căutat un nume pentru noua trupă, am avut mai multe discuții, iar toboșarul nostru este ce care a avut ideea: ‘De ce să nu folosim chiar numele cântecului?’.
Am fost de acord cu toții că e o idee grozavă şi s-a născut… Woods of Birnam, proiect secundar care a devenit repede principal, fiindcă Polarkreis 18 a intrat într-o lungă hibernare.
Am început cu mai multe cântece de-ale mele, iar apoi am fost implicaţi într-o producție teatrală, Hamlet [în regia lui Roger Vontobel, care a avut premiera la Staatsschauspiel Dresden în 2012 – n.r.], pentru care am compus special câteva piese împreună cu chitaristul meu, Philipp.
Atunci ne-am spus că suntem pregătiți pentru primul nostru album, pentru că aveam o combinație de cântece noi foarte puternice, dar am decis să nu mergem pe traseul normal a unei trupe Pop, adică să scoatem un disc, să facem un turneu de promovare, apoi să lucrăm la următorul album, urmat de un nou turneu, nu, noi am hotărât să ne creăm propriile spectacole, care sunt combinații de teatru, concert şi instalați… ne-am gândit că această “constelație” mai rar întâlnită ar putea reprezenta viitorul acestei trupe.
Pas cu pas, acesta a fost drumul nostru, de la o mașină furată până în zilele noastre.
Spui despre muzică că a fost întotdeauna la fel de importantă în viața ta ca și actoria. În ce împrejurări ai început să crezi că ai putea fi cu adevărat un muzician bun?
Eu am învățat să cânt la pian de unul singur și n-am avut niciun profesor pentru asta.
Spun asta, fiindcă nu mi-a fost vreodată frică să compun muzică şi poate că acest lucru se datorează faptului că, atunci când stau la pian și doar improvizez, nu mă tem de ceea ce se poate întâmpla.
Stau de vorbă frecvent cu mulți muzicieni de ‘clasică’, iar ei au nevoie de note, au nevoie de o compoziție ca să cânte şi atunci le este greu, cel puţin în cazul unora dintre ei, să compună propriile lucruri.
Mie însă nu mi-a fost niciodată teamă să fac asta şi chiar îmi place să-mi compun propriile piese, mai ales atunci când mi se oferă şansa aceasta, precum în cazul lui Hamlet, pentru care am scris cântecele chiar din punctul de vedere al personajului, ceea ce a făcut procesul creativ foarte interesant. Ce gândește, ce simte Hamlet?
De exemplu, că îi este dor de tatăl său… eu fiind în studio, la pian, iar Philip, chitaristul, cânta la tobe și cânta atât de tare, încât eu țipam, iar cântecul acela despre Hamlet s-a nascut doar din ceea ce simteam in acel moment.
Uneori e bine să nu-ți fie atât de frică sau să nu te gândești prea mult atunci când compui.
Este fascinant faptul că, în unele spectacole, adopți integral un personajul precum Hamlet, dar în altele te expui pe tine însuţi în totalitate, fără a apela la o… persona. Căci e o mare diferență între performerul care-l interpretează pe Macbeth și cel care cântă cu naturaleţe Lift Me Up, piesa cu care aţi concurat la Eurovision în 2016. Ţi-a trecut prin minte ideea de a deveni o vedetă precum Taylor Swift, dar în versiune germană?
Sincer să fiu, visul meu de a deveni o vedetă Pop este unul fără de sfârșit.
Chiar zilele astea – fiindcă sunt acum în Tailanda, unde filmez următorul sezon al serialului White Lotus -, discutând cu cei din echipa de filmare despre muzica mea, aceştia mi-au sugerat să merg în Statele Unite pentru a da câteva concerte. Chiar mi-ar plăcea să fac asta.
Nu mai spun că e grozav că pot să vin în România și să susțin împreună cu trupa spectacolul nostru, care este o combinație de teatru și concert. Deci nu în Germania, ci într-o altă țară… este extraordinar! Inclusiv din perspectiva modului în care ascultă publicul.
Ar fi grozav să putem face un turneu mare în toată lumea.
