CLIN D’OEIL | Teatrul de păpuşi al ANEI CRĂCIUN LAMBRU… de la A(lice) la Z(aharaşka)
Artistă care a creat şi a pus în scenă spectacolul nominalizat anul acesta la Premiile UNITER, la categoria ”Cel mai bun spectacol de teatru de animaţie/ teatru pentru copii”, Alice în Wonderland, de la Teatrul Gulliver din Galaţi, ANA CRĂCIUN LAMBRU a gândit și regizat pe parcursul timpului spectacole premiate nu doar în teatre sau festivaluri din țară, dar și peste Ocean, având diploma de master obținută la Universitatea Connecticut, în „Puppet Arts”, după absolvirea UNATC, secția de „Păpuși şi Marionete”.
Numele Anei le este familiar părinților și copiilor din Bucureşti în special datorită seriei de Musical-uri cu Erus, personajul lui Alec Blenche, pe care le-a pus în scenă în ultimii ani la Opera Comică pentru Copii, dar tânăra artistă a atras în ultima vreme atenţia prin două spectacole cu totul aparte, ce se joacă ambele la Teatrul de Artă.
Destinat deopotrivă copiilor și adulților, spectacolul cu păpuși Zaharaşka şi zăpada uitată, reprezintă una dintre revelațiile acestui început de an, impresionând în egală măsură prin mixul original și ingenios de tehnici care însuflețesc personajele și infuzează cu emoție întreaga poveste, dar și prin ineditul premisei – preocuparea pentru efectele încălzirii globale -, care îl face incintant de urmărit, indiferent de vârstă.
De acest basm modern este responsabil jucăușul tandem Lavinia Pop-Coman – Ana Crăciun Lambru, care a oferit deja publicului mișcătorul spectacol Iepurele alb, produs de Free Puppet Theatre, compania fondată de Ana, tot în colaborare cu Teatrul de Artă.
Pentru a desluși unele taine din modul în care se nasc și prind formă povești precum Zaharaşka, Kunterbunt (Teatrul Gong, Sibiu), seria Erus, Staţia Clovnilor (Teatrul Luceafarul, Iaşi) şi, bineînţeles, apreciatul Alice în Wonderland, am provocat-o pe ANA CRĂCIUN LAMBRU la un dialog mai amplu despre cum se raportează la profesie, mai ales din perspectiva experienţelor recente.


Ana, spune-mi, în primul rând, cine sau ce este, de fapt, Zaharaşka?
Fiind o păpușică atipică – nu este un copil, o fetiță -, ne-am tot gândit ce ar putea reprezenta și am ajuns la ideea asta, de… suflet de copac.
Mai ales că știm că și copacii au energia lor, că și ei simt, și deci am putea să facem schimb de energie, doar că nu ne-am gândit niciodată la ideea că, așa cum avem noi un suflet, ar putea să aibă și ei acolo o entitate, un spirit, care să locuiască în ei.
Ideea asta mi s-a părut foarte faină, pentru că Zaharaşka este făcută toată din lemn, iar lemnul e la vedere… adică nu e și pictată ca alte păpuși, este doar lăcuită, sunt degețelele alea din lemn, materialele naturale pe care Vladimir [maestrul păpuşar Vladimir Zakharov – n.r.] le-a folosit în construcția ei.
Deci este un suflet de copac, asta a fost, până la urmă, decizia mea şi a Laviniei.


Dar cât este de accesibilă sau inteligibilă noțiunea de ‘suflet’ pentru copii?
Cred că este mai ușor de imaginat de către ei decât de adulți, câteodată, pentru că adulții încep să teoretizeze și să își pună întrebări, pe când copilul… crede, pur şi simplu.
Ajungem la ce înseamnă ‘suspendarea neîncrederii’ – the suspension of disbelief -, concept pe care eu l-am învățat atunci când am fost în America la studii și se referă la ceea ce se întâmplă natural cu copiii.
Adică ei cred, fără vreo îndoială, în obiectul care prinde viață, pentru că ei fac asta instinctiv. Bine, poate că adulţii mai întâi se joacă cu ei și îi învață, fiindcă s-ar putea ca un copil care nu s-a jucat niciodată să nu aibă noțiunea de jucărie care are o personalitate.
Adultul, așa cum s-a jucat la rândul său când era mic, ia o jucărie, îi dă viață în jocul cu copilul și atunci acesta începe să-și spună singur povești și să creadă în acele personaje… în iepurașul cu care doarme, de exemplu, căruia îi poate spune lucruri pe care părinții nu ajung să le audă.
Copiii cred fără vreo urmă de îndoială, nu au acea neîncredere în viața obiectului și în magia lui, pe care o manifestă adulții mai târziu.
Copilul este naiv, vulnerabil, deschis, viu, aș spune eu, conectat cu natura lui, cu inima lui, dar pe măsură ce crește, din păcate, societatea, părinții, școala, toate încep să îi spună:
‘Ok! Ai crescut! Nu mai ești un copil, nu te mai juca, acum ai responsabilități! Acum trebuie să crești, acum trebuie să fii matur, acum trebuie să fii serios!’.


