Dumitru Gurjii are 33 de ani, este artist vizual, dar se poate recomanda și ca profesor, pictor muralist, fotograf, cercetător în arte vizuale, graphic designer, pictor, sculptor sau grafician, și un pic din multele meserii ce țin expoziția și manifestarea artistică (autor și manager de proiecte culturale, curatoriale și artistice, scenograf de expoziție, tehnician de galerie, etc.). Îi place muzica mult, cântă la tobe, chitară, mandolină și puțin la pian, dar e pasionat și de scris.
Pe scurt, este un om bun la toate în ceea ce privește meseriile artei și ale expoziției. S-a născut pe teritoriul enclavei Transnistria, în sistem administrativ URSS-ist, în Raionul Slobozia. În Tiraspol a fost elev la singura școală românească din regiune. În 2002 familia lui a ajuns în București și aici a studiat la Liceul Tonitza și apoi la UNArte (licență, master și doctorat). În 2022, după 20 de ani de viață în România, a luat decizia de a se muta în Franța și a devenit membru al Maison des Artistes, și al ADAGP.
Cum ai ajuns să-ți creezi stilul care te definește și cât de greu a fost pentru tine să ajungi cunoscut și apreciat în România?
Scopul meu nu a fost niciodată să-mi găsesc un stil și nici să ajung celebru, spre dezavantajul meu în contextul concurențial. Practica artistică este pentru mine un stil de viață, e ceea ce mă definește. Am considerat mereu că stilul, precum și celebritatea, sunt mai degrabă o consecință firească în actul de creație artistică. În privința stilului îmi mențin părerea, dar nu și în ceea ce privește celebritatea, aceasta din urmă nu vine de la sine.
Parafrazându-l pe Duchamp, «Singura constantă este schimbarea», cred că stilul nu e ceva obligatoriu pentru toți artiștii. Hazardul face parte din viața noastră și influențează și actul de creație artistică. Eu fac destul de multe schimbări în practica mea artistică încercând să-mi hrănesc spiritul artistic din actualitatea cotidianului. Formele de creație care rezultă din practica mea sunt destul de variate. Există bineînțeles o serie de constante ideatice, motive vizuale și subiecte care mă preocupă și sunt definitorii pentru mine, dar acestea nu sunt cu adevărat un stil, ele sunt mai degrabă un fel de filosofie a practicii mele. Hazardul este una dintre aceste constante.
Creația mea artistică răspunde schimbărilor impuse de hazard, pe care îl concep ca pe o forță naturală, un generator în actul meu de creație artistică. Am dedicat un întreg capitol hazardului și rolului acestuia în actul de creație în teza mea de doctorat având titlul, „De la desenul-concept, prin desenul-activitate și desenul-obiect”, o lucrare pe care mi-ar plăcea foarte mult să o și public într-o zi.
Un alt proiect de-al meu pus în așteptare din păcate. Pentru cei care urmăresc un scop comercial, stilul este important. Având un stil, cred că unui artist îi e mai ușor să se facă recognoscibil și îi devine mai facil să-și valorifice și să-și vândă brandul artistic și lucrările. Creația artistică are, pentru mine, un scop de dezvoltare spirituală. Cu aceste cuvinte cred că îl parafrazez iar pe Duchamp, dacă nu mă înșel. Sub semnul acestui statement este foarte dificil să valorifici economic și să transformi creația artistică în obiecte vandabile. A fi cunoscut nu a fost un obiectiv pentru mine, spre dezavantajul meu.
Nu mi-a plăcut networking-ul, nu îmi place nici acum, dar am înțeles că este indispensabil pentru a-ți crea imaginea publică a persoanei tale, dar și pentru a-ți proteja drepturile, și aici mă refer la toate drepturile posibile, sociale și profesionale. Chiar dacă e împotriva firii cuiva, cred că toți trebuie să-și fabrice o mască și să se ducă acolo, în lume, și să-și joace rolul. Pentru cei introvertiți această practică socială, networking-ul, poate fi o adevărată provocare. Eu am fost prea timid, mi-a fost frică mereu să nu supăr și am urât și urăsc și acum conflictul.
Am fugit de conflict, am preferat să mă resemnez. Tupeul nu mă caracterizează. Am înțeles târziu că nu trebuie să fii tupeist, ci să ai curaj. Cred că trebuie să fim curajoși pentru a ne face prezenți chiar și într-un grup restrâns. Am înțeles târziu că singurătatea e resimțită de toți și că cel mai important e să ne apropiem de oameni care ne seamănă și cărora le semănăm. Nu cred că sunt prea cunoscut în România. Nu sunt foarte cunoscut niciunde. Nici nu cred că este important acest lucru. Mă simt uitat însă câteodată, și pentru că încă sunt în viață, asta mă întristează foarte tare.
