DIALOGURI FĂRĂ NOTE | TOMMY CASTRO – Odiseea unui bluesman legendar 

TOMMY CASTRO – Odiseea unui bluesman legendar 

Recompensat în 2023 la Blues Music Awards, pentru al doilea an consecutiv, cu distincţia B.B. King Entertainer of the Year, reputatul artist american Tommy Castro a susținut în cariera sa de peste 30 de ani mai mult de 6000 concerte, dintre care două turnee cu B.B. King și Buddy Guy, și a colaborat cu muzicieni precum John Lee Hooker, Carlos Santana, Bob Weir, Gregg Allman, Willie Nelson, Jeff Beck, Joe Bonamassa, Elvin Bishop, Charlie Musselwhite sau Taj Mahal.

Premiat atunci cu Blues Award inclusiv pentru albumul anului (A Bluesman Came to Town) şi pentru cea mai bună trupă – Tommy Castro & The Painkillers -, după ce mai câştigase titlul BMA de Entertainerul anului şi în 2008 şi 2010, alături de numeroase alte dovezi constante de recunoaştere a versatilităţii, originalităţii şi talentului său performativ, TOMMY CASTRO (n. 1955) a concertat în premieră naţională în cadrul ediţiei trecute a Braşov Jazz & Blues Festival, care, anul acesta, va avea loc în perioada 15-18 august 2024.

Nu puteam rata şansa unei şuete amicale cu legendarul bluesman, în decursul căreia să rememorăm câteva repere esenţiale din remarcabilul său parcurs muzical.

Tommy, ai început să cânți la chitară pe când aveai în jur de 10 ani, inspirat fiind de stiluri diferite de Blues şi Soul. Asta e curios pentru că, pe-atunci, în anii ’60, în jurul tău erau în vogă Creedence, Doors, Grateful Dead, Santana… de fapt, cum ai ajuns să te îndrăgostești tocmai de Blues?

Ei bine, toate au venit peste mine cam în același timp, pe când eram încă un puşti, pentru că aveam un frate cu șase ani mai mare decât mine, Raymond, care a fost primul din familie care s-a gândit să facă muzică.

Noi nu eram o familie muzicală, ca să zic aşa, dar alor mei le plăceau Beatles, Rolling Stones, un pic… Beach Boys, în fine, orice muzică Rock’n’Roll care se difuza la radio, deci asculta şi el cam tot asta, așa că se ducea să cumpere diverse discuri și le aducea, evident, acasă. De cele mai multe ori, erau vinyluri de 45 RPM şi ele se ascultau, toate, la noi în casă. Pe urmă, și-a dorit o chitară şi s-a tot ţinut de capul mamei noastre, mai ales că nu ne mergea foarte bine, nu intrau prea mulți bani în familie, şi era o mare chestie să visezi să ai chitară… orice chitară.

Prin urmare, a durat ceva timp, dar, în cele din urmă, a primit una și s-a dovedit a fi foarte talentat, fiindcă a învățat imediat să cânte doar după ureche. Putea să asculte discurile și să-și dea seama imediat ce trebuie să facă, era uimitor! Firesc, împreună cu alți câțiva prieteni de vârsta lui, și-a înființat mai întâi o trupă a lui, după care a ajuns în alte câteva formaţii de Rock and Roll, care, în general, cântau muzica celor de la Stones, Animals și Paul Butterfield Blues Band, orice se auzea la radio în acel moment.

Cumpără de aici bilete sau abonamente la Brașov Jazz & Blues Festival, ediția 2024!

Ei bine, ei cântau acea muzică, iar eu eram foarte interesat de ea, stăteam și mă uitam la ei de fiecare dată când repetau în subsolul casei mamei mele. Eram mereu acolo când repetau, așa că, atunci când fratele meu pleca de acasă, îi luam chitara și încercam să înțeleg cum funcționează.

N-a durat mult până m-a prins și atunci mi-a spus: ‘Bine, îți arăt asta, dar… tu du-te mai întâi și lustruiește-mi pantofii.’. După aia, ‘Uite, îți arăt şi asta, dar tu du-te și spală mașina’… şi alte lucruri de felul ăsta.

Asta legat de primi tăi paşi în folosirea instrumentului, dar tot nu mi-e clar cum te-ai apropiat de Blues în anii psychedeliei şi contraculturii… 

După cum ziceam, ca şi ceilalţi, ascultam cam tot ce se dădea la radio în acel moment, doar că, se pare, urechilor mele le-a plăcut dintotdeauna Blues-ul. Bineînţeles că nu știam la 10 ani că ascult Blues, fiindcă… erau piesele Rolling Stones.