Câteodată ni se ia zâmbetul de pe față în situații în care noi am vrea să râdem, pentru că, încet, încet – asta se întâmplă din preadolescență -, a început separarea de natura ta adevărată, de autenticitatea ta.
Asta se petrece mai mult din cauza celor din jur, aș zice eu, pentru că adolescenții care continuă să fie conectați cu zona de teatru rămân mai aproape de emoțiile lor, dar un IT-ist sau un doctor, să zicem, care a devenit foarte cerebral, nu-și dă câteodată seama de ce a devenit atât de rigid în a-și exprima emoțiile și de a fi el însuşi.
Societatea pune aceste ziduri în jurul “Eu”-ului nostru, aș spune așa, iar inima se împietrește.
În momentul în care un adult ajunge la un spectacol de teatru de păpuși, iar păpușa este mânuită foarte bine, atât de bine încât te păcălește că tu crezi că este vie, se întâmplă ceva cu acești oameni care și-au închis inima în ziduri… acelea crapă, explodează.
Și, la finalul spectacolului, cum se întâmplă la Iepurele alb, pe care îl joc tot împreună cu Lavinia, am avut nenumărați adulți care au venit la noi în lacrimi – dar plânsul acela zguduitor! – și ne-au zis: ‘Plâng și nu știu de ce plâng!’.
Și i-am luat în brațe pentru că, pe de-o parte, îți pare rău că plâng, dar, în același timp, știi că este un plâns vindecător, este un plâns al catharsis-ului prin care el trece în momentul acela, pentru că acele ziduri s-au sfărâmat, iar el s-a întors în momentul acela în care credea, în care era el, a devenit din nou conectat cu inima lui… şi, cumva, mi-am făcut din asta o misiune și încerc să fac asta în toate spectacolele mele și în toate interacțiunile mele cu publicul: să îi reconectez cu ei, cu autenticitatea lor.
E tare frumos când se întâmplă.
Pentru asta, limbajul spectacolului, de la vocabular la simboluri, ar trebui conceput în straturi, pentru varii paliere de vârstă. Dezvolţi o poveste având în minte din start un asemenea deziderat?
Da, cam asta fac în toate spectacolele mele, iar ele, așa cum ai presupus, sunt construite pe niște straturi, dar nu știu dacă o fac neapărat sau absolut conștient, adică să mă gândesc atunci când scriu scenariul:
‘Uite, asta o să fie pentru adulți, iar asta o să fie pentru copii’.
Nu, pur și simplu, este un flow al creației poveștii, ceea ce fac – și îmi place că am ajuns să fac asta – este să las povestea să mă ghideze… așa cum fac și în construcția păpușilor, nu forțez.
Și atunci când lași povestea să te poarte, se întâmplă acolo niște chestii energetice, universale, care ajung către cine trebuie, pentru că eu așa gândesc, că poveștile vin către noi fiindcă ele trebuie spuse.
La Zaharaşka, de exemplu, pentru că am adresat acest subiect al zăpezii care nu mai este și al naturii care suferă, am dat voce unor ființe care nu au voce, de care oamenii uită în marile orașe – ariciul care nu poate să doarmă, că e prea cald în vizuină și transpiră și ia melatonină și spirulină, săracul, și tot nu poate să doarmă, glumițe pe care normal că adulții le prind, dar felul în care sunt ele spuse și gesturile pe care le fac cu ariciul îi fac şi pe copii să râdă în hohote, pentru că el zice ‘Am luat și aia, am luat și aia’ și sforăie și se mișcă așa încet, încearcă să adoarmă și nu poate să adoarmă.
Atunci, atât copiii, cât și adulții, merg cu ariciul, cred în el, în ceea ce spune. Zaharaşka are text și sunt foarte multe replici, iar spectatorii își iau fiecare anumite lucruri din limbaj, din acțiunea păpușilor sau din felul în care arată acestea, pentru că atât copiii, cât și părinții au nevoie să primească niște mesaje în urma cărora să-și pună niște întrebări, în schimb, Iepurele alb este un spectacol non-verbal și totul se întâmplă în mintea spectatorilor.
Acolo, mișcările haioase ale iepurelui, acțiunile lui, sunt cele care definesc partea de emoție pentru copii, iar prin faptul că iepurele ne reprezintă cumva pe noi două, pe mine și pe Lavinia – care avem, la rândul nostru, o călătorie a emoțiilor -, el reprezintă, de fapt, fiecare om în călătoria sa prin viață… şi atunci se întâmplă cumva natural ca părintele și copilul să primească fiecare ceea ce are nevoie.


Cât funcţionează inspiraţia şi cât este research în definirea comunicării cu publicul? Pentru că, în esenţă, o poveste destinată în primul rând copiilor, Zaharaşka şi zăpada uitată, este imaginată plecând de la o temă adultă extrem de serioasă, încălzirea globală.
Pentru fiecare spectacol fac o cercetare, fiindcă îmi place ca lucrurile pe care le pun pe scenă să fie justificate.
Nu arunc lucruri acolo doar ca să fie, nu propun personaje doar ca să se plimbe pe scenă și să treacă timpul, să ia ochii spectatorului, să se miște, să facă un ‘La, la, la’ și gata.
Nu aș putea să fac asta, mi se pare că aș înșela sufletele acelea care se uită, atât ale copiilor, cât și ale părinților.
Pentru Zaharaşka, de exemplu, am cercetat despre zăpadă și ne-a apărut acest minunat articol, că triburile inuite au peste 100 de nume pentru zăpadă și mi se pare că are atâta sens, din moment ce tu locuiești într-un oraș de zăpadă.
După cum zice personajul Talini, Îngerul Zăpezii, doar oamenii care au viața împletită cu zăpada știu câte nume au pentru ea: tlapa este zăpada pudră, sotla este zăpada care strălucește în lumina soarelui, quinaya este zăpada amestecată cu caca de Husky… în spectacol, zicem cu “bobițe urât mirositoare de câine husky” și toată lumea râde, bineînțeles, și copiii, și adulții.
Am cercetat, de asemenea, despre animalele care hibernează, fiindcă nu ştiam mare lucru, nu aveam cum… atunci când trăiești într-un oraș și nu ești biolog te pierzi de lucrurile astea, ceea ce e păcat, dar asta este viața și asta e societatea în care unii dintre noi trăim. Uite, în afară de arici şi melcii hibernează, şi de aia avem doi melci antagoniști care nu mai vor să hiberneze, nu vor să vină zăpada și încearcă să o oprească pe Zaharaşka.
Am mai studiat despre fluturele monarh – cel care zboară în stolurile alea de ne fascinează -, care, în acest moment, din cauza schimbărilor climatice, nu mai găsește plantele, pentru că e prea cald, iar el se naște prea devreme.
Iată cum, dacă omul are niște acțiuni dăunătoare, lucrurile pe care el le iubește s-ar putea să dispară…


Ca să te apuci să cercetezi o temă anume, trebuie să ai însă un imbold, să te îndemne ceva să explorezi tocmai în acea direcţie…
Atunci când o poveste este a universului și universul vrea să o spui, el vine în sprijinul tău.
În momentul în care am început să vorbim despre provocarea pe care o avem cu încălzirea globală și ce se întâmplă cu natura, ni s-au întâmplat lucruri din acelea, de serendipity, știi?
Cum aveam nevoie de ceva, venea atunci. Am plecat pe jos, la un moment dat, spre un curs pe care-l aveam cu niște copii și pe drum mă gândeam de unde facem rost de niște crenguțe frumoase pentru copacul Zaharaşkăi.
Aproape totul era deja uscat şi mă tot uitam ce copac, ce tufiș aş putea să jumulesc, când, cu o sută de metri înainte de a ajunge la teatru, am dat lângă un pom de un mare morman de crengi tăiate de cineva… unele frumoase-frumoase, erau întortocheate și cu multe crenguțe mici, verzi cu roșu, cu galben în ele, ceva absolut superb!
Acum, sigur, s-au mai uscat, dar la avanpremieră au arătat minunat… deci universul lucrează atunci când spui o poveste necesară lui. Așa gândesc eu.