A fi ținut minte nu mai este important după viață, dar în timpul vieții toată lumea are nevoie să i se recunoască contribuțiile la societatea din care face parte. E o nevoie naturală să contribui și să ai o reacție la contribuțiile tale. Prezența mea socială ca persoană și ca artist a devenit mai puternică atunci când am cofondat o asociație artistică. Se întâmpla în anul 2015. Cred că în perioada studenției nu am fost niciodată suficient de cool sau celebru ca să pătrund în grupurile artistice de pe scena bucureșteană. Mi-a lipsit încrederea în mine, dar și încrederea în ceilalți, spre rușinea mea. Mi-a lipsit și ceva ce puteam oferi în fenomenul networking-ului pe scena artistică locală.
Ca artist însă, aveam nevoie să fiu printre colegii mei. Am cofondat o Asociație cu aceste gânduri, cu dorința de a crea un mediu care să permită germinarea unor oportunități pentru mine și cofondatorii asociației, dar și pentru alți artiști, pentru cei cu puține posibilități financiare și cu prea puțin sprijin, pentru comunitatea de artiști care activa, mi se părea atunci, într-un climat lipsit de prea multe oferte și oportunități.
Numeroase inițiative, spații alternative și proiecte artistice și de expoziție au fost create sub egida acestei asociații în perioada 2015-2022, perioadă în care am ocupat funcția de vicepreședinte până în iunie 2022. Mi-aș fi dorit să continui proiectele prin asociație, aici în Franța, unde, să spunem, dacă mi se permite, m-am cvasi-autoexilat până la urmă. Nu îmi imaginam că mă voi fi izolat atât de mult de fosta mea comunitate. A continua să fac proiecte sub egida asociației din care am făcut parte a devenit imposibil pentru mine, așa că am decis să-mi dau demisia din funcția de vicepreședinte și să mă retrag și din rândul membrilor asociației.
Adevăratul motiv pentru decizia mea este acela că nu m-am mai identificat cu politica și valorile de practici culturale și artistice ale colegilor mei. Mi se pare că ajunsesem într-un blocaj în care pur și simplu nu mi se mai răspundea la telefon sau la mesaje. Consider că am fost interzis, deși ocupam încă funcția de vicepreședinte în asociație. Adevărul este că m-am simțit marginalizat și exclus din proiecte pe care eu însumi le-am propus spre a fi inițiate sub egida asociației, un exemplu în acest sens este un spațiu artistic polivalent obținut în incinta Combinatului Fondului Plastic.
Pentru că asociația respectivă derula proiecte importante la nivel național și internațional și în care erau implicați artiști pe care îi iubeam și îi iubesc și îi respect și acum, am decis atunci să nu creez un conflict, ci să mă retrag discret, oricât de greu mi-a fost să fac acest lucru la acea vreme. Adevărul e că nici nu îmi permiteam să-mi cer drepturile, fiind într-o situație de excludere și având o situație personală dificilă de care consider că s-a profitat. Am sperat totuși măcar într-o corectitudine din partea colegilor de a respecta munca și contribuțiile mele din timpul celor 7 ani în care am activat, am construit și am investit moral și material în proiecte colective.
Ceea ce a urmat după ieșirea mea din asociație, a fost un șoc pentru mine și vă mărturisesc că mi-a provocat multă suferință. M-a surprins cu câtă ușurință și lipsă de responsabilitate și-au asumat unii ideile, contribuțiile și munca mea, de la cele colective până la cele personale chiar. Vorbesc aici de lucrări, idei și proiecte care îmi aparțin și pe care unii și le-au asumat sau au încercat să și le asume prin omisiune, declarații publice false, și mai grav apelând la furtul intelectual, dar și cel de bunuri. Îmi asum cu toată responsabilitatea aceste declarații.
Ele nu vizează deschiderea unui conflict, ci sunt relatări ale stării mele actuale personale și profesionale. Aș fi fost activ și în cadrul altor inițiative, aparținând altor ONG-uri din România. Au fost multe proiecte grozave, dar au fost și multe proiecte care mi-au lăsat un gust amar cu iz de exploatare. Mi se pare că a exploata un artist este unul dintre cele mai josnice lucruri care se pot întâmpla în domeniu. Cu tristețe, constat că asta nu se întâmplă rar în lumea artei, și asta nu doar în România. Revenind la cât de greu este să te faci cunoscut în România, nu pot vorbi prea mult decât despre București, acolo unde am activat.
Sectorul artistic privat cum ar fi cel al galeriilor, cu tot dreptul pe care îl au, își promovează propriii artiști pe care îi selectează după libera lor voință. E greu să ajungi acolo, sau pur și simplu nu se potrivește cu profilul oricărui artist. Eu nu am expus aproape deloc în galeriile gestionate de instituții publice sau semipublice și deloc în galeriile private din București. Majoritatea manifestărilor mele artistice de pe scena din București au fost prin platformele construite sub egida asociației a cărei membru fondator sunt. Apelând la limbajul colocvial, cred că „trebuie să te descurci” ca să te apropii de un oarecare succes în sectorul artistic din România.