Am auzit, de exemplu, Little Red Rooster cântată de Rolling Stones şi mi-a plăcut la nebunie, apoi au apărut alte formaţii, toate difuzate pe radiourile FM când eu intrasem în adolescenţă, cum ar fi Cream, Taj Mahal și Elvin Bishop Group, ce rămâne una dintre trupele mele preferate din toate timpurile.

Deci, în principiu, cred că explicaţia este aceea că muzica anilor ’60 îngloba mult Blues. Uite, ne-am dus, la un moment dat, la un concert… fac o paranteză aici. Lui Bill Graham, un mare promotor de concerte din San Francisco, îi plăcea să-l pună în același spectacol pe Albert King cu Jefferson Airplane, deci publicul era expus la două sound-uri complet diferite!

Lui îi plăcea să facă asta, iar pe mine, ca spectator, mă atrăgea. Îl punea pe afiş pe John Lee Hooker în combo cu Steve Miller Band, sau pe The Doors împreună cu trupa Cold Blood, așa că mereu aveau loc acest tip de spectacole cu adevărat eclectice. În felul ăsta, dacă se întâmpla să-ți placă o trupă de Rock & Roll, te duceai la o cântare de-a sa, bineînţeles, dar, cu ocazia aia, puteai să-l asculţi în acel show şi pe John Lee Hooker sau pe Muddy Waters sau pe B.B. King.

Poate că, până atunci, nu erai interesat de muzica lui, dar atunci când l-ai văzut pe scenă ți-ai zis dintr-odată: ‘Wow, asta e mai bună!’. Ei bine, în mintea mea, Blues-ul s-a dovedit a fi mult mai bun decât muzica Rock pe care ne dusesem, de fapt, să o ascultăm live în astfel de ocazii şi astfel am început, firesc, să cânt ceea ce descoperisem că-mi plăcea mai mult. 

Pentru că ai amintit de cum a ajuns fratele tău să aibă prima lui chitară, povesteşte-mi cum au stat lucrurile în cazul tău… 

Prima mea chitară a fost una groaznică, pentru că s-a întâmplat același lucru ca și în cazul fratelui meu, adică m-am rugat de biata mama să-mi cumpere una.

În vremea aia, tatăl meu ne părăsise, iar mama a rămas singură să aibă grijă de noi și a trebuit să se zbată și să se lupte cu viaţa pentru asta, doar că un copil mic, așa cum eram eu pe-atunci, nu avea cum să știe toate dedesubturile… așa că îi tot ceream diverse lucruri.

Am bătut-o la cap că vreau să am chitara mea până când a apărut acasă într-o seară, de la muncă, cu o chitară acustică cu găuri de rezonanţă sub forma literei “f”, o chestie… foarte mare, cu niște corzi ce mi se păreau că seamănă cu șinele de cale ferată. Adică mâinile mele mici, la 10 ani, abia încropeau un acord, la cât era de greu de cântat la acel instrument. M-am luptat cu el o vreme, dar am reușit să ajung să cânt melodii precum Gloria, House of the Rising Sun sau Hey Joe, învățate cu ajutorul fratelui meu, dar, omule, era al naibii de greu!

Norocul meu a fost acela că există case de amanet, pentru că prin acelea am umblat uitându-mă după alte chitare. Am găsit una ieftină, la 29 de dolari sau ceva de genul ăsta, și am economisit făcând diverse treburi îndoielnice până când am adunat destul ca să o cumpăr.

Era o chitară fabricată în Japonia, pe care, de asemenea, se cânta cu mare dificultate, dar era cea mai ieftină chitară electrică pe care am putut-o găsi, așa că am folosit-o o vreme. La un moment dat, am înlocuit-o cu una ceva mai bună, tot o copie japoneză, dar a unei 335, pentru că Elvin Bishop era eroul meu [Tommy Castro se referă, probabil, la modelul Electra Elvin Bishop 228, stil 1977 – n.r.], așa că mi-am luat o imitație ieftină celei pe care o folosea el… şi a fost o chitară destul de ok, pentru că m-am descurcat mai ușor cu corzile și aveam posibilitatea să ascult liniștit radioul sau diverse discuri și să încerc să înțeleg cum merge treaba.

Încercai să suni ca Muddy Waters? 

Nu, pentru că absolut toţi prietenii mei nu conteneau să-mi zică: ‘Omule, nu face asta. Nu încerca să adopți stilul altcuiva. Cântă piesa, dar în felul tău.’.

Adevărul e însă acela că, până în ziua de azi, nu pot interpreta Long Distance Call sau Mannish Boy sau oricare dintre melodiile sale fără să îl imit involuntar pe Muddy Waters… pur și simplu așa se întâmplă și nu-mi pot da seama de o altă modalitate de a o face.

Mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe Muddy Waters.

Dar cu B.B. King ai ajuns să faci cunoştinţă. Cum a fost experiența interacţiunii cu el? 