Ca poveşti precum Iepurele alb şi Zaharaşka să ajungă să fie spuse, universul a lucrat punându-le faţă în faţă, cu ani în urmă, pe Lavinia şi Ana, două tinere pasionate de păpuşi. Ana, spune-mi câteva cuvinte despre povestea voastră şi cum de funcționează atât de bine acest tandem creativ?
Eram încă în America, unde am fost plecată cu bursă, la un master în teatrul de păpuși, când tatăl meu mi-a menționat că a văzut o tânără care face teatru de păpuși în parc.
Am zis atunci ‘Aah, ce interesant, ce fain!’… şi, când m-am întors, mi-a făcut conexiunea cu Lavinia, nici nu mai știu cum s-a întâmplat, cred că îi ceruse numărul. Ne-am conectat deci în 2016, când am revenit eu în ţară, ne-am întâlnit şi ne-am dat seama că vibrăm în același fel.
Ea este cea care m-a impulsionat pe mine, fiindcă lumea nu mă mai cunoștea după cei trei ani de stat în America… nu că fusesem foarte cunoscută înainte, nu!
Erau doar câțiva cei care mă știau, tot din branșă, adică mă mai țineau minte de atunci când am participat la Românii au talent, înainte să plec, și ce mai făcusem cu Teatrul Dell’Arte, oameni din zona teatrului de păpuși la care nu mai aveam cum să ajung.
Începeau să mi se termine rezervele financiare, aşa că mi-am făcut un spectacol. După ce, mai întâi, l-am programat la o gelaterie, m-am închis în casă o săptămână și am făcut un spectacol pe care am ajuns să îl joc apoi, mai bine de șase ani, cu mare succes… însă atunci era greu.


Fiind artist independent, era greu totuși să am niște venituri din care să mă pot întreține şi, la un moment dat, Lavinia mi-a zis:
‘Ce-ar fi să te duci să joci “la pălărie”, cum joc și eu? Joc în Cișmigiu și câștig niște bănuți care îmi sunt de folos.’. Mi-a fost teamă la început, dar ea a insistat: ‘Du-te, du-te! O să vezi că o să fie foarte fain.’.
Ea avea două marionete, băiat și fată, cu care dansa, iar eu aveam una singură, pe Lola, aşa că mi-am mai făcut un băiat cu joben, și am început să joc în Cișmigiu… a fost şi rămâne una dintre cele mai frumoase experiențe de viață din teatrul de păpuși pe care le-am avut până acum!
Una care mi-a oferit cele mai mari recompense sufletești: felul în care treceau pe lângă mine oamenii și li se lumina chipul sau începeau să danseze. A fost senzațional!
Am făcut asta cu mare, mare plăcere și îmi doresc să mă întorc acolo, să mai merg în parc, mai ales că, în ultimul timp, n-am mai avut cum, pentru că vara eram plecată cu proiecte, dar m-am și mutat de lângă Cișmigiu și e un pic mai greu să mă duc până acolo cu cutiuța cu păpuși şi cu boxa după mine.
Eram, amândouă, „fetele cu păpușile din Cișmigiu”.
Lavinia a fost prima și apoi am apărut și eu, iar oamenii, când ne vedeau că trecem pe alee, frumos îmbrăcate, nostalgic, retro puțin amândouă… unii veneau după noi și se așezau, așteptând să ne pregătim păpușile și să ne începem fiecare momentul.
Și era și jazz… adică să treci prin Cișmigiu să o auzi pe Ella Fitzgerald cântând, îmi dau seama de ce era atât de fain!


Lavinia a fost prima în Cișmigiu şi te-a atras şi pe tine, însă tu ai convins-o apoi să urce pe scenă. Care au fost circumstanţele în care s-a întâmplat asta?
Cred că i-am propus să facem un spectacol. Nu mai țin minte la ce ne gândeam la început, dar regăsisem acest iepuraș jucărie, cu foarte multă personalitate, ce rămăsese la partenerul meu cu care eram înainte să plec în America.
Când am revenit, iepurașul a reajuns la mine, am mai făcut ceva cu el la Clubul Țăranului și știam că îşi are puterea lui, și i-am zis Laviniei: ‘Hai să facem cu iepurele ăsta, că am un feeling că s-a întors la mine cu un scop, s-a întors să bucure o grămadă de copii și de oameni.’.
Am lucrat cred că vreo trei luni în sufragerie la mine, pe masă, că ne întâlneam și noi când puteam, pentru că ce îmi doream foarte mult era să facem măiestrie. Pentru că Lavinia a studiat actorie, nu este artist păpușar, ea s-a apropiat de zona asta singură, am lucrat cu ea mult să învețe practic mânuirea adevărată, adică să învețe să respire cu păpușa, să îi dea gând, să-i dea emoție și să ne armonizăm noi două.
Normal, nu a fost ușor, necunoscându-ne atât de bine – adică nu mai lucrasem împreună – și, dintr-o dată, punându-ne în situația de a mânui aceeași păpușă, dar am ajuns să ne simțim atât de bine și atât de fain, încât, după câteva luni, am zis:
‘Cred că ar fi bine să montăm spectacolul acesta undeva, căci nu cred că noi o să reușim să-l plimbăm, deci trebuie să îi dăm o casă. Cred că are nevoie de lumini de scenă, cred că trebuie să fie ceva mai mult decât putem noi să facem pe masă.’. Și am vorbit cu George Constantinescu de la Teatrul de Artă, pe care îl cunoșteam, iar el zis… ‘Cu tot dragul! Haideți să faceți aici!’.
Așa s-a născut spectacolul Iepurele alb [care a avut premiera în 2018 – n.r.].


Povestea a început deci la Teatrul de Artă?
Nu chiar, pentru că George Constantinescu a fost primul care mi-a oferit șansa de a monta, de a crea un spectacol și ne-a dat toată libertatea, însă mai regizasem înainte, dar în urma unui concurs pe care l-am câștigat, la care aplicasem pe drum, dinspre America spre România, undeva în Polonia, unde mă oprisem la un festival.
Am câștigat acel concurs de la Opera Comică Pentru Copii și am montat acolo, în Sala UnderGrant, Onix și Barton [musical cu păpuşi, ce a avut premiera în 2017 – n.r.], care se reia acum, în această primăvară. Sunt, iată, șase ani de când se joacă și este, la fel, un spectacol foarte fain.
Voiam cumva să punctez că, pe lângă George, am avut şi această șansă, adică, deși poate știau că m-am întors din America, anumiți oameni n-au avut încredere în mine, dar Opera Comică, în momentul în care am câștigat proiectul, mi-a oferit această încredere și, după acel prim spectacol, am avut și mai multă încredere și am realizat la ei alte trei, adică Erus și Valea Generozității [2019], Erus și Valea Iubirii [2020] și Erus și Valea Recunoștinței [2022].