Ceea ce lipsește în București și poate și în România este, cred, un sprijin real pentru marea parte a artiștilor, mai ales pentru cei emergenți. Mi se pare că sunt puține resurse în sectorul cultural artistic și cred că artiștii devin vulnerabili în fața tupeului. Curajul de care unii încă mai dau dovadă este prea puțin prezent și e bruiat de un zgomot de fundal, mi se pare, tare ciudat. Frica de a nu fi exclus mi se pare că plutește ca o păcură groasă în sectorul cultural artistic din București.
În opinia mea, pe lângă lipsa unui interes consistent de a cultiva valorile deontologice în domeniu, lipsește mai ales asistarea artiștilor prin consultări ale acestora cu privire la statutul lor administrativ, social și mai ales cu privire la metodele de adaptare a practicii lor la o lume care funcționează după principiile economice. Motivul pentru această lipsă de interes de a forma, a pregăti bine și a sprijini cu adevărat artiștii pentru și în situațiile concrete ale contextului actual, este, cred eu, dictat de interese meschine.
Pentru a mă face prezent și a mă manifesta și ca artist, pentru a-mi păstra o oarecare independență, eu am ales calea de a înființa un ONG și a mă dedica proiectelor colective timp de 7 ani în România. A fost un proiect de suflet pentru mine la care am crezut că o să lucrez o viață. Finanțările pe care am reușit să le atragem cu asociația în timpul celor 7 ani au fost extrem de mici. În general proiectele noastre au fost autofinanțate (de noi și de artiștii invitați să participe alături de noi la diverse proiecte).
Nu știu cum au evoluat lucrurile după plecarea mea din asociație. Știu că la momentul plecării mele în Franța, asociația era în curs de a primi o finanțare consistentă pentru un proiect de talie internațională. În Franța am reluat activitatea profesională de la zero. Nu cunoșteam pe absolut nimeni și a trebuit să fac un pic de cercetare și networking pe scena artistică locală. Oportunitățile sunt ceva mai consistente în Franța, dar artiștilor le e greu și aici.
Provocările cotidiene și profesionale sunt imense și e greu să le faci față, mai ales atunci când nu ai pe cineva care să te recomande pe undeva. În încheiere, pe scurt, răspunsul la întrebarea cât de greu e să te faci cunoscut, răspunsul este: foarte greu! Important e să te faci și bine cunoscut și accentuez cuvântul „bine”, pentru că altfel degeaba ești cunoscut.
Cum decurge procesul tău creativ? De unde te inspiri, de unde începi, cum intri în mind set-ul necesar pentru a crea ceva de la zero?
Întrebări cu adevărat dificile, dar foarte bune. Creația artistică este un mister și trebuie să acceptăm că este un mister. Când te ocupi cu asta mult timp în viață, odată intrat în mind set-ul despre care vorbești, lucrurile devin extrem de naturale și simple în actul de creație artistică. Parafrazându-l pe Brâncuși, nu este greu să faci o lucrare de artă, este greu să te pui în starea de a o face. Foarte bună expresia „a crea ceva de la zero”.
Răspunsul la întrebarea ta, „cum intri în mind set-ul necesar pentru a crea ceva de la zero?”, se află în chiar întrebarea ta. Mind set-ul trebuie să fie „zero”, iar asta se obține printr-un efort interior al rațiunii și spiritului, dacă vrei. Abia din acel moment începi să devii creativ cu adevărat. Mecanismul prin care omul poate fi creativ este un mister total. Nicio filosofie sau teorie a artei nu au reușit să cuprindă în întregime ce este arta și ce este actul de creație artistică.
Puterea cuvântului nu este suficientă pentru a înțelege ce este arta. Se consideră adesea, din cunoștințele mele, că actul de creație artistică este definitoriu pentru ființa umană. Discursul meu este de multe ori metaartistic. Arta este de multe ori subiectul propriilor mele creații artistice. Încerc să evit imitarea. Aproape că urăsc arta care imită. Ceea ce mă interesează este posibilitatea de a fi creativ.
Mă inspir din viață, cred că asta este cel mai general, simplu și totodată cuprinzător răspuns pe care ți l-aș putea oferi. Mă inspir din viața mea, din viața altora, mă inspir din interiorul meu, mă inspir din exterior, mă inspir de la alți oameni, alți artiști, mă inspir din culturi, dar și din natură, mă inspir din literatura științifică (istoria și teoria artei, filosofie, antropologie, estetică, psihologie etc.), literatura artistică, din muzică, mă inspir din științe (mă fascinează teoria cuantică), mă inspir din tot ce mă mișcă și consider că are relevanță pentru mine. Consider că un artist lucrează 24/24.
