HENRY MANCINI, arhitectul-magician al coloanelor sonore
Este imposibil să aducem în discuție cinematografia americană a secolului XX fără a-l menționa pe Henry Mancini, prolific compozitor de muzică de film ce și-a petrecut cariera îmbinând două lumi aparent opuse: cea a muzicii culte, în care compozițiile influențate de romantismul târziu al secolului XIX îmbracă peliculele science fiction ale anilor ’50 și cea a rebeliunii inițiate de jazz, pop și rock. De altfel, fără muzica lui Mancini, Pantera Roz nu este deloc atât de șireată, detectivi cool precum Private Gunn nu își duc la capăt investigațiile în orașe americane cu criminalitate ridicată, iar povestea de dragoste din Breakfast at Tiffany’s nu are deloc farmecul atemporal care a fascinat generații întregi de privitori.
Autorul John Caps menționează faptul că „oamenii de publicitate vedeau în Mancini vocea strălucitoare, încrezătoare și ospitalieră a burgheziei americane”, o remarcă ce nu se poziționează departe de adevăr, căci tema muzicală principală a filmului Days of Wine and Roses spune povestea unui cuplu din San Francisco-ul anilor ’60 care cade pe nesimțite în patima alcoolului, dar ne poate însoți și într-o plimbare printr-un supermarket retrofuturist al deceniului șaizecist, în care cursa spațială, prezența amenințării nucleare și libertatea financiară de după cel de-al Doilea Război Mondial caracterizau viața suburbană a americanilor clasei de mijloc.
De altfel, nu putem să vorbim despre Mancini fără să menționăm strânsa sa legătură cu Statele Unite, căci coloanele sale sonore îmbrățișează blues-ul și jazz-ul cu moștenirea muzicală europeană a secolului XIX, creând un pod transatlantic între muzica ,,serioasă” și noile genuri ale anilor ’50-’60. Ce-i drept, cariera compozitorului a stagnat imediat după finalul anilor ’40, atunci când rock and roll-ul a început să domine interesul publicului american, însă acesta a revenit imediat în topuri în 1961 cu Moon River, piesă veșnic asociată cu interpretarea lui Audrey Hepburn din Breakfast at Tiffany’s.
Dacă rock and roll-ul nu i-a fost prieten, atunci Mancini a mânuit cu dexteritate estetica pop, acesta creând compoziții recognoscibile ce nu depășesc limita de trei minute: copilărosul și contagiosul Baby Elephant Walk, prezent pe coloana sonoră a filmului Hatari! (1962), Love Theme from Romeo and Juliet (1969) sau, bineînțeles, tema principală din The Pink Panther (1963).
Spulberând zvonurile conform cărora trianglul este un instrument nefolositor, ușor de mânuit până și de cei mai neexperimentați muzicieni, Mancini îl folosește drept element de bază al compoziției temei Panterei Roz, oferindu-i importanța cuvenită setului de tobe. „Nu înseamnă nimic dacă nu are balans”, cânta compozitorul de jazz Duke Ellington, iar muzica lui Mancini nu numai că are balans, ci îmbină orchestra „clasică” cu un simț ritmic specific secolului XX, asociat cu moștenirea muzicală a Statelor Unite.
Cu toate acestea, a-l îndesa pe Mancini în sertarul muzicii easy listening (un gen muzical preponderent instrumental, ușor de digerat, popular în America anilor ’50 – ’60 și asociat atât muzicii lounge, cât și unor genuri precum exotica, chill-out sau, de ce nu, chiar și muzică de lift) ar fi o decizie hazardată, deși nu atât de departe de adevăr. Multe dintre creațiile lui Mancini posedă calitatea de a funcționa drept muzică de fundal sau, așa cum o numea compozitorul francez Erik Satie, „muzică de mobilier”.
Muzica lui Mancini ne fascinează, dar poate să își găsească locul și în fundalul vieții cotidiene, fără a ne bulversa prea mult: Mancini ne însoțește în baruri, săli de așteptare, supermarketuri, mall-uri, aeroporturi cochete, restaurante și lifturi, oferindu-ne acorduri siropoase și ritmuri de swing. Interesantă calitate, mai ales dacă ne gândim la alți compozitori de muzică de film ai secolului XX, precum John Williams sau Bernard Herrmann, ale căror creații necesită o ascultare puțin mai activă din partea publicului.
În plus, recitalul de admitere al lui Mancini în cadrul Julliard School of Music ne poate spune multe despre eclectismul acestuia: repertoriul său a fost format dintr-o sonată de Beethoven și o improvizație realizată pe standardul de jazz al lui Cole Porter, Night and Day. Dacă războiul dintre muzica cultă și cea pop pare că încă domină spațiul cotidian, atunci Mancini a fost un abil împăciuitor al acestei dispute, demonstrând publicului larg faptul că limbajul muzicii culte se poate împreuna cu cel al jazz-ului, al rock-ului și al pop-ului.
Pentru mulți, Henry Mancini rămâne un creator de geniu, fără de care Tom și Jerry, Pantera Roz, Peter Gunn, tarantule uriașe, extratereștrii rău-voitori, criminali în serie sau elefanți buclucași nu ne fascinează și nici nu schimbă peisajul culturii pop al secolului XX. Pentru alții, el reprezintă un mesager al siropoșeniei omniprezente în Hollywood-ul mijlocului de secol, un autor al jingle-urilor publicitare și al muzicii ce însoțește săli de așteptare și escapade consumeriste în mall-uri.
Cu toate acestea, într-un an în care aniversăm 100 de ani de la nașterea lui Henry Mancini, ne aducem aminte de unul dintre marile talente componistice ale industriei de film și, de ce nu, poate că n-ar fi rău să scoatem de la naftalină filmele horror, animațiile sau game show-urile pe care acesta le-a însuflețit cu muzică plină de șarm și originalitate.
Citește mai multe articole din MUZICĂ.