Mi se pare formidabil cum atâţia oameni o ascultă pe Taylor Swift, chiar dacă nu sunt neapărat fani ai ei, iar influența ei este actualmente uimitoare.
Când am fost în turneul de promovare în SUA cu filmul Zona de interes, toată lumea vorbea despre Taylor Swift sau cum este să fii o swiftie, uimitor! Până atunci nu îi ascultasem niciodată muzica, dar am dobândit un respect enorm pentru ea, tocmai pentru faptul că a început ca o simplă cântăreață, care s-a impus însă scriindu-şi singură piesele.
Este minunat că are acest succes uriaș şi chiar o părticică din acesta ar fi suficient pentru noi, pentru că oamenii observă… şi spun asta fiindcă, uneori, ne este foarte greu să descriem ceea ce facem și ceea ce suntem. Nu suntem o trupă Pop tipică şi, drept urmare, cam toate marile case de discuri ne-au spus că muzica noastră este grozavă, dar nu se pricep să o vândă, așa că este dificil.
Avem de muncit foarte mult, dar cred că am găsit acum o cale: dacă oamenii asistă la spectacolele noastre sau ne ascultă muzica, poate că vor înțelege mai bine în mod nemijlocit ce suntem și ce anume căutăm.
Şi poate că, în viitor, voi ajunge să fac şi niște chestii solo diferite de cele de-acum şi atunci voi deveni o versiune germană a lui Taylor Swift. Nu știm ce se poate întâmpla, nu-i aşa?
Ne întoarcem astfel la echilibrul dintre cele două pasiuni ale tale, actoria și muzica. Ai făcut odată o mărturisire interesantă: “Motivul pentru care am devenit actor e acela că vreau să mă transform din nou şi din nou, fiindcă acest proces de transformare înseamnă şi o căutare a propriului sine.”. Care e însă rolul muzicii în balanţă?
Poate că muzica este cea mai directă formă de a mă exprima pe mine însumi, pentru că multe piese de pe albumele din discografia noastră mă reprezintă pe mine ca individualitate, fiind astfel mai personale decât orice personaj pe care îl creez în fiecare film, chiar dacă personajele pe care le interpretez sunt rezultatul unei combinaţii cu propria mea personalitate.
Într-adevăr, am spus că îmi place foarte mult să mă transform, acesta fiind motivul pentru care iubesc să joc teatru, pentru că această “oglindă” îţi arată uneori o vedere inedită, care te determină să te gândești la deciziile tale, la viața ta și la ceea ce este în interiorul tău, la ceea ce ascunzi sau de care tinzi să te fereşti.
Pe partea cealaltă, muzica îşi relevă însă puritatea tocmai datorită faptului că, în privinţa asta, nu vreau să “să joc”, nu vreau să interpretez rolul unui muzician… eu sunt un muzician.
Prin cântecele pe care le compun, care sunt, de fapt, cea mai personală expresie a mea.
Ca actor, datorită combinaţiei cu propria personalitate, au existat personaje care, după terminarea filmărilor sau a unei serii de spectacole, au lăsat urme în felul tău de a gândi sau de a te comporta?
Uneori, mă gândesc la cât de mult mă costă mult să mă scutur complet de Rudolf [Höss, comandantul lagărului de concentrare Auschwitz, interpretat de Christian Friedel în drama istorică dublu premiată anul acesta cu Oscar, The Zone of Interest – n.r.], pentru că am avut acest personaj alături de mine pentru foarte, foarte mult timp.
Chiar dacă am senzaţia că îl uit pentru moment, aşa cum mi se întâmpla și pe vremea când filmam, o parte din subtext continuă să revină în mintea mea, mai ales acea întunecime, fiindcă a fost o experienţă extrem de intensă.
Pe de altă parte, în general vorbind, eu încerc să nu mă las prea mult pradă gândurilor în timpul în care interpretez un rol pe set sau scenă, pentru că tu, ca actor, poţi ajunge să te întrebi chiar în timp ce joci personajul: ‘Cum pot să spun asta? Dar cum pot să fac asta?’ şi atunci e posibil să nu-ţi iasă ce-ai vrea să faci.