B.B. King a fost grozav. Ne-am văzut în fiecare seară pe parcursul celor 90 de spectacole pe care le-am susținut împreună [primele, în vara lui 2000 – n.r.], dar asta nu înseamnă că am stat de vorbă cu el chiar de fiecare dată, cu toate că era un om foarte prietenos.

Aceea a fost una dintre cele mai bune perioade din viața mea, mai ales că eu tocmai reușisem să mă detaşez de muzica artiștilor de Blues albi, precum Johnny Winter, Eric Clapton și Michael Bloomfield, dar și cei care apăruseră cu 10 ani mai târziu, ca Alvin Lee, Elvin Bishop sau John Fogerty, pe care îi ascultam cu fervoare… până când am auzit un interviu cu Mike Bloomfield în care acesta i-a dat tot creditul lui B. B. King, iar eu m-am întrebat, firesc, ‘Cine-o mai fi şi ăsta?’ și m-am dus repede la magazinul de discuri ca să-mi cumpar un album al lui.

Acela a fost un moment important, o mare schimbare în viața mea. Îmi amintesc până în ziua de azi că am ascultat acel disc și mi-am zis: ‘Wow, eu asta vreau să cânt!’.

Cred că l-am păstrat luni de zile acolo, pe platan, nu am mai ascultat nimic altceva. Așa că, atunci când chiar am ajuns să cânt în turneu cu B.B. King, a fost incredibil! M-am gândit atunci că nimic nu va mai putea depăși după aia acele momente, că nimic nu va fi mai bun decât acea experienţă… și apoi mult timp am avut senzaţia că așa a și fost.

Revenind la primii tăi paşi în carieră, povesteai că ai descoperit Blues-ul mergând la concerte, ori în San Jose, unde ai crescut, JJ’s Blues Nightclub, cu ale sale celebre jam nights, a apărut abia prin anii ’80. Existau alte locuri pe care le frecventai?

În anii ’60, eram prea tânăr pentru asta. Nu pot să-ţi descriu un peisaj al cluburilor de noapte, pentru că aveam 11-12 ani și nu-mi era permis să intru în vreunul.

Puteam însă merge la spectacole la Fillmore sau Winterland, dar pentru asta trebuia să ajung, cumva, până la San Francisco. Din când în când, se mai organiza câte un spectacol care mă interesa și la The Fairgrounds, un loc bun în San Jose pentru spectacolele de mare anvergură.

Acolo i-am văzut pe Ike & Tina Turner, pe Janis Joplin cântând cu Leon Russell și pe alţi câțiva de care nu-mi aduc aminte acum… oricum, obișnuiam să merg la spectacole ori de câte ori veneau artiști de felul ăsta. Altfel, da, eram prea tânăr ca să am acces în cluburi și trebuia să mă mulţumesc să ascult discuri și să particip la jam-uri cu prietenii mei.

Ce senzaţie ai avut însă atunci când a sosit momentul să urci pe o scenă şi să cânţi în faţa publicului? 

Am fost speriat de moarte… şi încă mai sunt uneori.

Vezi tu, eu am învățat cum să cânt, dar nu în cel mai potrivit fel, adică eu nu am luat vreodată lecții și, drept urmare, nu știu prea multe despre muzică. Am învățat după ureche și încă învăț, da, chiar și acum, inclusiv datorită YouTube. Omule, sunt nenumărate lucruri pe care aș putea să le deprind încă de pe YouTube, dar eu am avut un avantaj – o mare șansă de fapt -, acela că, la începutul anilor ’90, am susţinut o mulţime de cântări.

Aproape în fiecare seară aveam câte un concert și nu făceam altceva decât să cânt din Buddy Guy și James Brown, din B.B. King și Wilson Pickett, în fine, muzica favoriților mei, și, ca atare, puteam să-mi dau seama cum trebuie să interpretez acele melodii, care, în fond, nu erau chiar atât de grele și să mă perfecţionez treptat în treaba asta, cântare după cântare. Am fost deci, realmente, un norocos.

Altfel, nu am avut niciodată o încredere ieșită din comun în mine însumi, având însă acest un mic har: am fost capabil să simt muzica într-un anumit fel. Poate nu o abordam academic, să zic așa, dar simţeam notele, pur și simplu, atunci când auzeam muzica lui B.B. King, de exemplu. Sau când mergeam să-i ascult pe Elvin Bishop sau pe Taj Mahal… muzica lor mă umplea de bucurie, mă emoționa!

Nu am fost niciodată atât de interesat de tehnicile de interpretare încât să mă apuc să le învăţ sistematic şi am deprins doar ceea ce aveam nevoie pentru a cânta ce-mi plăcea, rămânând, așa cum spuneam, eu însumi. Până la urmă, toate aceste ingrediente, muzica artiștilor mei preferați, intră în mine ca ingredientele unei ciorbe, deci totul ajunge la mine în oală, de unde iese… “ciorba Tommy Castro”.

