CHELSEA WOLFE – Minimalismul sumbru al unei muzici create din anxietăţi
Lansat de curând sub egida casei de discuri Loma Vista (St. Vincent, Iggy Pop, Korn), al şaptelea album de studio al inclasificabilei cantautoare californiene Chelsea Wolfe, She Reaches Out to She Reaches Out to She, trimite prin titlu, inevitabil, la unul dintre cele mai populare citate din The Bell Jar, singurul roman al depresivei poete Sylvia Plath (1932-1963), în parte autobiografic, care disecă problemele de sănătate mintală ale unei tinere confuze în privinta identităţii ei sociale: “I took a deep breath and listened to the old brag of my heart. I am, I am, I am.”.
Chiar dacă nu pare evidentă pentru cei mai puţin familiarizaţi cu mixul de Doom Folk şi Gothic prin care a atras atenţia la debutul ei discografic – consumat târziu, la 27 de ani -, asocierea este relevantă prin faptul că poetica lui Wolfe, una bluesy în esenţă, continuă să se menţină într-un spaţiu intim foarte dark, bântuit de umbrele lui PJ Harvey, NIN, Lhasa ori Nick Cave şi, mai nou, Depeche Mode.
În cazul lui Chelsea Wolfe (n.1983), avem de-a face cu o lume interioară al cărei design minimalist se nuanţează în permanenţă – dar în aceeaşi gamă “cromatică” sumbră -, în funcţie de modul în care subconştientul ei o face să reacţioneze creativ la presiunile sau interacţiunile cu mediul în care evoluează, de la paralizia în timpul somnului din copilărie, ce au făcut-o subiect de investigaţii medicale (polisomnografie, MSLT) ori anxietatea produsă de apariţiile în public – în turneele de promovare ale primelor albume, The Grime and the Glow şi Apokalypsis, în 2010-2011, a concertat cu un voal negru pe chip – până la recenta eliberare de dependenţa de alcool dobândită în adolescenţă sau exorcizarea tarelor emoţionale prin tentative obstinate de a se privi detaşat pe ea însăşi din perspective diferite.
Eclectismul combinaţiei de influenţe muzicale asumate pe She Reaches Out to She Reaches Out to She este uimitor, realmente, chiar pentru o artistă care se declară inspirată în egală măsură de Aaliyah şi de Siouxsie Sioux, fiindcă sound-ul dominant este unul de Electronica, dar tuşele de Industrial, Jazz-Metal, Trip Hop sau Electropop rămân pregnante, iar originalitatea abordării, care fac din acest album un must-listen, e amplificată de mărturisirea autoarei:
“Aproape imediat după ce am terminat de compus piesele, mi-am dat seama că am nevoie să le şi trăiesc. Îmi cereau să nu mă limitez la a recita versurile şi să experimentez ceea ce conţin, să aflu mai exact despre ce anume cânt, pentru ca, astfel, să le confer mai multă forţă”.
Chlesea Wolfe merită cu certitudine a fi (re)descoperită, iar noul ei album, o confruntare a propriilor demoni, se constituie într-un excelent punct de plecare.