La lucruri de felul ăsta e important să te gândești mai târziu şi să înveți din ele.
Vrând, nevrând, ajung să mă întreb cum aș reacţiona într-o situație anume, de exemplu, dacă eu aş trăi într-un sistem politic în prag de schimbare… care ar fi decizia mea? De ce anume aş fi capabil pentru a-mi proteja familia sau prietenii?
În fine, sunt o mulțime de lucruri care îmi dau de gândit, ce vin ca inspiraţie din personaje şi sunt foarte recunoscător pentru asta. Chiar şi atunci când am jucat un personaj precum Adi Dassler, proprietarul Adidas [mini-seria TV Die Dasslers/ Rivals Forever (The Sneaker Battle), din 2016 – n.r.], a fost foarte interesant să mă transform în acest personaj și apoi să mă gândesc la deciziile pe care acesta le-a luat pe parcursul vieţii.
M-a făcut să mă întreb în sinea mea: ‘Dacă aș fi fost în acea poziție sau situație, ce aș fi făcut?’.
Vezi tu, pentru mine, subiectul a fost de multe ori mai important decât personajul pe care l-am interpretat, astfel încât reprezintă deseori o sursă de inspirație pentru mine, într-un mod bun și rău deopotrivă, pentru a medita la mine însumi și la deciziile pe care le iau.
Fiind deja un actor împlinit şi unanim apreciat, eşti în poziția de a-ţi selecta proiectele în care te implici. Ce trebuie să aibă, în fond, un subiect pentru a declanșa în tine dorința de a aduce personajul pe scenă sau pe ecran?
Pentru mine, cel mai important lucru este scenariul, cât de bine şi de inteligent e scris acesta.
Apoi, regizorul… mi se pare esenţial să te întâlnești cu regizorii în persoană, pentru a discuta pe marginea scenariului și pentru a vedea dacă există o conexiune între noi.
Foarte mulți colegi se tem de casting-uri, dar mie îmi place să particip la ele, fiindcă, pentru mine, nu e vorba doar de faptul că cineva zice că este bun sau nu pentru un anume rol, ci și de a încerca să descopăr dacă atmosfera e propice şi îmi oferă libertatea să joc.
Există o legătură, o înțelegere cu ceilalţi? Asta este cu adevărat foarte important pentru mine.
Uite, inclusiv pentru White Lotus, toți colegii și agenții mei mi-au zis: ‘Trebuie să faci asta!’, dar pentru mine a contat să mă întâlnesc mai întâi cu regizorul și să vorbesc cu el, ca să dobândesc acel sentiment bun.
Apoi, chiar dacă îl ai, şi chiar dacă rolul pare bun la rândul său, tot nu e suficien… dacă citești replicile din scenariu și simţi că nu funcţionează. ‘Cum aş putea să spun asta?’ Asta devine foarte evident mai ales în producţiile de epocă.
De exemplu, am avut oferta de a-l juca într-un film pe Hitler – care oricum e dificil de jucat – şi, citind replicile am avut foarte rapid şi clar sentimentul că nu va merge. Așadar, dacă am sentimentul că nu funcționează sau că nu este interesant, atunci nu aleg acel proiect.
Pentru mine este fundamentală această libertate de a lucra proiecte noi cu trupa mea și, câteodată, un film sau un serial. Nu consider că este necesar să lucrez permanent, pe tot parcursul anului, la filme sau seriale… această independență este foarte importantă în ce mă priveşte.
Christian, ce te-a determinat să faci pe scenă un pas mai departe… spre regia de teatru?
Visul meu iniţial, atunci când m-am dus la școală, era să studiez regia de teatru şi nu actoria, însă chiar un regizor mi-a dat următorul sfat:
‘Ești un actor bun. Te rog să faci asta mai întâi şi, când mai înaintezi în vârstă, te poți apuca şi de regie, fiindcă vei şti mai multe.’.