Cum ți-a schimbat street art-ul / pictura murală felul în care percepi arta și lumea în general?
Înainte de a-ți răspunde la întrebarea asta aș vrea să clarificăm câteva lucruri. Mă gândesc că nu întâmplător spui „street art / pictură murală”. În limbajul colocvial și în conștiința nespecialiștilor, pictura murală, street art, arta urbană și de multe ori chiar și graffiti capătă sensuri care se amestecă într-un concept ambiguu. Un concept compus care, spre surprinderea mea, pătrunde abuziv și în limbajul de specialitate.
Vis-a-vis de acest subiect mi-am exprimat părerile într-un articol publicat pe pagina mea de Facebook. Acel articol nu este științific. Eu nu am făcut o cercetare consistentă pe subiect pentru a pretinde că părerile mele sunt imbatabile. În viziunea mea, așa cum am mai spus, un fir de aur leagă street art de arta contemporană și pictura murală tradițională. Fac în continuare un extras din acel articol postat pe Facebook fără a mă lungi prea mult: “O pictură murală nu este un graffiti sau un act de expresie ilegal în spațiul urban.
Street art nu desemnează uitată pictură murală. Street art deturnează și reinterpretează pictura murală sub un mecanism de interes politic pe de o parte și financiar pe de alta. La fel cum pictura murală convențională se deduce flagrant de sub plapuma populară cu nume de „street art”. Un conflict genetic care poate fi categorisit ca fiind mai mult decât frățesc. Pictura murală face parte din cultura milenară a marilor civilizații. În fiecare epocă, ea a fost mai puțin sau mai mult liberă, mai mult sau mai puțin ca o expresie a unei viziuni colective și, în fine, foarte rar ca o expresie individualistă.
Adevărul este că pictura murală de for public nu a fost și nu este o expresie a individualității artistului, creatorului acesteia. Se pretinde astăzi, în contextul comenzilor publice, că ar fi mai liberă ca niciodată, sub umbrela ipocrită a legalizării actului devenit pseudo-vandalist al graffiti-ului. Această tendință nu aduce onoare nici grafferilor care se exprimă autentic, nici artiștilor cu studii superioare care înțeleg în mod științific și profesional fenomenul expresiei artistice în spațiul public, și chiar dacă nu le convine, nici celor care realizează astfel de comenzi și nu pot fi cu adevărat încadrați nici în prima, nici în a doua categorie de artiști. Prin urmare, profitorii nevinovați fac pictură murală sub titulatura de “street art”.
În calitate de co-autor a celei mai mari picturi din România, pot spune că asta mi-a adus un venit consistent din care mi-am putut finanța proiectele individuale dar și co-finanța proiectele colective ale asociației în care activam la acea vreme, enumăr aici manifestarea artistică Exploring Art and Nature care a reunit peste 50 de artiști în spațiul unui conac istoric, sau participarea la târguri de artă internaționale, Budapest Art Market 2021, sau Hybrid Art Fair din Madrid precum și alte proiecte la nivel național.
Crearea unei galerii mobile, expoziții, co-achiziționarea unei dube, cofinanțarea proiectelor unui spațiu de tip artist-run din București, reabilitarea propriului atelier pe care l-am deschis publicului și l-am pus la dispoziție colegilor pentru proiecte colective, toate realizate sub egida asociației în care am activat.
Cred că pictura murală este puternic finanțată de la bugetele de stat în foarte multe țări. Mi se pare că această formă de artă este revitalizată pentru că servește multor scopuri simultan. Pictura murală oferă puțină culoare orașelor gri construite în timpul secolului trecut. Pictura aduce puțină bucurie flâneurului și locuitorului din mediul urban.
Pictura murală este fenomen foarte prezent în arta contemporană/actuală și e ofertantă pentru artiști, și e o oportunitate importantă pentru aceștia din punct de vedere financiar. În ceea ce privește street art sau graffiti, acestea nu fac parte din practica mea artistică în mod direct. Mâzgăleam pe pereți când eram mic, dar asta nu mă face un artist de stradă autentic care se exprimă pe pereți publici. Consider spre exemplu că am făcut street art cu ocazia intervenției artistice în spațiul public cu proiectul „Celebrating_end of the dream”, în 2020, pe străzile Bucureștiului prin care am dorit să transmit un mesaj social.
Tehnica utilizată de grafferi este în general vopsea pe bază de ulei încapsulată sub presiune. Se consideră că tehnica pulverizării vopselei face parte dintre primele forme de expresie artistică în istoria umanității. Să ne gândim la picturile rupestre. Găsesc că această tehnică, în spray, este foarte la îndemână, relativ ieftină, spectaculoasă și eficientă logistic – ai culori în conserve sub presiune pe care le poți căra într-un ghiozdan. Tehnica a fost împrumutată de artiștii profesioniști în pictură pe pânză. Am integrat-o și eu pe alocuri în practica mea de atelier. Pictura murală nu mi-a schimbat percepțiile despre lume.
