“CARNIVAL OF SOULS” (1962, r: Herk Harvey)
Videodome | 99+ cronici de filme realizate de Ioan Big!
Acest Horror cult, alb-negru, rămas timp de decenii în obscuritate, a influenţat într-un mod semnificativ trei cineaşti celebri, toţi fundamental ancoraţi în macabru, dar extrem de diferiţi ca viziune: George A. Romero, John Carpenter şi David Lynch.
La o revizitare, în versiunea din fastuoasa ediţie Criterion, “Carnival of Souls” se relevă încă o dată ca un veritabil film de artă ultra-special, un clasic al genului care merită cu certitudine (re)descoperit.
Pentru cei care nu sunt colecţionari, filmul poate fi vizionat liber pe Internet, pe YouTube sau archive.org, dar recomandarea este să căutaţi versiunea extinsă, de 84 de minute, ce are şanse să fie şi restaurată, faţă de versiunea “oficială” de 78’, singura accesibilă cinefililor până acum câţiva ani.

Mary Henry, o tânără femeie cu un caracter foarte puternic, dar nu lipsit de fisuri (din raţiuni neclare la început, şi-a confecţionat o ‘armură’ sufletească, care va ceda însă în final, ajungand la “I don’t want to be left alone”), este implicată involuntar ca pasager, de către o prietenă, într-o cursă de maşini pe drumuri de ţară din Kansas, care sfârşeşte tragic în apele unui râu învolburat şi plin de aluviuni.
După trei ore de la accident, ea apare în mod miraculos la mal, ca singură supravieţuitoare, şi în scurt timp, distantă şi închisă în sine, se mută în Utah fără gânduri de a mai reveni vreodată în cătunul de reşedinţă, acceptând o slujbă de organistă într-o biserică din Salt Lake City.

Încă din scenele tipice unui Road-Movie, pe drumul între state, apropierea ei de Purgatoriu se conturează progresiv prin muzica neliniştitoare şi obsedantă, interpretată, evident, la orgă (butoanele radioului auto nu mai funcţionează), însoţită de viziuni ale unui bărbat cu o figură cadaverică ce îi înlocuieşte propria reflecţie în diversele geamuri sau suprafeţe translucide, aparent asociate cu un circ/parc de distracţii abandonat – filmările au fost făcute în Saltair Pavilion, clădirea finanţată de mormoni, care, în anii ’20, se lăuda cu cel mai mare ring de dans din lume – şi cu atracţia inexplicabilă a femeii de a pătrunde în interiorul acesteia.

Ajunsă într-o comunitate urbană în care, teoretic, şansele de a se pierde ca individualitate sunt mult mai mari, Mary Henry (realmente memorabilă în rol Candace Hilligoss, ‘cometă’ hollywoodiană a cărei CV mai conţine relevant doar Horror-ul din ’64, cu Roy Scheider, “The Curse of the Living Corpse”), constată că, în ceea ce o priveşte, tarele sociale nu se diluează ci, dimpotrivă, se amplifică (“You cannot live in isolation from the human race”, o sfătuieşte habotnicul reverend care o angajase), iar Thriller-ul evoluează într-un Ghost-Story psihologic (realitate-imaginaţie, viziunile ca întrupare a sentimentului de vinovăţie, sunt explicaţiile oferite de doctorul întâlnit incidental) şi, de aici, decizia pur personală de a pune capăt incertitudinii şi a se confrunta cu proprii demoni prin vizitarea de una singură a locaţiei pe care mintea sa o asociază cu apariţiile fantomatice.