În afara lui Erus şi Valea Recunoştinţei, anul trecut a avut premiera şi Alice în Wonderland, la Teatrul Gulliver din Galați, spectacol dublu nominalizat în 2024 la Premiile UNITER. Semnezi nu doar regia, dar ești şi autoarea scenariului și a versurilor acestei poveşti cu o pre-adolescentă ajunsă într-un spital psihiatric după un eveniment traumatizant. Dată fiind natura premisei, spune-mi cum s-a născut acest spectacol, pentru realizarea căruia ai apelat la întreg colectivul teatrului din Galați?
Este o poveste interesantă, pentru că sunt 14 ani de când am spectacolul acesta în minte și iată că povestea e infuzată acum cu energii de la mulți oameni, iar faptul că a trezit interesul comisiei UNITER înseamnă că este una puternică.
Prin tot ce am pus noi acolo, știam că e ceva bun şi speram că o să fie recunoscut, dar nu neapărat cu premiu, ci la nivelul publicului. Îmi doream și îmi doresc în continuare foarte mult ca spectacolul să circule, să vină la București și să meargă și prin țară, pentru că știu că e o poveste necesară pentru tineri.
Toată nebunia cu Alice a început, de fapt, de la acel iepure alb care, acum, îşi are propriul spectacol.
Când am terminat facultatea, ca păpușari, ne doream foarte mult să facem teatru de păpuși pentru adulți, dar care…. nu se făcea aproape deloc în București.
Știam că a avut cândva [Cristian] Pepino un spectacol la Țăndărică, Adunarea păsărilor [spectacolul, realizat după poemul autorului persan Farid Uddin Attar, a avut premiera în 1993 la Teatrul de Animaţie Țăndărică şi a fost refăcut în octombrie 2015 – sursa: DTMR], dar nu-l văzusem și nici informații nu aveam despre alte spectacole, iar noi simțeam că avem ceva de spus adulților, niște idei.


Primul spațiu care ne-a dat atunci mână liberă a fost Clubul Țăranului și acolo s-a născut prima versiune a lui Alice în Wonderland, în care acest iepuraș era și el protagonist.
Eram atunci împreună cu niste colegi de-ai mei din trupa Dell’Arte, a lui Mihai Gruia Sandu, și mi-a venit mie ideea asta năstrușnică de a plasa acțiunea spectacolului într-un azil. La final, se dezvăluia că personajele erau pacienți, iar asta era o surpriză foarte faină pentru public, dar cu resursele noastre minime de la momentul respectiv – asta se întâmpla în 2009 -, l-am jucat doar de patru ori.
Prima oară am avut 20 de oameni, care au adus apoi şi pe alții, de am avut vreo 80 la ultima reprezentație, doar că viața ne-a dus în așa fel încât, după spectacolul respectiv, s-a rupt trupa, s-a despărțit treaba. Știind că i-a amuzat pe oameni foarte tare, mi-a rămas gândul să fac ceva cu acel iepuraș în continuare, pe de-o parte, dar a mai rămas și ideea spectacolului cu Alice.
Câțiva ani mai târziu, în 2013, am primit bursa și am plecat în America, iar acolo, ca proiect de spectacol de masterat, prima oară am depus acest proiect.
Voiam o distribuție mare, cu păpușari din secția noastră, dar și cu unii colegi de la departamentul de actorie. Profesorii văzuseră deja că fac lucruri foarte faine, dar m-au sfătuit bine că, la momentul respectiv, e mult ca să gestionez o asemenea producție, deși eu îmi pregătisem deja desene și regândisem conceptul.
Până la urmă, am optat atunci pentru spectacolul Dust, un one-woman show pe care l-am adus apoi din America cu o campanie de crowdfunding. Am câștigat cu el premiul pentru cea mai bună actriță la un festival din Polonia, dar în România s-a jucat de numai trei ori, deși este un spectacol, la fel, foarte puternic… acum sper să-i găsesc o casă.
Bun, întorcându-mă la Alice, nu era destul de puternic conceptul la momentul respectiv și nici eu nu aveam resursele necesare… ideea mi-a fost pusă pe hold, dar știam că ea a rămas acolo, în minte.
Fac o paranteză pentru ca ai amintit de Dust, apetitul tău pentru teatrul de păpuşi destinat adulților exista încă din facultate, încă din UNATC. După aceea însă, nu ai mai lucrat decât relativ puţin în direcţia asta în România, spectacolul de teatru-film Dincolo de Salcâmi de la Teatrul Arte Dell’Anima şi acel performance despre depresie din cadrul TED x Universitatea Politehnică Bucureşti, Defy the Odds…
Da, da, așa e!
Din facultate simțeam nevoia să mă duc în zona asta şi am avut câteva momente destinate adulților create chiar în timpul studenției… sigur, cât îmi mergea și mie mintea la momentul respectiv.
Tot pentru adulți a fost, până la urmă, și momentul de dans de la Românii au talent [Ana a participat la populara emisiune TV în 2013 – n.r.], care a avut nu știu câte mii de vizualizări, deci da, aveam de mult timp dorința asta de a face teatru de păpuși pentru adulți și ea s-a concretizat până la urmă în câteva spectacole.
Din păcate, Dincolo de Salcâmi a dispărut în pandemie, iar decizia directoarei de a casa, de a arunca efectiv la gunoi toate lucrurile, a fost dureroasă. Se mai întâmplă!
Înapoi la Alice. Când m-am întors în România, simțeam că, la un moment dat, spectacolul acesta se va face, fiindcă știam că e o poveste puternică acolo și își va găsi locul, iar acum un an și ceva s-a întâmplat că m-a chemat Eduard Șișu [directorul Teatrului pentru Copii şi Tineret Gulliver – n.r.] să montez la Galați și mi-a zis că ar vrea să facă o Albă-ca-Zăpada.
Nu știu, eu poveștile trebuie să le simt cumva, să înceapă să-mi vină imagini, să înceapă să se miște dopamina într-un sens în care să simt că povestea vrea să fie spusă, aşa că i-am zis atunci: ‘Nu simt să fac Albă-ca-Zăpada’.
Eu oricum am stat un pic departe de poveștile clasice, am doar una făcută, Hansel & Gretel – o poveste urbană, la [Teatrul de păpuşi] Prichindel, la Alba Iulia, dar mi-am spus că, dacă el, totuși, își dorește un titlu, să fac un workshop cu artiștii de la Galați.