Pictura murală este o artă uneori decorativă, uneori ilustrativă și mai nou este și foarte plastică. Acest aspect din urmă cred că este firul de aur care leagă street art de arta academică, de pictura murală tradițională. Meritul streetart-iștilor, a pictorilor liberi de stradă, a graffiti-ului este de a fi adus un caracter artistic mai profund decât cel pe care l-a avut pictura murală publică înainte de acest fenomen cultural. Până la fenomenul graffitti, street art neautorizat, pictura murală publică a fost practicată, cred eu, în cadrele unor ideologii colective sau pur și simplu era strict decorativă, ca o expresie iconografică a unor viziuni ce țin de limbajul simbolic al conștiinței colective (C. G. Jung).
Consider că pictura murală publică a devenit și un cadru de expresie artistică individuală ca urmare a fenomenului de expresie artistică generat de fenomenul neconvențional al artei stradale ilegale. Revenind la pictura murală ca fenomen amplu în cadrul artei vizuale actuale, cred că, fiind vorba de o artă comandată cel mai des, de instituții publice sau de organizatori de festivaluri de artă urbană, mulți dintre artiștii, care practică pictura murală urbană, își gândesc creațiile pentru a fi pe placul comanditarului și a publicului larg.
Acesta este un compromis care se face de cele mai multe ori, cred. Sunt bineînțeles foarte mulți artiști care doar asta fac, pictură murală de stradă, și și-au creat un stil autentic în această formă de expresie artistică. Cred că înțeleg contextul și respectându-l, consider că eu fac pictura murală. Această formă de artă îmi permite să fiu mai prezent în public. Încerc acum să fac proiecte de pictură murală la care nu trebuie să fac rabat față de caracterul artistic autentic, din care eul artistic lipsește.
Cât de mult te-a ajutat social media în cariera ta? Și cum crezi că influențează social media evoluția și percepția artei?
Mă bucur că îmi pui această întrebare. În primul rând vreau să spun că nu mi-a plăcut niciodată social media și nu îmi place nici acum. Este o realitate virtuală care reproduce deformat o realitate obiectivă. O lucrare de artă trebuie văzută pe viu, la fel cum și oamenii ar trebui să interacționeze în realitatea fizică. În mod natural, omul este incapabil să trăiască doar într-o realitate virtuală, este nociv. Am început să folosesc recent social media în interes profesional, din necesitate. Acolo se poate face foarte ușor networking. Mi-am dat seama că nu mă pot sustrage practicilor culturale actuale chiar dacă eu le consider problematice.
Astăzi, ca să exiști, trebuie să fii prezent ca artist și pe social media. Îmi oferi șansa de a-mi spăla păcatele cu ocazia acestei întrebări. Sper că și se permite. Cred că toți avem păcate pe social media și regretăm unele intervenții și postări. Le putem șterge, dar ele poate și-au făcut efectele deja. În plus, cred că postările noastre rămân stocate pentru totdeauna. Cred că ar trebui introdusă o disciplină în școli despre ce este și cum ar trebui să folosim social media atât în scopuri personale dar și profesionale. Inclusiv artiștii ar trebui formați despre cum ar trebui să folosească platformele social media în interes profesional.
Problema cu social media este că te exprimi public prin intermediul unui ecran din spațiul privat, de acasă de cele mai multe ori. În acest context nu mai porți masca pe care ai purta-o dacă ai interacționa fizic, efectiv cu oamenii. Acest fapt deformează și percepția mesajelor transmise pe social media fie ele exprimate prin cuvinte, imagini sau video-uri. Cred că oamenii trebuie să înțeleagă conținutul de pe social media ca pe o ilustrație aproximativă a unei realități. Este atât de multă informație pe social media încât nu știi unde să te uiți. Cred că este îndoielnică autenticitatea informațiilor care se afișează pe ecran pe social media.
Pentru că și social media este un aparat a cărui roți sunt puse în mișcare de mecanisme economice, poți fi mai mult sau mai puțin vizibil. Este cert că asta influențează trendurile în lumea artei. Algoritmii nu sunt în interesul calității sau adevărului. Algoritmii funcționează, straniu, aș spune. Regulile morale și legale de pe social media sunt foarte delicate și fragile. Pentru artă, ca aceasta să poată cu adevărat să-și producă efectele bune, social media nu cred că este mediul cel mai potrivit.
Platformele social media sunt utile pentru networking și informare de suprafață. Platformele social media cred că sunt eficiente pentru a te informa, a cerceta, dar și pentru a transmite propriile informații, fie că acestea sunt opinii, lucrări de artă, articole sau imagini din viața personală. Atunci când folosim social media trebuie să înțelegem mai întâi scopul intervenției făcute pe social media și motivul pentru care alegem să fim acolo. Cred că social media generează ambiguitate în evoluția și percepția artei, dar deschide și porți către puncte de vedere și posibile realități la care altfel nu am avea acces.