Ce ai învățat însă din experienţa cântatului în anii ’80 cu trupe precum NiteCry sau The Dynatones, foarte diferite între ele ca stil?

Ei bine, nu erau chiar atât de diferite, fiindcă ambele cântau Soul, cel puţin Dynatones era consacrată deja ca trupă de Soul cu mult timp înainte să fiu eu cooptat în formaţie.

Cu NiteCry, din orașul meu natal, chestia e că, în realitate, a fost doar o gașcă formată din prieteni de-ai mei, adunată de unul dintre băieți, care avea nevoie de un solist vocal. Chitaristul trupei era cel care înființase formația și îi lipsea doar vocalistul. Atunci le-am explicat că și mie îmi place să cânt la chitară, dar totul e în regulă, pentru că, în felul ăsta, avem două chitare în grup.

Dacă, la început, am interpretat doar piese care ne plăceau din repertoriul altora, în cele din urmă am hotărât, totuși, să ne apucăm să compunem cântece originale, unele foarte simple – cred că toți am scris câte ceva -, nu grozave, dar cel puţin încercam să ne creăm propriul sound. Ceea ce am învățat eu din experienta asta a fost, ei bine, să cânt împreună cu alți muzicieni, să colaborez cu diferiţi oameni pentru a face muzică. Mai ales clăparul era un baiat foarte inteligent și ne plăcea ambilor aceeași muzică, iar el înțelegea deopotrivă acordurile și teoria din spatele lor, așa că, dacă eu cântam ceva greșit, el intervenea sugerând corecţii.

Cu alte cuvinte, am învățat atunci să cânt inclusiv de la prietenii mei, în principiu, și, cu timpul, alături de ei, am evoluat și în lucrul cu vocea. Mi-am îmbunătăţit interpretarea vocală doar ascultând discuri și cântând împreună cu cei apropiaţi.

Îmi amintesc că atunci când eram copil, iar fratele meu era plecat, îl ascultam pe John Lennon cântând Twist and Shout și mă zbenguiam prin casă ţipând în gura mare versurile şi că, mai târziu, am avut o slujbă temporară în care conduceam un camion prin oraș și ascultam în timpul ăsta niște casete cu piese compilate de amici.

Cântam la volan împreună cu Little Richard, Ray Charles, Wilson Pickett, B.B. King, Buddy Guy, John Lee Hooker, Muddy Waters, cu toți favoriții mei… fredonam împreună cu ei, iar asta e toata învățătura de care am beneficiat.

Spui că ai început să compui unele piese simple în perioada cu Dynatones, dar deja în 1994, No Foolin’, albumul tău live de debut, conţine deja două cântece originale ale tale. În ce împrejurări, de fapt, ai început să crezi că poți fi un bun compozitor?

Mi-am pus problema că, dacă îmi doresc să fiu un artist legitim, trebuie să renunţ treptat la a continua să interpretez doar muzica altora, așa că am folosit aceleași ingrediente ca ale predecesorilor mei, aceleași sunete de care și eu mă îndrăgostisem și le-am asociat cu niște cuvinte, cu povești care s-au născut în mintea mea, și apoi nu am făcut altceva decât să perseverez în direcţia asta.

Am primit un imbold mic, dar esenţial, atunci când Blind Pig, prima mea casă de discuri, și-a manifestat intenţia să semneze cu mine, în perioada în care deja cântam destul de mult în San Francisco… aproape în fiecare seară aveam câte un concert și, astfel, trupa devenise tot mai bună. Da, aveam un spectacol atractiv, degajam multă energie, ne dădeam sufletul pe scenă, iar mulțimea înnebunea și ne distram cu toţii de minune.

Repet însă, cântam mai ales melodiile mele preferate ale lui Wilson Pickett și Buddy Guy și nu aveam încă prea multe piese originale.

Ei bine, în contextul ăsta, a venit casa de discuri și mi-a spus: ‘Vrem să facem un disc cu tine. Câte cântece ai?’. Le-am răspuns cu seninătate: ‘Am o mulțime de piese, nu vă faceți griji pentru asta.’ și am tulit-o spre casă unde m-am apucat de compus. Primul cântec care mi-a ieșit s-ar putea să fi fost Nasty Habits, pentru că eram cam mahmur în ziua aceea.

M-am trezit într-o dimineață, după ce mă îmbătasem rău cu o noapte înainte, și mi-am spus: ‘Asta trebuie să înceteze!’, și de aici ideea că toate obiceiurile mele urâte, pur și simplu, mă împiedică să fiu un băiat bun.  Am încercat, dar, pur și simplu… nu a funcționat.