Ei bine, acum că am mai îmbătrânit şi eu, cred că a sosit timpul să regizez, pentru că îmi place foarte mult treaba asta, ba chiar, într-o bună zi, poate voi ajunge să semnez regia chiar şi a unui film, de ce nu? Îmi pot combina abilitățile actoriceşti cu cele muzicale, așa că, în fond, este doar o extensie a acestei combinații… asta pentru că îmi place foarte mult să gândesc şi să spun o poveste, să creez ambienturi pe scenă și să lucrez cu alți actori, care sunt, pentru mine, o continuă sursă de inspirație.
Am decis însă că nu voi regiza mai mult de două sau trei piese într-un singur an sau, poate, nu voi regiza chiar în fiecare an, ca să nu fie prea mult, fiindcă îmi place să am suficient timp pentru a crea un scenariu bun şi a pregăti totul.
Asta necesită timp, iar mie îmi place să am acest timp la dispoziţie şi nici nu mă gândesc să lucrez simultan la două sau trei proiecte ca regizor. Asta ar fi prea mult.
De-a lungul anilor, ai lucrat ca actor cu regizori foarte buni din generații diferite, cum ar fi mai tânărul Roger Vontobel sau legendarul Robert Wilson. Din aceste experiențe directe ai rămas cu unele învăţăminte folositoare pentru punerile tale în scenă?
Pentru mine, să lucrez cu Bob Wilson este o sursă de inspirație, pentru modul său unic, artificial, de a spune poveștile, plus că… nu m-am așteptat niciodată la libertatea pe care o am atunci când joc într-o piesă a lui BobWilson.
Înveți o structură, o coregrafie, iar tot ceea ce completezi pe această structură este integral decizia ta şi asta nu e deloc simplu, dar e cu adevărat uimitor. Poți combina abordarea lui din exterior cu modul tău de a pătrunde în interior.
Apropo de întrebarea ta, am învățat multe de la Bob, de exemplu, despre cum folosește lumina, fiindcă întotdeauna începe cu lumina.
Sau, cum ne spunea el mereu, ‘Priviți, deschideți bine ochii!’, repetându-ne că actorii germani gândesc prea mult și că au capul prea greu din cauza asta… iar noi trebuie să privim în ochi publicul şi să ne deschidem limbajul corporal, jocul nostru actoricesc – chiar dacă este artificial, ca într-o piesă a lui Bob Wilson – către public și să-l invităm pe acesta să își găsească propriile interpretări doar inspirându-se din ceea ce facem noi pe scenă.
În ce mă priveşte, a fost un nou mod de a lucra ca actor și îmi place această libertate, asemănătoare celei pe care o ai când interpretezi o piesă Pop… dar, cu toate că nu pare, este greu să faci asta, pentru că joci, cânţi şi dansezi, toate în același timp.
Să lucrez cu Roger Vontobel a fost, de asemenea, foarte plăcut, pentru că e de vârsta mea și poate că şi el caută răspunsuri la întrebări similare, se uită la aceleași seriale TV, se inspiră uneori din aceleași filme şi ascultă cam aceeași muzică, așa că am avut multiple legături cu el. A fost o colaborare minunată, la fel cum a fost cea cu Tilmann Köhler, un regizor de teatru german care îmi place deoarece lucrează foarte mult cu improvizația.
Asemenea conlucrări cu regizori de vârstă apropiată sau de valoare certă reprezintă un pas foarte bun pentru un actor, deoarece îi permit să exploreze mai în profunzime personajele sau să dobândească o mai mare siguranţă de sine pe scenă, iar asta e foarte important.
Referitor la filme, sigur că trebuie să încep cu Michael Haneke, mai ales că Panglica albă fost primul meu film.
Stând lângă camera de filmat, el ne asculta întotdeauna cu ochii închişi, pentru că ne spunea: ‘Urechea nu te trădează niciodată’… şi a fost interesant să mă gândesc mai mult la aspectul ăsta. Acum, când regizez o piesă de teatru, deseori închid ochii și mă mulţumesc să ascult, iar diferența de percepţie se simte… fiindcă, poate, cineva are o expresie foarte frumoasă şi convingătoare a feței atunci când o priveşti, dar poţi eventual simţi că nu pune suficient suflet în personaj doar ascultându-l.