Cred că social media este o formă de networking a cărei reguli sunt supuse algoritmilor. Cred că networking-ul tradițional, interpersonal, are reguli stabilite de principiul schimbului de servicii și favoruri a cărei piață este dictată de interese așezate piramidal. Acest fenomen se reflectă și în social media. Dacă nu respecți regulile, riști să fii expulzat din rețea.
Ceea ce mă sperie cel mai tare este faptul că, mi se pare, critica publică ca formă de modelare a bunelor practici nu este văzută cu ochi buni în general pentru că nu respectă regula principiului de interese. În încheiere, recomand colegilor mei artiști să folosească platforma LinkedIn, o rețea de socializare centrată pe conținut profesional. Sun acolo postări de foarte bună calitate cu oportunități corecte și de interes pentru artiști.
Povestește-mi un pic care e pictura ta murală preferată pe care ai făcut-o într-un oraș din România?
Bucureștiul este singurul oraș din România în care am făcut pictură murală publică. Prima mea pictură murală am realizat-o prin 2010, o pictură de interior. Nu am realizat foarte multe picturi murale. Pentru mine pictura murală nu este cu nimic diferită de pictura de atelier. Singura diferență este dimensiunea suprafeței de lucru și contextul căreia îi este destinat rezultatul creației artistice. În general, am lucrat în echipă la picturile murale. La unele picturi am lucrat singur, dar nu pot spune că mă pot mândri în mod excepțional cu ele.
Picturile murale pe care le-am realizat au fost comenzi, iar soluțiile vizuale au fost realizate în acord cu dorințele comanditarilor. Nu ascund acest compromis. Nu mă ascund nici de faptul că m-am apucat serios de pictura murală pentru a mă putea întreține financiar, după ce îmi pierdusem postul de profesor în urma unei nedreptăți care mi s-a făcut, cred eu. Cele mai importante picturi din cariera mea cu cel mai mare impact asupra publicului sunt cele din intersecția unde a existat înainte celebrul restaurant Budapesta, și picturile de pe fațadele blocurilor vis-a-vis de cimitirul Bellu, din București. Am fost mai mulți artiști care au lucrat la acestea.
Preferata mea, ar fi o pictură realizată pe una dintre fațadele laterale ale celor trei blocuri din fața cimitirului Bellu. Îmi place în mod deosebit cromatică, este și una dintre picturile care au fost realizate după o schiță/machetă vizuală realizată de mine. Desigur, lucrând în echipă inclusiv machetele, chiar dacă sunt realizate individual, poartă un caracter colectiv. Cum este și cazul picturii de pe blocul din intersecția Budapesta.
Care au fost lucrările care ți-au ridicat cele mai mari provocări?
Cred că provocările în procesul de creație artistică pot fi de multe feluri. Provocările cele mai mari le-am avut în proiectele artistice colaborative. E greu să te pui de acord cu alte persoane, mai ales când e vorba de colaborări între artiști. Orgoliul artistic e o boală de meserie de care cu greu poți scăpa. Întotdeauna nu iese ceva la calculele de împărțeală a rezultatelor. În practica artistică, profesionalismul și deontologia sunt adesea, din păcate, eclipsate de interese individuale meschine. Nu de puține ori artiștii ajung la conflicte în urma colaborărilor.
Din punct de vedere tehnic, gândindu-mă că subiectul întrebărilor tale este pictura murală, o adevărată provocare a fost realizarea celei mai mari picturi murale din România pe care am realizat-o împreună cu unul dintre foștii mei colaboratori, Mircea Modreanu. Este vorba de pictura realizată pe trei fațade ale celui mai mare bloc din intersecția Budapesta, Dimitrie Cantemir – Mărășești. Schița/macheta pentru proiectul picturii murale a ridicat mari provocări logistice și tehnice. Numărul mare de culori, suprafața imensă și prezența ferestrelor pe suprafața pe care trebuia să pictăm și mai ales realizarea desenului au fost o adevărată provocare pentru realizarea picturii.
Mă pot mândri de faptul că m-am îngrijit de coordonarea transpunerii schiței, realizarea desenului, pe imensa suprafață a blocului. Experiența de a fi fost profesor pe disciplina „desenul în perspectiva artistică” m-a ajutat foarte mult. Alte dăți foloseam videoproiectorul, cum fac foarte mulți muraliști, pentru a schița prin desen compoziția picturii pe suprafața peretelui. Aici a trebuit să calculăm fiecare linie urmărind o mapare a suprafeței prin stabilirea de repere, o tehnică tradițională, pentru a respecta proporțiile și caracteristicile machetei vizuale a picturii.