La trei zile după aceea, am deschis ochii și mi-am zis: ‘Vreau să fac Alice împreună cu ei!’, pentru că… începusem să-i văd în personaje: ăla e Pălărierul, celălalt e Pasărea Dodo, ăsta este Iepurele de Martie!
L-am sunat pe Eduard Șișu: ‘Ai încredere în mine că asta e povestea pe care trebuie s-o spun aici la voi?’. Așa cum e el, sfătos și vorbește rar… ‘Bine, Ana, dacă tu crezi!’.
Recunosc faptul că a fost un proces foarte greu de lucru, din multe puncte de vedere, dar de la bun început, de când am spus că vreau să fac Alice, au început să vină către mine elementele poveștii.
Am văzut, de exemplu, într-o postare a Melaniei Medeleanu de la Asociația ZI de BINE, pe care eu o admir foarte mult, o mărturie a unui doctor care vorbea despre numărul mare al adolescenților și preadolescenților care ajung în Departamentul de Psihiatrie al spitalelor din țară cu anxietate, cu depresie… chestia asta a rămas cu mine, cuvintele acelui om au făcut parte din pachetul de informații pe care l-am dus la prima întâlnire cu artiștii.
Și a mai fost o întâmplare care, la fel, m-a zguduit.
Eram pe stradă într-o zi frumoasă de vară și o preadolescentă – îmbrăcată foarte frumos și cu un set de cărți sau reviste în mână – vorbea la telefon destul de tare cu mama ei și îi zicea:
‘Dar tu nu înțelegi că mie nu-mi intră asta în cap? Am încercat, nu înțelegi? Am luat 9 la aia, dar la cealaltă nu pot. Nu pot! Mamă, dar tu chiar nu înțelegi?’. A închis telefonul și a trântit efectiv revistele alea de pământ și a izbuncnit: ‘Fir-ar să fie, că nu mă înțelege deloc!’.
Imaginea acestei fete presate de mama ei să învețe bine, să fie perfectă, a rămas cu mine și s-a contopit în povestea care deja se construia.


Procesul de lucru a fost foarte greu, presupun, fiindcă Alice în Wonderland utilizează un mix complex de personaje și tehnici, şi are o a doua nominalizare la Premiile UNITER pentru video mapping, deci pentru calități venite din zona creativităţii, să îi spunem, tehnice. Să vorbim un pic de instrumentarul propriu profesiei de artist păpușar…
Abia în America am descoperit că pot spune o poveste folosind o atât de mare varietate de mijloace de expresie, pentru că, sub umbrela mare a teatrului de păpuși, intră teatrul de umbre, teatrul de păpușă la masă, teatrul de păpușă pe mână, crankies, marionetele, pop-up, teatrul de obiect, toy theater, adică teatrul de mască… toate sunt sub această umbrelă mare, fiindcă toate lucrează, de fapt, cu obiectul, nu lucrează cu actorul.
Sigur că învățasem și în facultatea de aici marionete, câteva tipuri de păpuși, dar nu îmi imaginam lumea asta atât de diversă și felul în care toate aceste mijloace pot fi folosite, şi de-abia acolo am dobândit plăcerea și abilitatea de a le îmbina justificat – pentru că nu-mi place să pun nimic pe scenă care nu are o justificare – pentru a spune o anume poveste… pentru că o poveste o poți spune în nenumărate feluri și fiecare bucățică a ei poate fi reprezentată prin altceva.
Având această abilitate și încercând mereu să nu las lucrurile la voia întâmplării, să surprind cât mai mult prin felurile în care spun povestea, s-au născut în spectacolele mele călătoriile acestea prin multe lumi, ca să zic așa.


Cred că am început cu Dust, spectacolul meu de diplomă, în care folosesc teatrul de umbre, teatrul de obiect, manechine în mărime naturală, obiecte casnice… adică o mașină de cusut din aia veche, Singer, devine o văcuță pe care o transform, devine blocul în care a fost incendiul de la 1911 din New York, devine un tramvai.
Îmi place să transform obiectul cu care lucrez, să îi dau noi sensuri, noi înțelesuri, iar asta surprinde publicul foarte mult.
Uite, și în Zaharașka avem un ecran de umbre rotund, care, la un moment dat, devine patinoar, pentru că îl lăsăm în jos, punem lumina de sus pe el, iar Zaharașka patinează pe această oglindă de “gheață”.
Îmi place transformarea asta foarte mult, iar asta se întâmplă și în Alice, dificil de pus în scenă pentru că, pentru prima oară, am avut oportunitatea de a face un spectacol pe scenă de sală mare, cu deschidere de 9 metri.
Atunci am decis să facem niște chestii cu adevărat WOW!
A fost foarte fain, că n-aveam ecran de umbră atât de mare care să închidă toată scena, dar Teatrul Dramatic Fani Tardini, celălalt teatru din Galați, tocmai comandase un ecran și atunci am zis: ‘Aleluia! Îl folosim și noi!’.
I-am învățat pe actori tehnica teatrului de umbre cinematic, deprinsă de mine în America, unde am fost shadow master la un spectacol cu tematică Noir, tehnică ce folosește lumina mobilă sub formă de cameră: poți să faci zoom in sau zoom out, să depărtezi, să mărești, să apropii, e o întreagă nebunie, mișcarea obiectului de jur-împrejur tot din lumină o poți face… a fost nevoie de un aparat special pe care îl folosim pentru a proiecta anumite umbre pe ecran.
Pe lângă teatrul cinematic, care este cu adevărat spectaculos, după aceea, la Opera Comică pentru Copii, pe deschidere tot de 9 metri, am folosit în Erus mai multe tipuri de păpuși…


Ce-mi spui mă face să revin la storytelling. Spuneai că Hansel & Gretel rămâne singura poveste clasică pe care ai lucrat-o. Aceasta e, în esența ei, una de groază, cu o vrăjitoare canibală şi copii abandonaţi…
… de aceea trebuie tratată cu atenție. Eu m-am gândit să aduc spectacolul mai aproape de copii și un mesaj care să vorbească comunității de la noi.
În general însă, teatrele tind să meargă pe povești clasice, pentru că, din păcate, părinţii încă sunt setaţi la noi pe ideea că, dacă îşi vor duce copiii la o poveste clasică, nu o să dea greș.
Se duc, se uită la poveste, ha, ha, ha, hi, hi, hi… și gata entertainment-ul pentru copii, iar asta face ca foarte multe povești contemporane sau, pur și simplu, artiști care lucrează și au ceva de spus în prezent, să nu fie vizitați, ca să zic așa, de public.
Am pățit asta de foarte multe ori cu spectacolul meu Ora de păpuși, care are și acest nume mai fără rezonanţă faţă de, să zicem, Cenușăreasa sau Cei trei purceluși, cu toate că este absolut wow, iar copiii îl țin minte şi mi-l citează după ani de zile!
Am multe tipuri de păpuși în acel spectacol, ca să le arăt copiilor câte lucruri se pot face cu ele şi cum se pot spun diferite povești prin intermediul lor, dar publicul tinde să ocolească uneori asemenea spectacole şi teatrele din țară tind să prefere poveștile clasice.