Cu Jonathan Glazer [The Zone of Interest] a fost interesant și inspiraţional să colaborez fiindcă el este un artist, un fel de pictor, precum Bob Wilson, iar noi reprezentăm o culoare în pictura lui, dar este, de asemenea, şi un colecționar… adică ne-a oferit multă libertate, el colecționând și explorând diferite variaţiuni ale temelor, şi mi-a prins foarte bine pentru experienţa mea cinematografică.
A fost prima dată când mi s-a permis să fac greșeli sau să creez alternative și să improvizez, iar asta a fost o experiență cu adevărat prețioasă.
Că ai adus în discuţie pictura, spune-mi câteva cuvinte despre punerea în scenă a spectacolului How To Hear A Painting de la redeschiderea Galeriei Vechilor Maeştri din Dresda. Ce tip de spectacol ai conceput?
Am primit o ofertă de a crea un spectacol pentru acea seară şi am avut ca punct de plecare conceptual suita lui Musorgsky, Tablouri dintr-o expoziție.
Ideea era să alegem câte un tablou și apoi să compunem muzică inspirată de acesta, dar, pe de altă parte, aveam o mulțime de muzică creată pentru o piesă de teatru, 1984 [premiera în 2018 la Düsseldorf Schauspielhaus, în regia lui Armin Petras, cu Christian Friedel în rolul Big Brother – n.r.], plus multe alte compoziţii noi, pe care ne gândeam să le folosim ca fundaţie pentru următorul nostru album.
Cântecele erau atât de bune, din punctul nostru de vedere, încât ne-am propus să nu ne limităm doar la a-l scoate pe disc şi atunci când a venit această ofertă ne-am gândit să schimbăm cumva ideea iniţială şi să procedăm invers, să căutăm tablouri cu care melodiile noastre ar fi putut avea o legătură… o conexiune între picturile Vechilor Maeștri și aceste cântece nou compuse.
Drept urmare, am făcut o mulțime de vizite la muzeu şi am avut o serie de discuții cu directorul muzeului, dar după ce acesta a ascultat și el muzica noastră, sub forma unor demo-uri.
Am căutat deci să creăm conexiuni cu pictura, pentru a ajunge să realizăm că, deşi am plecat la drum cu gândul de a concepe un concert, de fapt nu noi eram actorii principali ai acestui eveniment.
Noi formăm doar corpul acestuia și tablourile – sau porţiuni din acestea – sunt cele pe care le privim concentraţi, încercând să le pătrundem profunzimile.
Aceasta a fost ideea acestui concert… de a crea picturi vii cu ajutorul unei muzici care îți oferă o inspirație, dar nu şi o explicație ale acestor picturi.
Faptul că aţi asociat un tablou, deci un construct vizual, unei anume compoziţii, mă întoarce cu gândul la colaborarea ta memorabilă cu Robert Wilson, Dorian, pentru care ai fost nominalizat la cel mai important premiu din teatrul german, Der Faust. Regizorul a izolat acolo personajul tău pentru a contrasta cu biografiile lui Oscar Wilde și Francis Bacon, iar în viziunea lui a înglobat muzica Woods of Birnam. Presupun că a fost o adevărată provocare modul în care ați reușit să compuneți pentru diferitele tipuri de atmosferă…
Pentru mine, este o mare onoare să compun muzică pentru o piesă a lui Bob Wilson, deoarece o mulțime de compozitori și muzicieni celebri au lucrat cu el, la care se adaugă faptul că în montările sale solo, a avut întotdeauna o regulă: nu există muzică live.
Asta fiindcă spune că spectacolele sale cu mai mulți actori sunt toate opere în mintea lui, dar, în schimb, piesele solo sunt doar text și atmosferă, iar muzica se dă în ele de pe bandă.
El știa că și eu sunt muzician atunci când ne-am întâlnit și am hotărât să lucrăm împreună, și atunci i-am propus, atâta vreme cât e vorba de un monolog foarte personal, să și cânt, eventual, ceva, iar lui i-a plăcut ideea.