Se poate bănui că, cel puţin în prima fază, vizitele nu aduc vreo ameliorare, ba, mai mult, femeia devine în ochii celor din jur o ‘ciudată’ care, în scurt timp, este forţată să plece de la proaspăt obţinuta slujbă fiind acuzată de preot că lucrările muzicale pe care le repetă în particular sunt sacrilegii/blasfemii şi decide să părăsească un oraş şi o lume care refuză să îi accepte… normalitatea.
Bineînţeles că lucrurile nu se opresc aici, dar repet, trebuie să vedeţi acest film şi să trageţi singuri concluziile deoarece este un film care ar fi putut dobândi statutul de capodoperă dacă nu era realizat cu un micro-buget (30,000 de dolari) în condiţii, în mare parte, improvizate.
Totuşi, de ce rămâne această peliculă una deosebită?
În primul rând prin expunerea consumatorului de Pop Culture, atât prin construcţia narativă, cât şi prin punerea în scenă, a unui număr enorm de tributuri stilistice, concotate într-un produs finit incredibil de coerent şi de captivant.
De la expresionism (surprinzător, te duce mai degrabă cu gândul la drama “Sunrise: A Song of Two Humans”, din 1927, decât la Horror-urile clasice ale lui F.W. Murnau) şi suprarealism (‘ziua’ de shopping a lui Mary este construită indubitabil pe principiile acestuia), “Carnival of Souls” te plimbă retro- şi introspectiv (fără a realiza asta ca spectator) prin modul de a concepe vizualurile ale lui Castle, Powell, Preminger sau Hitchcock.

Înfipte în subconştientul cineastului, filme precum “Freaks”, ”The House on Haunted Hill”, ”The Third Man”, ”Les diaboliques” sau ”Peeping Tom” (vecinul lui Mary Henry este savuros, de exemplu, ca reprezentant a societăţii civile) ori mai obscurele pelicule semnate de Sidney Hayers (“Circus of Horrors” sau “Night of the Eagle”), toate îşi pun amprenta pe acest amalgam original, mixat uluitor de inspirat, de influenţe culturale, nu exclusiv cinematografice, deoarece ne trimit, post-factum, de la scenografia videoclipurilor muzicale MTV a anilor ’80 (Pat Penatar-“All Fired Up”, cu grila rectangulară plasată pentru filtrarea luminii) la happening-urile şi instalaţiile contemporane ale artistului multimedia Jim Campbell (în special conceptul “Scattered Light”).

Când privim “Carnival of Souls” trebuie să nu uităm că povestea lui Mary Henry este rodul unei conjuncturi care trebuia să genereze un amărât de film de buget mic, fără pretenţii, care nu a intrat în producţie în niciun caz cu aspiraţia de a face istorie, şi totuşi… fie şi dacă privim exclusiv din această perspectivă, produsul final poate fi considerat excepţional!
Din punctul meu de vedere, câteva mostre de scene definitorii potenţial memorabile pentru cinefili sunt: apariţia neaşteptată pe limba de mâl colmatată la piciorul podului / vizita solitară în parcul de distracţii abandonat (cu accent pe intervalul aproximativ dintre minutele 45 şi 48, pentru modul sofisticat în care lumina este combinată cu scenografia Pop-Art şi cu mişcările în cadru ale protagonistei) / coregrafia de final (despre care evit să dau detalii).
Ca informaţie anecdotică, plecând de la ideea lui Candace Hilligoss din anii ’80, de a scrie scenariul unui sequel, partenerul ei de atunci a ajuns să producă împreună cu Wes Craven şi Anthony “Waxwork” Hickox, în 1998, un pseudo-remake având acelaşi titlu, dar care nu mai păstrează decât vagi legaturi cu originalul şi veţi ieşi mai câştigaţi dacă evitaţi acest DTV.
În schimb, puteţi căuta să vedeţi remake-ul neoficial, “Yella”, din 2007, scris şi regizat de către multipremiatul cineast german Christian Petzold, care i-a adus actriţei Nina Hoss Ursul de Argint la Berlinale. “Yella” este o Drama-Thriller ce are puţine în comun din punct de vedere al abordării cu (deja) clasicul “Carnival of Souls” şi tocmai de aceea ar putea funcţiona bine la vizionare în combo cu originalul.
Merită!