Până la urmă, publicul își alege din ceea ce i se oferă, dar teatrele, mai ales dacă sunt bugetare, ar trebui să facă şi propuneri de altă factură, nu-i aşa?
Teatrele îndrăznesc, au asemenea inițiative, dar se confruntă constant cu aceeași problemă… nu se vând acele spectacole.
Și atunci ce să faci? Renunţi să le mai joci, căci nu-ți vin oamenii.
Ar trebui analizată mai bine treaba asta şi comunicarea să fie mai de impact, să încurajeze mai mult. ‘Veniți la spectacole cu povești noi! Haideți să vedeți, deschideți-vă către asta!’. Oamenii trebuie să înceapă să aibă încredere.
Uite, noi am riscat cu Zaharașka și cu Iepurele alb. Niciunul nu e Scufița Roșie, sunt ambele creații pur originale și iată că oamenii au fost plăcut surprinși, chiar super-entuziasmați, căci au fost și reprezentatii sold out, iar asta le dă lor un plus de încredere că pot continua să descopere altfel de spectacole.
Pe de altă parte, atâta timp cât, poate, au mai fost la spectacole cu titluri neobișnuite și au fost dezamăgiți, nu vor dobândi această încredere şi de aceea este o mare responsabilitate pentru noi, creatorii de teatru de păpuși, să facem tot posibilul să creăm spectacole bune, ca să ajutăm în primul rând comunitatea, iar publicul să înțeleagă că teatrul de păpuși e valoros şi trebuie susținut.
Sigur că în orice sunt și chestii mai puțin calitative, dar este nevoie de cercetare, să știi ce pui în spectacolul acela, ce educație emoțională oferi copiilor și părinților, și atunci lucrurile vor crește, publicul se va educa, va realiza că aceste produse noi, cu titluri nefamiliare, sunt calitative… sau, dacă faci o poveste clasică, sigur că poate fi doar ca să mergem să ne distrăm, dar nu e posibil ca în 2024 să nu pui în ea mesaje relevante pentru părinți, pentru societatea actuală.
Nu poți să faci o poveste veche, precum Cenușăreasa, fără să-ți pui niște întrebări. De ce se întâmplau așa lucrurile alea în acea poveste? Ce simțeau personajele respective?
Măcar la final să dai o explicație… uite, a făcut asta pentru că și pentru că, iar noi putem să învățăm de aici asta și asta și asta.
Nu poți să reproduci povestea exact așa cum a fost scrisă, fiindcă nimeni nu se întreba la acea vreme ce se întâmpla acolo la nivel psihologic. Ei făceau povești doar ca să adoarmă copiii, să se bucure la un bâlci sau, pur şi simplu, ca să le citească, dar cum oamenii au început să își pună întrebări despre ce era cu acele povești.
Dacă acestea nu se ridicau şi prin teatru, ei n-ar fi ajuns să îşi pună întrebările astea.


De asta am adus în discuţie spectacolul tău, Hansel & Gretel, ca să nu rămânem doar pe un palier teoretic…
Pe vremea când mă gândeam la acest spectacol a venit către mine povestea Asociației Hope and Homes for Children, care și-a propus ca, până în 2027, să desființeze orfelinatele din România și să le transforme în case de bine, adică niște case familiale în care copiii au condiții mult mai bune, o chestie mult mai faină pentru părinții care nu au posibilități, dar și pentru copiii fără părinți.
Atunci m-am gândit: ‘Ce-ar fi dacă acești doi copii ar ajunge într-un orfelinat din oraș?’.
Asta pentru că nu mi-a plăcut ideea că mama îi dă afară din casă fiindcă nu mai au ce să mănânce… asta se întâmpla în vremea când a fost concepută povestea. Eu le-am dat copiilor o familie de la marginea orașului, în care părinții au job-uri prost plătite, iar când ajung acasă, săracii, discută că nu au ce să le dea copiilor să mănânce, iar aceştia aud și se gândesc la un moment dat să plece în oraș și să mânance acolo, ca să îi scape pe ai lor de o grijă… de asta pleacă copiii în orașul cel mare, să caute de mâncare.
Cerșind, practic, aceştia primesc acolo o pizza, un covrigel, nu știu ce, dar, într-o zi, nu mai găsesc mare lucru de mâncare, intră mai adânc în oraș și se pierd… bineînțeles, presară firimituri de la o pâine uscată, dar vrăbiuțele le mănâncă.
Un polițist îi găsește și îi duce la orfelinatul Căsuța de turtă dulce, unde doamna Vrajbă îi primește cu bucurie, doar că, înăuntru, află că, de fapt, ea îi vinde pe copii, iar părinții nu mai ajung sa afle unde sunt niciodată.
E foarte haios spectacolul, ne-am inspirat în realizarea păpușilor din elemente de Bauhaus, e o estetică foarte faină.
Revenind la poveste, am introdus un personaj, o terapeută, într-un spectacol de teatru pentru copii – foarte rar întâlnit -, pentru ca cei mici să înceapă să înțeleagă conceptul, iar părinții, la rândul lor, să înțeleagă că există această posibilitate.
Terapeuta este cea care îi salvează pe copii chemând poliția şi Doamna Vrajbă, încolțită, mărturisește că și ea a fost copil în orfelinat şi nimănui nu i-a păsat de ea, nu i s-a oferit iubire și de asta a ajuns așa. Vrea să-și ispășească pedeapsa, dar să se și îndrepte, iar polițistul e îndrăgostit de ea și toate lucrurile se termină frumos… deci povestea este un pic mai luminoasă şi îi servesc atât copilului, cât și părintelui, niște teme de gândire sub o formă blândă și acceptabilă, și prin imagini și prin vocea personajelor.
Pentru că e posibil ca, pe unele dintre ele, părinții nici să nu aibă timp să vorbească cu copiii și atunci, văzând povestea, la final… se deschide un subiect de discuție.
E de datoria noastră să ridicăm probleme. Până la urmă, asta e misiunea teatrului, nu?, să vorbească despre realitate altfel sau să te facă să te întrebi, să propună subiecte din realitate la care tu să te uiți atunci cu focus, că ești acolo, în povestea respectivă.