Apoi am avut o primă repetiție tehnică, cu foarte mult timp înainte înainte de a le începe pe cele oficiale, când el a încercat câteva elemente tehnice pe scenă și m-a invitat să particip la acest prim proces. Atunci a început să-mi spună:
‘În momentul ăsta, ar putea fi un cântec rapid… aici ar putea fi un balet la pian… acum, ar putea fi…’ şi mi-a dat doar câteva note simple ca sugestie despre ce-ar putea fi.
Stăteam după aceea singur acasă când am recitit niște texte de Alfred Douglas, un poet şi fost iubit al lui Oscar Wilde, de la a cărui versuri am plecat până la urmă în a compune muzica, bazându-mă însă pe inspirația de la acea primă repetiție.
I-am trimis apoi lui Bob demo-urile, înainte de a începe să lucrez cu trupa pe material, pentru mine fiind foarte important să vin cu un aport personal.
Este dificil să spun asta, pentru că este vorba de maestrul Bob Wilson, dar vroiam să dau o notă foarte personală acestui spectacol, iar, spre norcoul meu, el s-a îndrăgostit imediat de unul dintre cântece, chiar primul dintre cele pe care le-a ascultat, iar acesta a devenit mai târziu este o bucată foarte importantă din prima parte a lui Dorian.
A urmat prima etapă de repetiții, când el a ascultat mai multe dintre cântecele pe care i le-am propus, ne-am consultat despre cum s-ar potrivi și, în cele din urmă, au fost incluse doar trei sau patru piese în piesă, dar pe toate celelalte le puteți asculta pe albumul nostru, Dorian.
A fost însă o experienţă grozavă să lucrez cu el în acest fel! Pentru mine, aceste melodii sunt în spectacol ca nişte mici oaze într-o mare de asocieri extrem de complicate, punctate de replici foarte dificile… este cel mai greu text cu care a trebuit să lucrez eu vreodată. Deci asta e povestea muzicii pentru Dorian.
Prin personajele din diferite epoci, de la Dorian Gray până la Rudolf Höss, te joci continuu cu timpul… dar și în viața reală ai ceva de împărţit cu timpul, pentru că eşti simultan actor, cântăreț, compozitor şi regizor de teatru, deci trebuie să ţi-l drămuieşti cu mare atenţie. Percepi timpul ca pe un aliat sau ca pe un dușman?
Aceasta este o întrebare bună.
Mai mult ca prieten, aș spune. Cu toate că, uneori, mai am sentimentul acela de… ‘Doamne, am nevoie de mai mult timp!’.
De cele mai multe ori, totuşi, reuşesc cumva să găsesc modalităţi de a organiza aceste varii forme de expresie a activităţii mele, fiindcă îmi place mult să lucrez și atunci mi-e foarte teamă să nu ajung să mă plictisesc de ceva. Pentru că da, mi se întâmplă – şi încă destul de des – să mă plictisesc şi de aia mi se pare foarte important să accepți că intervin în viaţă și asemenea momente de plictiseală sau că timpul nu zboară atât de repede pe cât te aștepţi sau îți dorești tu.
În ce mă priveşte, cred că am găsit o modalitate de a folosi timpul într-un mod bun şi sunt conștient de deciziile pe care le-am luat, referitoare la care este următorul meu proiect de cinema sau care ar putea fi următorul meu proiect de regie în teatru.
Admit că mi-e greu să refuz, pentru că sunt mult prea curios, pe de-o parte, și simt nevoia să lucrez tot timpul, pe de alta, însă acum, tocmai pentru că am ajuns să conştientizez problema timpului, sunt foarte atent în a-mi alege următorul proiect.
Dincolo de asta, sigur că, uneori, apare sentimentul legat de cum aş putea folosi timpul într-un mod mai bun, asta mi se pare inevitabil.
Aici, de exemplu, în Tailanda, am multe zile libere și încerc să mă relaxez, să nu fac prea multe, fiindcă și asta este important pentru recuperarea energiei… şi voi avea nevoie de multă energie inclusiv pentru a veni în România, pentru a face din nou acest spectacol după o pauză de aproape un an.