La asemenea dimensiuni a desena formele compoziționale nu a fost ușor deloc. Efortul fizic a fost imens. Să cari găleți de culoare după tine și să te organizezi eficient pe sutele de metri de schelă nu e ușor deloc. Toate astea le-am făcut în doi, cu puțin ajutor la un moment dat din partea lui Ionuț Zevideanu. Cred că ne-am descurcat bine. Reușita noastră a dus la alte proiecte de mari dimensiuni unde i-am avut colaboratori pe artiștii Ionuț Zevideanu și Răzvan Năstase. Cred că am fost o echipă grozavă. O altă pictură murală care mi-a ridicat provocări a fost cea realizată în fața muzeului de artă din orașul în care locuiesc acum, în Franța.
În cadrul unui „live painting performance”, a trebuit să interpretez o lucrare expusă în muzeu. Am ales o lucrare pe tema vanitas-ului, a deșărtăciunii vieții materiale. În lucrarea aleasă erau reprezentate trei cranii pe un fundal colorat. O temă care nu e mainstream și nu e des întâlnită în pictura murală. Oamenilor nu prea le-a plăcut tema. Pentru a interpreta lucrarea am ales ca motiv pictural autoportretul, iar craniile din pictura interpretată au devenit sfere în compoziția mea, cranii abstractizate. A fost un exercițiu interesant și provocator să realizez un autoportret pe un perete din spațiul public și asta în timp ce eram privit de trecători care se adunau curioși.
Simțeam presiunea privirilor din spate, iar asta făcea să pară că e foarte greu să apăs pe „caps-ul spray can-ului” pentru a pulveriza vopseaua pe perete. În zece ore de lucru, am dus la final această lucrare provocatoare pentru mine. Am realizat pictura prin tehnica desenului liber. E o lucrare care mi-am dorit să fie interpretabilă și ca un statement artistic, într-un discurs metartistic, chestionând condiția artistului, a eului artistic, și rolul picturii murale, a artei și a artistului în spațiul și conștiința publică.
În opinia mea arta trebuie să rămână independentă de politică și ideologii. Nu e nevoie să-l pictezi pe Ceaușescu îmbrăcat în uniformă și postură de gopnik sau să reprezinți figuri religioase transfigurate, pentru ca arta ta să poarte un mesaj politic sau social. Arta este „un simptom cultural” în concepția istoricului și teoreticianului de artă, Erwin Panofsky. Fiecare lucrare de artă conține simptomatic valorile epocii în care a fost creată, inclusiv pe cele politice și pe cele sociale. Dacă în mod voit folosești simboluri politice sau culturale în creația ta, asta poate fi eficient dacă vrei să atragi atenția publică, dar trebuie să-ți asumi și riscurile.
Din punctul meu de vedere, arta nu trebuie pusă în slujba politicii sau transformată într-o unealtă a transfigurării ideologiilor care ordonează cultural o societate. Consider că un artist cu intenții bune pentru societatea și comunitatea în care trăiește trebuie să urmărească un efect empatic prin creația sa, chiar dacă se simte marginalizat sau neîndreptățit și exclus. Lev Tolstoi în lucrarea sa, „Ce este arta?”, a considerat că arta autentică este arta care produce efectul de empatie prin ceea ce el numea, parafrazând, un soi de contaminare culturală. Ader la această viziune în limitele propriilor concepții asupra rolului artei în societate.
În istoria artei lucrările care au provocat scandal, precum „Pisoarul” de Marcel Duchamp spre exemplu, au avut, cred eu, un scop deontologic cu privire la practica și expunerea artistică. Din cunoștințele și interpretările mele, prin lucrarea cunoscută sub numele de „Pisoarul”, Duchamp a verificat respectarea regulii care permitea oricărui artist să participe la un salon de artă din a cărui echipă de organizare el făcea parte. Regula era ca fiecare artist care dorea să participe la expoziție trebua să plătească o taxă de 2 dolari și lucrarea urma să fie expusă fără a fi nevoie să fie aprobată de o comisie. Duchamp a făcut o glumă cu pisoarul.
Motivul pentru care a fost semnat “R.Mutt” este, din ce înțeleg pentru a ascunde adevăratul autor al lucrării, Duchamp însuși, pentru că lucrarea se adresa colegilor săi, membrii echipei de organizatori ai salonului de artă. Când lucrarea a ajuns în fața organizatorilor, aceasta a provocat un scandal, dar nu și un conflict, ei nu știau atunci că îi aparține lui Duchamp. Un astfel de demers, ca cel al lui Duchamp, menit să consterneze și să ofenseze, are un scop moral, cred eu, și e realizat echidistant, cu prudența care se cuvine. Identitatea necunoscută a autorului a fost, cred, secretul de a evita un conflict real.