A Bluesman Came to Town… bluesman-ul Tommy ajuns în Frisco. Ce te-a determinat să faci pasul de a te muta din San Jose în San Francisco? Dorinţa de a deveni un băiat bun?

Vezi tu, înainte de a ajunge la San Francisco, cântam serile în nişte trupe locale, cum ar fi cea de care am vorbit, NiteCry, și în timpul zilei îmi câștigam existenţa conducând camioneta de la curățătoria unchiului meu.

Bineînţeles că eram conștient că nu asta voiam să fac cu viața mea, dar, pe de altă parte, nu trăiam deloc rău, fiindcă, practic, lucram ca liber profesionist, pe bază de comision, și îmi stabileam singur orele de lucru, având garantat un anumit procent din clientela pe care o aduceam. Cu toate că mă descurcam bine și aveam un trai ok pentru acele zile, am știut însă de la bun început că nu asta era ceea ce-mi doream să fac pentru tot restul existenţei mele… iar aici, acum, cred că aș putea să-ţi spun o poveste cu caracter personal.

Este vorba de primele mele tentative de a scăpa de dependenţe, fiindcă pe atunci mă luptam cu alcoolul și cu drogurile. Tot încercam să mă opresc și am ajuns astfel să merg la câteva întâlniri de terapie de grup, care m-au determinat să îmi analizez propria viață… am învățat acolo câteva lucruri la care nu mă gândisem niciodată înainte, apropo de ceea ce este cu adevărat important pentru un om.

Atunci, mi-am dat seama că a munci exclusiv ca să fac bani reprezintă, e adevărat, o cale de urmat, dar mai este și cea de a cânta Blues la chitară, care era… și continuă să fie singurul lucru care mă face cu adevărat fericit.

Ţineam realmente la lucrul ăsta, chiar îmi păsa și vroiam să devin un muzician bun. Ascultam cântecele în timpul zilei, în timp ce conduceam mașina, apoi mergeam la repetiții cu trupa și, din când în când, mai susţineam câte un concert live… asta mă făcea să fiu entuziasmat și fericit, era ceva ce îmi doream cu adevărat să fac. 

A fost deci momentul de luciditate, când un bec s-a aprins în capul meu… mă cantonez în a face ceea ce-mi intrase în obişnuinţă sau schimb ceva în mod radical?

Atunci am ales San Francisco, pentru mine un oraș mare față de San Jose, cu toate că cel din urmă este chiar mai întins, dar din punct de vedere al întregii zone, fiindcă, după cum știi, acolo e Silicon Valley, o fostă așezare agricolă crescută enorm de când au apărut computerele. Eu încă mă simt însă ca și cum aș proveni dintr-un oraș mic, pentru că San Jose nu era nici pe departe atât de interesant ca San Francisco și nici nu se punea problema să mă mut în Los Angeles sau Nashville, în primul rând din cauza distanţelor prea mari.

Am descoperit că existau în San Francisco proiecte emergente de Blues foarte promiţătoare și nu s-a dovedit a fi dificil să ajung să cânt pe scenă ca profesionist, în prima fază ca muzician de acompaniament. După cum ai amintit și tu, primul pas cu adevărat important a fost să mă alătur formaţiei Dynatones, iar după doi ani am decis să îmi formez propria trupă.

Ca să rezum, San Francisco a fost o mutare foarte importantă pentru mine, dar cam îndrăzneață, pentru că nu aveam nimic aranjat acolo, nicio slujbă și nicio garanție că voi obține vreun angajament de concert. Singurul meu plan de rezervă, pentru care îmi cumpărasem preventiv un amplificator cu baterii, era… să cânt în stradă.

Da, pentru că San Francisco e zonă turistică, așa că unii oameni își câștigau existența punând în faţa lor o pălărie și cântând pe stradă, iar eu cunosc destui băieți care făceau bani frumoși în felul ăsta. Eram pregătit să fac și eu același lucru până când s-ar fi ivit ceva concerte și, ei bine, am încercat, dar… nu a mers foarte bine, nu m-am descurcat deloc.

Norocul a fost că au apărut repede cântările și, de acolo, iată-ne aici.

Odată cu formarea propriei trupe a venit și succesul, însă nu mi-e clar un detaliu. Când ai creat Painkillers în 2012, erai deja o vedetă consacrată a scenei de Blues şi nu era nevoie să mai adaugi nimic după numele tău. De ce ai ţinut, totuşi, să impui titulatura Tommy Castro & The Painkillers?

Doar pentru a face ceva diferit.