Apropo de jocul cu timpul, filmografia ta este o oglindă a istoriei în prima jumătate a secolului XX… Panglica albă se întâmplă prin 1913-1914, Babylon Berlin în 1929, 13 Minutes în ‘39, iar Zona de interes în 1943. Fiecare film tratează probleme grave, ce nu ating doar societatea germană, ci Europa în ansamblu. Care este perspectiva ta asupra vremurilor în care trăim, în care extrema dreaptă începe să fie atât de populară?
Mie îmi este puțin teamă de ceea ce se va întâmpla în viitor, pentru că trăim vremuri foarte dificile.
Chiar și în Germania, antisemitismul este în creștere, fascismul este din nou în creștere, iar partidele de dreapta câştigă teren. Mulți oameni din Germania sunt frustrați, dar, câteodată, nu înţeleg de ce, ca să fiu sincer, pentru că trăim într-o țară în care ne bucurăm de toată libertatea la care am putea aspira.
Da, uneori, viața este o provocare, dar asta e viața… nu este gândul sau planul vreunui guvern şi dacă citesc știri despre dificultățile din alte țări, atunci pot spune că mă bucur că trăiesc în Germania.
Sper ca oamenii să înțeleagă că trebuie să găsim o nouă cale de comunicare sau că trebuie să comunicăm din nou, pentru că nu există comunicare în aceste vremuri.
E dificil să comunici cu oamenii, fiindcă ai uneori sentimentul că există numai două adevăruri, de-o parte sau de cealaltă parte, dar poate că, adesea, adevărul se află undeva la mijloc. Cred că aceasta e dificultatea în această perioadă, că nu comunicăm într-un mod bun între noi şi mai cred că există unele similitudini cu cel de-al Doilea Război Mondial, dar sper că învățăm din greșelile din trecut.
Sper din tot sufletul că sistemul nostru, din Germania, nu va permite ca cineva să vină și să spună: ‘Acum, eu sunt la conducere, am puterea și distrug totul.’, să se mai creeze premisele venirii un dictator sau ceva de genul ăsta.
Avem nevoie, din punct de vedere politic, de transparență, de comunicare, avem nevoie ca oamenii să ştie, să conştientizeze şi să se regăsească, mai ales că trăim într-o lume digitală, avem acces la întreaga lume într-un minut sau chiar într-o secundă şi toate știrile astea sunt atât de multe.
Oamenii sunt uneori pierduți sau se simt singuri ori nevăzuți, iar asta cred că este o chestie de comunicare. Aceasta este problema.
Crezi că oamenii se pot schimba prin artă?
Uneori. Poate că este o naivitate din partea mea, dar eu chiar cred că, dacă ești educat sau crești cu artele, înveți că nu există doar o singură cale.
Pentru că, dacă priveşti o piesă a lui Bob Wilson ca tânăr adult, atunci îți dai seama că… ‘Doamne, e atât de artificial. Ce-i asta?’ şi atunci să găsești propria ta interpretare te ajută.
Şi poate că, uneori, în situaţii de ‘Oh, mi-am pierdut slujba și văd doar întuneric în jur’, îţi vei da seama că există în viaţă și alte părți decât cele întunecate sau că există și alte căi pentru a ajunge la lumină.
Cred că a fi inspirați de artă ne-ar putea ajuta să ne dăm seama că, în interiorul nostru, există mult mai mult decât credem noi înşine.
Pentru asta e arta, pentru a inspira oamenii, pentru a-i ajuta să gândească pentru ei înșiși, fiindcă ei trebuie să-şi răspundă la propriile întrebări și nu arta. Arta este doar o punte, o sursă de inspirație pentru ei şi mă bucur foarte mult că avem artă pentru a ne putea gândi la noi înșine.
Ca actor, ca muzician sau ca artist, în fiecare zi am sentimentul că mă gândesc la mine și că mă oglindesc în arta mea, dar dați-mi voie să spun că unii dintre oamenii obişnuiţi nu se gândesc la ei înșiși… dar au la dispoziţie arta, care ne ajută pe toţi să ne deschidem mintea și inima pentru a ne gândi la noi înșine.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: “Macbeth in Concert”, HamletScenen Festival, 2023 – Bo Nymann | Woods of Birnam Company