Din acest punct de vedere, al anonimatului, cum e cazul în practica graffitti și a picturii publice de vandalism (fără autorizație), un artist poate aduce în fața publicului lucrări care consternă și intriga din punct de vedere cultural sau politic. Cred că expresiile care supără conștiința publică trebuie realizate și comunicate ca fiind ale conștiinței publice și nu sub semnătura reală a uni artist. Nu de alta, dar nu cred că e eficient. Ceea la ce se lucrează este, cred, o societate capabilă de a avea practici culturale inclusive, și care să înțeleagă că există discriminare și că aceasta e un pericol pentru toată lumea.
Discriminarea este o boală grea în societate. Nu știu dacă artistul, sub reputația semnăturii sale, poate rezolva aceste probleme sociale în care integrează în mod evident un conținut politic, ideologic, sau elemente și simboluri culturale ale unei comunități. Gâdindu-mă la Dan Perjovschi, cuvântul poate că e mai puțin dur și mai eficient decât o imagine vizuală în acest scop. Consider că subiectul e cu adevărat delicat. Cred că trebuie lăsată o libertate totală artei, dar în anumite condiții. Dacă arta ajunge să comporte un mesaj politic pentru un scop politic atunci, cred eu, aceasta nu poate fi considerată ca fiind artă autentică.
Ader la opinia conform căreia oamenii ar trebui să învețe să nu fie deranjați de expresiile artistice. În artă nu există „bau bau” decât dacă credem noi că acesta există în conținutul lucrării de artă. În plus arta în sine nu se supune convențiilor morale. Cred că cel mai moral lucru e să lăsăm arta cu adevărat liberă de convențiile morale. Cu toate acestea, în considerațiile mele, asta nu înseamnă că în același timp, arta este în mod automat amorală sau i se permite să fie imorală prin conținutul și efectul său.
Dacă artistul a simțit că pictând un personaj politic sau o figură religioasă se eliberează pe el însuși de anumite frustrări, atunci vorbim de o funcție terapeutică și psihologică a artei. Scopul terapeutic vizează artistul și alți oameni care empatizează cu artistul. Aici mă gândesc la performance-urile regizate de Hermann Nitsch. Cred că arta poate fi și patologică. Arta patologică se află, cred eu, la granița dintre arta autentică și pseudoartă. Cred că e foarte greu de judecat arta patologică chiar și de un specialist experimentat. Poate că e chiar imposibil. Arta autentică este în opinia mea, într-un punct echidistant față de toate facultățile rațiunii și ale spiritului.
Cu ce ai vrea să rămână cineva care trece pe stradă și vede lucrările tale?
Cred că o lucrare publică cu caracter permanent sau semipermanent trebuie să contribuie prin calități vizuale la sentimentul plăcut de a te afla în spațiul public. În spațiul public, în general, nu cred e cazul să-ți activezi prea mult eu-l artistic. În cazul unei lucrări cu caracter temporar artistului ar trebui să i se ofere o mare libertate în conceperea și realizarea lucrării.
Cred că din punct de vedere moral, libertatea individuală nu poate fi totală atunci când vorbim de spațiul public. Au fost lucrări pe care le-am realizat într-o manieră artistică personală, dar au fost și lucrări pe care le-am conceput mai puțin individualist-artistic, pentru un scop decorativ, agreabil să spunem. Felul în care concep o lucrare depinde de contextul în care aceasta urmează să fie văzută. În privința rolului și a valorilor de practică a picturii murale, arhitecții și urbanisții ar trebui să participe și să colaboreze mai mult cu artiștii.
La discuții trebuie să participe toate părțile, inclusiv trecătorii și locuitorii unui oraș. Se pot alege de exemplu pereți pe care oricine poate face un mural și să se exprime după bunul plac. În multe orașe europene am văzut că se întâmplă asta, iar acești pereți fac parte din patrimoniul cultural al acelor orașe. Până la urmă, lucrările destinate spațiului public trebuie să răspundă unor nevoi estetice în acord cu valorile conștiinței și privirii colective. Consider că în genral, lucrările publice de artă trebuie în primul rând să fie în acord cu spațiul arhitectural, să fie agreabile și să producă empatie.
Ce urmează pentru Dumitru Gurjii?
Nu știu ce urmează pentru mine. Îți mărturisesc că trăiesc în incertitudinea în care m-a aruncat hazardul vieții, iar instabilitatea mă frământă. Nu regret nicio clipă deciziile mele. Cred că am făcut cele mai bune decizii posibile în condițiile date. Mi le asum ca pe o formă de control, singura de care dispun, asupra destinului meu. Îmi doresc să fiu alături de soția mea și să ne vedem împreună copiii crescând. Îmi doresc să-mi găsesc un loc în lume. Vreau să-mi trăiesc cu demnitate viața de artist și mai ales, să fiu lăsat să pot face toate aceste lucruri.
» Interviu de GRUIA DRAGOMIR | Artiști Urbani
Foto cover © Patrick Loire