Asta ar fi o variantă simplă a răspunsului, pentru că, în ce mă privește, sugerează o abordare diferită la nivel de nuanţă a Blues-ului. În momentul în care am creat trupa, am vrut ca toată lumea să nu perceapă această schimbare doar din perspectiva renunţării la secțiunea de suflători, pentru că, la prima vedere, așa s-ar fi putut interpreta.

Amintește-ti că trupa de bază [Tommy Castro Band, din anii ’90 – n.r.] a început cu patru băieți, la saxofon, bas, tobe și chitară, o combinație grozavă… am plecat la drum cu instrumentiști nemaipomeniţi, cu Randy [McDonald] la sax, Keith [Crossan] la bas și Shad Harris la tobe, mai târziu înlocuit de Billy Lewis.

Era un grup foarte bun, diferit de trupele obișnuite de Blues, pentru că, în afară de vechiul meu prieten Johnny Nitro [bluesmanul din San Francisco care a fost, în anii ’80, unul dintre primii mentori ai lui Tommy – n.r.], nimeni nu mai folosea acest tip de line-up.

Probabil că am preluat atunci ideea de la acesta, dar asta după ce încercasem și alte formule de muzicieni, inclusiv câţiva clăpari. Avându-l însă pe Keith la saxofon, combinația s-a dovedit magică și am cântat împreună timp de aproape 20 ani. 

La un moment dat, am adăugat și alte instrumente pentru înregistrările la Hard Believer [primul album scos la Alligator Records, care a contribuit la câştigarea a patru Blues Music Awards în 2010 de către Tommy Castro – n.r.], astfel încât s-a dezvoltat o adevărată secțiune, prin cooptarea trompetistului Tom Poole și intervenţiile la clape ale producătorului John Porter, care iubește pianul mai mult decât orice altceva, dar şi ale unui nou claviaturist, Tony Stead.

Așa am ajuns la o trupă de șase oameni, alături de care am făcut o mulțime de lucruri bune, înregistrări și turnee deopotrivă. Am realizat, de exemplu, un proiect numit Legendary Rhythm & Blues Revue, cu invitați speciali [pe discul apărut în 2011 pot fi auziţi, printre alţii, Janiva Magness, Debbie Davis, Rick Estrin, Sista Monica Parker şi Joe Louis Walker – n.r.], și, datorită instrumentelelor de suflat, a sunat ca un adevărat band de teatru de revistă.

A mai trecut ceva timp și m-am întrebat… ce să fac în continuare?

Nu aveam de gând să merg și mai departe extinzând și mai mult formaţia, mai ales că influențele mele, în majoritatea lor, au fost trupe de Blues și Rock and Roll care nu aveau suflători.

Atunci mi-am propus să mă concentrez din nou asupra chitarei și să lucrez un sound bazat mai substanţial pe aceasta, să încerc efectiv să reinventez sound-ul trupei plecând de la cel al chitarei mele.

Decis fiind să fac aceste schimbări, m-am gândit că oamenii ar putea crede că doar m-am debarasat de niște muzicieni, că ascultă acum muzica lui Tommy Castro fără instrumente de suflat și… atât. Pe când, dacă-mi numesc altfel proiectul, vor ști că am făcut-o cu intenție și că sun expuşi la cu totul altceva.

Te-ai gândit să schimbi percepția publicului asupra identităţii tale ca artist…

Da, ai dreptate, pentru că îmi doream să fac ceva diferit din punct de vedere muzical, un pic mai mult centrat pe chitară.

Altfel, am rămas același în ceea ce fac, în fond, deci nu a fost chiar atât de diferit… doar că am creat niște materiale mai incitante şi mai provocatoare din punct de vedere a producţiei. Din cauza asta, albumul The Devil You Know [primul cu The Painkillers, din 2014 – n.r.] nu a fost înțeles de către unii fani, care s-au plâns că le-au lipsit suflătorii și că le plăcea mai mult vechiul sunet “Tommy Castro”.

Mi-am regăsit însă pe parcurs echilibrul, să fiu undeva pe la jumătate între ce era înainte şi noul experiment, pentru că mi-am zis:

‘Ei bine, continuă să-mi placă trupa în formulă de patru şi vreau să perseverez în a crea muzică în felul acesta, dar n-ar fi rău să mă întorc, totuşi, măcar un pic, la vechiul meu stil.’ și atunci am lansat Method to My Madness [albumul din 2015, cu Michael Emerson la clape – n.r.].

Am abordat acel proiect ca pe un album live tras în studio. Oricum, povestea merge mai departe, iar eu continui să-mi propun să fac ceva diferit de fiecare dată când încheg un disc.

Ce spui este susţinut şi de faptul că pe coperta albumului A Bluesman Came to Town, Painkillers nu mai apar, cu toate că performezi în concerte împreună cu trupa.

Exact.