Spui că ai fost inspirată de Bauhaus în estetica spectacolului. Vorbește-mi despre raportul dintre poveste și materializarea acesteia. Creezi un personaj, iar asta te duce automat cu gândul la tipul de păpușă sau pleci de la trăsăturile fizice ale acesteia în conturarea personalităţii personajului?
Încă de la început se întâmplă, de atunci văd personajul, dar sigur că estetica se discută în detaliu împreună cu scenografele.
Adică, la unele spectacole – cele pentru care am construit păpușile – am venit eu cu partea estetică, cum a fost de exemplu la Erus, unde nu am avut scenograf pe partea de păpuși şi am coordonat eu echipa într-o directie estetică pe care am vizualizat-o. Pentru Kunterbunt – Peștișorul curcubeu, de la Teatrul Gong din Sibiu, atunci când a venit povestea către mine, le-am propus scenografelor să facem o carte mare pop-up… şi am făcut-o!
Mai sunt spectacole în lume cu pop-up, dar, de la noi din țară, sigur a fost prima. Tot spectacolul este o carte mare, de un metru pe un metru, cu pagini imense. Pusă pe o masă, ne-am dat seama cum cartea aia cu devine mai groasă, cu atâta se înclină si atunci mi-a venit ideea unui cric.
Avem două cricuri de motocicletă și fetele, în timpul tranzițiilor, dau la manivelă, iar alea nivelează cartea, dacă poți să-ți închipui, în așa fel încât aceasta, în timpul spectacolului, să fie mereu dreaptă… asta, apropo de mijloace și cum se întâmplă ele.
Kunterbunt, spectacolul de la Teatrul Gong, a avut premiera în 2020, în pandemie. Spune-mi, în ce măsură acea criză, care a afectat pe toată lumea într-o măsură mai mică sau mai mare, ți-a nuanțat abordarea profesiei?
Bună întrebare! Ce îmi vine în minte pe loc, așa, ca răspuns, este: nu m-am oprit!
Pentru mine a fost un proces extraordinar de creștere ca artist, începând de la plecarea în America și până acum, și încă mai am de învățat și de crescut.
În America am înțeles de ce anumite relații cu oamenii din jur nu erau sănătoase… am înțeles că sufeream de depresie şi am început să o tratez.
O aveam deja de aici, dar abia în America am descoperit-o, pentru că acolo am auzit prima oară conceptul de depresie, atunci când m-am dus la departamentul lor de Mental Health… în România nu aș fi ajuns vreodată, nici nu există în cadrul unei universități un departament întreg pentru asta.
Când mi-am dat seama că am gânduri de ‘eu n-ar trebui să mai fiu pe aici’, mi-am zis că trebuie să fac ceva, mi-am luat inima în dinți, am sunat la departament și, ducându-mă la terapie, luând medicație și vorbind foarte sincer, am fost mai bine.
Tot ceea ce am experimentat eu în călătoria asta a mea către mine însămi am încercat să pun apoi, într-un fel sau altul, în spectacolele mele și le-am vorbit despre mine, sincer și vulnerabil, tuturor celor cu care am lucrat, despre de ce vreau să fac lucrurile altfel, de ce mă port cu ei cu blândețe și nu urlu ca unii regizori cu care ei sunt obișnuiți să fie cu joarda.
Unora li se părea ciudat şi, câteodată, am fost chiar întrebată de ce sunt atât de sensibilă.
Și le-am zis că, dacă noi îi chemăm pe oameni la teatru să se uite la emoțiile lor, cum pot eu atunci să le neg sau să le suprim pe ale mele, să le îngrop undeva și să nu mă uit la ele… ce sens mai are?
Eu chem spectatorii să se deschidă, să fie vulnerabili, să se cunoască mai bine, deci voi continua să plâng dacă am nevoie să plâng, voi continua să fiu deschisă şi sinceră cu emoțiile mele, să vorbesc despre ele și să îi învăț și pe alții să fie autentici și să se uite la ei înşişi.
Înainte de plecarea în America nu știam să mă port şi să lucrez cu oamenii, stricasem multe relații profesionale și chiar și de prietenie din cauza asta… iar acum înțeleg că era și din cauza depresiei, care mă făcea susceptibilă la ideea asta de victimizare, că cineva ar avea ceva cu mine, şi era în interiorul meu un judecător puternic, care, din păcate, se răsfrângea la nivel de critică dură și asupra altora.
În America am găsit însă o familie care m-a îmbrățișat, care mi-a oferit iubire, atât personală, cât și profesională… pentru prima oară mi-a fost dat credit, mi-am descoperit vocea de artist!
Îmi vine să plâng acum. Pentru prima oară, oamenii au crezut în mine cu adevărat și, efectiv, m-au ajutat să înfloresc, să scot din mine toate acele idei pe care le aveam.
Aici nu mi se dăduse credit, mi se spusese că eu nu o să fac comedie niciodată, tot felul de lucruri din astea. De acolo m-am întors cu o mare încredere în mine, pentru ca am pierdut acel sindrom al impostorului, îndoielile pe care le aveam despre meseria aleasă înainte să plec.
Au mai apărut din astea câteodată, în momente de criză, când ceva nu îmi ieșea deloc sau când nu aveam bani și mă gândeam dacă, totuși, să mai continui… dar, ușor-ușor, am înțeles că e vorba doar despre a ști să te manageriezi mai bine, a îmbunătăți relațiile cu oamenii și asta am şi făcut: am învățat să lucrez cu o echipă, să îi prețuiesc pe oameni, să accept feedback de la ei, să fiu vulnerabilă când îmi spun ceva, să primesc de la actori, să nu construiesc totul singură.
Sigur că sunt acolo şi că apare numele meu la regie, dar mă bucur la fel de mult că, în nominalizare [la Premiile UNITER], apar și scenografele, deoarece cu Alexandra Budianu și Elena Iorga am făcut patru spectacole și sunt două artiste extraordinar de talentate.
Aceşti doi oameni care își frământă mintea alături de mine, fără să prioritizeze altceva, întotdeauna au fost acolo 100%! Proiectul Alice în Wonderland, pe noi trei, ne-a întins foarte mult.
Era cel mai mare proiect al nostru, dificultățile financiare ale fiecăreia din perioada respectivă ne-au obligat să dăm atenție și altor lucruri din prima parte de creație, și atunci ne-am întâlnit cu anumite provocări între noi, ca echipă, dar le-am gestionat, le-am rezolvat și am revenit împreună.
Cam ăsta a fost procesul.