Am colaborat pentru acest album cu Tom Hambridge, pe care îl cunosc de foarte mulți ani… fusese și el în turneul cu B.B. King [“B.B. King Blues Festival” din 2000 – n.r.], ca baterist în trupa lui Susan Tedeschi, și atunci ne-am împrietenit.

Evident, i-am urmărit apoi cariera de producător și cum a ajuns să lucreze cu nume din ce în ce mai mari, cu George Thorogood, Mick Jagger, Johnny Winter, cu foarte mulți dintre idolii mei. Tocmai a terminat de înregistrat, din nou, cu Buddy Guy, de exemplu, deci el chiar a avut de-a face cu o întreagă lume interesantă pentru mine și, în aceste condiţii, mă gândeam serios, de ceva vreme, să înregistrez un album cu Tom. Am așteptat doar momentul potrivit, fiindca am vrut să-l las să facă şi pentru mine ceea ce face el de obicei… Tom Hambridge [dublu premiat cu Grammy, supranumit “The White Wille Dixon” de către Buddy Guy – n.r.] colaborează cu mai mulţi muzicieni din Nashville, niște tipi care chiar se pricep la ce fac, iar el le cunoaște posibilităţile și invers, aceştia au încredere în el… lucrează într-un anumit fel împreună.

Nu mai făcusem niciodată un disc fără trupa mea, așa că m-am gândit că e vremea să încerc ceva diferit, mai ales că, de data asta, ideea mea a fost să realizez un fel de… operă Blues.

Chiar vroiam să te întreb de ce subtitlul albumului A Bluesman Came to Town este A Blues Odyssey și ai evitat asumarea catalogării ca ’Blues opera’. Poţi să-mi dai câteva detalii despre cum a evoluat proiectul?

Nimănui nu-i plăcea termenul de Blues opera la Alligator Records, iar tot ce fac eu în ultima vreme am grijă să treacă prin ei, fiindcă Bruce Iglauer [fondatorul celebrului label de Blues în 1971 – n.r.] este un tip super-deștept, care se ocupă de înregistrări de mai bine de 50 de ani și știe foarte bine cum trebuie pusă problema.

Evident că, uneori, nu suntem de acord cu anumite lucruri, dar, în general, îi dau ascultare pentru că este realmente o persoană înțeleaptă. I-am povestit de acest concept și că vreau să spun o poveste… ca într-o operă Rock, doar că ar fi una de Blues, iar el a considerat ideea interesantă, dar m-a rugat să-l las să se consulte cu echipa lui, oameni care sunt de decenii la Aligator, cu toții foarte pasionați de munca lor, indiferent că lucrează la marketing sau la packaging.

Concluzia lor a fost: ‘Noi nu credem că “Blues Opera” i se potriveşte lui Tommy, dar ce-ar fi să-i spunem “Blues Odyssey”?’. Propunerea mi s-a părut fantastică pentru că, în esenţă, cadrul poveștii mele o reprezintă călătoria unui erou, deci odiseea lui.

Le-am spus atunci nu doar că mi se pare ok, dar că, de fapt, îmi place mult mai mult ideea lor decât a mea. 

Adevărul este că am fost foarte norocos cu acel album, atât în privinţa ideilor de prezentare, cât și a calităţii compoziţiilor, pentru care am colaborat cu Tom [Hambridge], dar și cu alţi prieteni de-ai mei.

Vorbesc de noroc întrucât, chiar dacă toate aceste idei și cântece plutesc în jurul tău, nu prea ai de unde ști în proces cum va fi rezultatul final. Este foarte greu să-ți imaginezi de dinainte, în timp ce compui melodii de sine stătătoare, cum vor arăta ele ca ansamblu, dar am avut încredere, fiindcă tipul ăsta e un producător formidabil, plus că acesta e al 20-lea album al meu, deci, evident, mai știu și eu câte ceva.

Uite, vrând-nevrând, îmi vine acum în minte ziua în care m-am mutat în Palm Springs, la prietena mea, și mă plimbam cu bicicleta prin cartier pentru a face puțină mișcare. E foarte cald acolo, așa că trebuie să te trezești devreme ca să te plimbi, altfel rămâi blocat în casă toată ziua, cu aerul condiționat pornit.

Aveam mixajele încărcate în telefon, telefonul în buzunar și căștile în urechi… atunci am ascultat albumul pentru întâia oară cap-coadă și mi-am zis: ‘Funcționează!’.

Ei bine, până în acel moment, nu eram absolut deloc sigur cum și dacă se vor potrivi piesele între ele astfel încât discul să ajungă să fie plăcut la ascultare.

Anul trecut, A Bluesman Came to Town ţi-a adus un Blues Music Award pentru albumul anului, dar ai câştigat unul şi pentru cea mai bună trupă – Tommy Castro & The Painkillers -, precum şi premiul B.B. King Entertainer of the Year, care confirmă priza pe care o ai la public. Poți face o ierarhie între aceste trei componente, între muzica ta, colegii muzicieni și publicul pentru care cânţi? 