Practic, din 2007, de când ai absolvit facultatea, ai rămas independentă ca artistă. Un post călduț într-un teatru de stat nu ţi-ar fi generat atâtea îndoieli, probleme sau dificultăţi. Privind retrospectiv, care sunt jaloanele esenţiale care te-au menţinut în spaţiul Indie?
Tatăl meu, purtându-mi de grijă, m-a înscris la Păpuși atunci când am dat la facultate.
A fost norocul meu, fiindcă eu mă înscrisesem la Actorie, iar la Actorie am picat. Atunci, am dat și la Păpuși și am intrat ultima pe listă, dar am ieșit prima din facultate, ceea ce a fost bine. În toată cariera mea, pe lângă mama, care mă susținea, tata m-a provocat tot timpul, arătându-mi ce mai face unul sau altul, iar eu, evident, mă supăram.
Când am plecat în America, mi-a zis că bursa Fullbright e o prostie, că aşa a auzit el, dar eu am spus: ‘Nu mă interesează ce crezi tu, eu plec!’. Când m-am întors, ne-am zis amândoi… ‘Te iubesc!’. A fost o împăcare din aceea frumoasă, ca în filme.
Tata mi-a fost și catalizator pentru anumite părți din meseria mea. El îmi spunea să mă angajez, pentru că ştia că mă descurc greu cu banii, căci mă mai împrumutam de la el, ca orice tânăr, mai ales într-o meserie din asta. Făceam tot posibilul să am banii mei, dar se întâmpla să nu reușesc să am destui.
Am dat atunci un interviu la Excelsior, am dat un interviu la Masca, la îndemnul tatălui meu, dar nu s-au concretizat și tot timpul am simțit că nu mi-e locul acolo, că am niște lucruri de spus numai ale mele. Și, drept urmare, iată că le fac acum ca independent.


Nu e ușor, dar întotdeauna am împins înainte, am reușit să-mi găsesc calea și, când m-am întors din America, în 2017, am înfiinţat propria mea companie: Free Puppet Theatre.
Mai avusesem tentative înainte de plecare, fusesem în Trupa Dell’Arte si creasem apoi, cu o prietenă, Uninvented Theatre, dar n-au dus la nimic. Când m-am întors, am creat acest brand, Free Puppet Theatre, “Teatrul Păpușii Libere”, şi, pentru că în nume apare “free”, unii mai spun și că este gratis, dar nu mă deranjează, căci oricum eu fac mult voluntariat.
Practic, eu sunt compania asta, sigur, în colaborare cu alți oameni, pe care îi iau pe diverse proiecte.
N-am un sediu, dar mi-am zis că e ok, asta înseamnă că mă pot plimba prin toată țara… deci este free și din acest punct de vedere. Îmi doresc să am, bineînțeles, la un moment dat, un sediu care să fie un laborator de creație, dar uite că, până una-alta, îmi găsesc căsuțe, precum Teatrul de Artă, că așa ne simțim acolo în clipa de faţă.
Iar Free Puppet Theatre, de la un simplu nume în 2017, a devenit Free Puppet Productions, firmă cu care am reușit să iau producția de păpuși și decor la două spectacole, la Kunterbunt și la Hansel & Gretel.
Pe lângă asta, toate spectacolele si atelierele pe care le fac în colaborare cu diverse asociații în momentul ăsta sunt prin firma pe care o am.
La spectacolul Zaharaşka, Free Puppet Theatre este co-producător – mă rog, cu numele, nu am intrat și pe parte legală, dar apare pe afiș -, pentru că o parte dintre păpuși sunt făcute de mine, dar să nu uităm aici de Vladimir și de păpușica Zaharaşka a Laviniei, precum și de ajutorul dat de ea în ceea ce fac.
Lumea nu cunoaște neapărat numele de Free Puppet Theatre, dar începe să-l cunoască.


Ana, ultima întrebare este simplă: unde ai visa să fii cu Free Puppet Theatre peste în 2027, adică la zece ani de la fondare?
Da… wow! Cred că, aşa cum spuneam, mi-ar plăcea să avem o sală.
Nu țin neapărat ca Free Puppet Theatre să fie numele acestui mic teatru de spectacol, dar să avem un spațiu unde să mă pot duce să dezvolt idei, să creez, un spațiu care, în primul rând – asta îmi doresc mult! -, să fie un loc al comunității, de care părinții să știe că acolo pot veni și sunt primiți cu iubire de către artiști, că primesc ceea ce au nevoie, atât pentru ei, cât și pentru copiii lor.
Totodată, să pot să lucrez acolo cu mai mulți artiști, să avem conferințe, să reușim, poate, să facem și festivaluri. Cam asta.
Dar nu cred că vreau să fiu manager al acestui spațiu, fiindcă eu sunt un artist, creez foarte bine pe scenă, iar lucrul ăsta trebuie să-l facă cineva care chiar se pricepe.
Eu trebuie să fiu pe scenă, alături de copii, alături de adulți, în căutările lor.
Dincolo de asta, mi-ar plăcea ca teatrul de păpuși să fie la locul lui pe scena culturală românească, să aibă un loc un pic mai sus decât îl are acum și iată că nominalizarea la UNITER deschide această oportunitate.
În general, teatrul de păpuși este foarte bine văzut pe scene mari… ne uităm, de exemplu, la cea de la New York, unde The Lion King are 25 de ani de reprezentații!
Apoi, toate spectacolele mari, de turneu internațional, au incluse în ele păpuși sau elemente de teatru de păpuși, care începe să fie văzut drept ceea ce este, de fapt, parte din arta teatrală umană.
Deci cred că asta îmi doresc în zece ani… să fie și pe scena românească producții mari, în teatre mari, în care să apară elemente de teatru de păpuși.
Îmi doresc mult ca artiștii păpușari să aibă ce să lucreze. Am făcut un sondaj printre colegi de-ai mei și i-am întrebat unde fac teatru de păpuși, iar una dintre fete mi-a zis:
‘Eu fac doar cu tine. Noroc că ai pus spectacolul de la Opera Comică, căci, altfel, eu am terminat facultatea și nu jucam nicăieri cu păpuși’… şi asta e trist!
Îmi doresc și pentru ei locuri în care să se exprime!
Îmi doresc, de asemenea, să crească la noi zona de TV Puppetry, ceea ce am făcut cu Lumea lui Izi, dacă știi, în pandemie.
În ce mă priveşte, vreau să mă plimb, să văd mai mult teatru de păpuși, să lucrez cu oamenii, adică, poate, să am și proiecte internaționale. Este “free”, e liber… Free Puppet Theatre, nu vreau să fiu într-un loc. Lumea e mare, dar e mică în același timp. Și am chef să o văd.
Asta îmi doresc!
Interviu de IOAN BIG | Clin D’Oeil
Foto – courtesy of Ana Crăciun Lambru