Oh, da, cu siguranță publicul este pe primul loc.

Pentru că eu sunt un artist live, fac înregistrări doar pentru a putea cânta live. Este necesar să mai scoţi câte un disc din când în când, ca să poți fi, în continuare, căutat și contractat în festivaluri și turnee, ai nevoie de acea publicitate pentru a te menţine în atenţia publicului… cam așa văd eu lucrurile.

Altfel, eu fiind probabil mai leneș din punctul ăsta de vedere, aș lansa albume numai atunci când m-aș simţi suficient de inspirat, pentru ca, după aceea, să aștept fără vreo grabă momentul ce mi se pare potrivit pentru a înregistra și a-l oferi celorlalţi.

După cum se pare însă, suntem motivați să facem ceva la fiecare doi sau trei ani pentru ca oamenii să continue să vină la spectacol, pentru ca oamenii să continue să scrie despre noi și să ne difuzeze la radio sau pe net. Așa că ceea ce mă motivează cu adevărat este să pot urca pe scenă și să cânt live.

De altfel, din asta provine și cea mai mare parte a veniturilor noastre.

Esti o valoare demult confirmată a scenei internaţionale de Blues, iar premiile vin spre tine în continuare. Mai are vreo relevanță pentru tine acest tip de dovezi de recunoaștere?

Oh, da! Pentru că, dintr-un motiv pe care nu-l cunosc, ca un soi de blestem, a fost o perioadă lungă în cariera mea în care nu am primit nicio nominalizare.

În 2010, am câștigat șase premii cu Hard Believer, iar pentru următorul album am fost nominalizat la câteva, dar n-am câștigat absolut nimic. ‘Nu-i bai’, mi-am spus atunci, ‘măcar am fost nominalizat’. Apoi următorul disc, The Devil You Know, despre care eu continui să cred că a fost un album foarte bun, chiar dacă materialul nu e pe toate gusturile, n-a primit nici măcar o singură nominalizare!

Poate că, dacă ar fi făcut altcineva discul acela, oamenilor le-ar fi plăcut. În regulă, am înţeles că poate erau supărați fiindcă am renunţat la suflători și nu le plăcea noul sound cu Painkillers, iar tipii old-school care se ocupă de Blues Awards n-au luat acest aspect în considerare… şi atunci mi-am zis că trebuie să îmi regândesc proiectul, să fac altceva.

Sigur că nu scot discuri pentru a primi premii, dar poate că le va plăcea următorul pe care îl voi compune. În fine, nu m-am concentrat prea mult pe asta, cel puţin până mi-a apărut noul album [Method to My Madness, din 2015 – n.r.]. Un alt disc foarte bun, pe care se află câteva dintre cele mai reușite cântece ale mele. Din nou, nimic, nici măcar o nominalizare.

Apoi, la fel s-a întâmplat cu Stompin’ Ground, care contine My Old Neighborhood, probabil cântecul meu favorit din tot ce-am scris vreodată. Nicio nominalizare! Asta a început să mă deranjeze, pentru că îţi pui problema dacă și pe cine ai supărat, mai ales că, în interiorul Blues Foundation [organizaţia care acordă anual Blues Music Awards – n.r.] avuseseră loc schimbări și era posibil ca oamenii care mă votaseră cu ani în urmă să nu mai fie pe-acolo, iar noii veniţi să nu mă știe. Bineînţeles că nu mi-a picat bine, dar am încercat să trec peste asta.

Am scos apoi un album de concert [Killin’ It Live, din 2019 – n.r.], iar acesta a primit, în sfârşit, câteva nominalizări. Totuși, dintre alea, nu am câștigat nimic. 

Ei bine, când a apărut acest A Bluesman Came to Town, chiar eram curios să văd ce se va întâmpla… și uite că am câștigat trei dintre cele mai importante premii.

Nu pot să mint, am fost extrem de fericit și foarte încântat de asta, deci se pare că aveam nevoie de o anumită validare. Nu-mi place faptul că trebuie să admit că am nevoie de acest lucru, dar adevărul este că aceste premii înseamnă pentru mine foarte mult, mai ales pentru că sunt anumiţi oameni care, evident, nu sunt ușor de convins, iar eu știu asta fiindcă nu-mi oferă vreo recompensă în fiecare an și, de asemenea, mai știu că dacă o primesc, totuși, a fost pentru ceva pentru care a trebuit să muncesc… și trebuie să o merit.

Ce voi face de-acum încolo? Nu știu. Vom vedea ce se va întâmpla.

Interviu de IOAN BIG

Foto header: Braşov Jazz & Blues Festival