“LUCKY LUKE” (2009, r: James Huth)
Videodome | 99+ cronici de filme realizate de Ioan Big!
Alături de Astérix & Obélix şi de Tintin (nu iau în calcul… ştrumfii), de la naşterea sa în 1946 din peniţa artistului belgian Maurice ‘Morris’ De Bevere şi până în prezent, Lucky Luke rămâne unul dintre cele mai populare personaje de comics create vreodată în spaţiul franco-belgian, asta şi datorită faptului că, între 1955 şi 1977, epoca de aur a lui Lucky, scenariile BD-urilor cu el au fost scrise de René Goscinny, creatorul lui Asterix şi editorul celei mai influente, probabil, reviste de bandes dessinées din Europa continentală, “Pilote”.
Aventurile cowboy-ului singuratic care trage cu pistolul mai repede decât umbra lui şi a vorbăreţului său cal Jolly Jumper însumează până acum 80 de volume, s-au vândut în peste 300 de milioane de exemplare şi au generat nenumărate adaptări animate, inclusiv producţii Disney şi Hanna-Barbera.
În cinematografie au existat doar două-trei încercări: “Lucky Luke” (film cu şi de Terence Hill, ce avea să aibă şi un sequel, tot în 1991, “Lucky Luke 2”, destinat DTV), adaptare bazată pe BD-ul “Daisy Town” din ‘71, şi “Les Dalton” a.k.a. “Lucky Luke and the Daltons” din 2004, realizat pe baza unui scenariu co-scris de Michel Hazanavicius (înainte de a fi oscarizat pentru “L’Artiste”), cu Til Schweiger (“Inglorius Basterds”) în rolul lui John ‘Lucky’ Luke, dar care nu apare în tot filmul decât în vreo patru scene.
Aceste detalii referitoare la predecedentele producţii se constituie într-o posibilă explicaţie opţiunea, inspirată, a tandemului creativ James Huth (regizor, co-scenarist) – Jean Dujardin (interpret principal, co-scenarist), sudat prin nesperat de marele succes obţinut cu savuroasa comedie “Brice de Nice” (2005), de a-i lăsa în afara poveştii pe fraţii Dalton – printre cei mai populari inamici ai lui Lucky Luke -, prezentaţi mai puţin convingător în adaptările anterioare şi, mai mult, de a nuanţa tonul umorului comics-ului – unul 100% accesibil publicului larg -, cu tuşe mai întunecate, frizând sarcasmul, avandu-i ca tinte pe americani: pe locomotiva Preşedintelui SUA scrie “Rail Force One”, iar pe firma prăvăliei ce vinde hotdogi… “Chiens chauds”, Jesse James este în fapt un actor ratat obsedat de Shakespeare, iar Lucky Luke… un orfan în căutare de răzbunare şi nu un justiţiar ş.a.m.d.
Mai mult, această versiune e pigmentată cu accente ‘incorecte politic’, amendând cenzura la care a fost supus personajul ani de zile în perioada ’70-’80 datorită fumatului şi remarcilor la adresa pestriţei faune umane care a cucerit Vestul – considerate rasiste, deşi făceau parte din inventarul uzual de clişee specifice oricărui Western tradiţional – şi cu elemente de absurd, prezente mai ales în ultimul capitol, destinat ‘mirajului’ Las Vegas.
“Also like Tintin, the cartoon character has had to move with the times. But the movie playfully references many of his earlier traits, like the cigarette that used to hang from his mouth… Writer/director James Huth also humorously turns many movie western cliches on their heads. At times, he uses brash colour schemes, like early comic books, for certain scenes and even single shots, making it look almost experimental at times.
Comic book humour extends to visual gags as wild as the silent movies.”, scria Mark Hodgson în 2012.
În ansamblu, pentru cei familiarizaţi de mici cu universul lui Lucky Luke (de pe vremea revistei “Pif”), dar deveniţi între timp adulţi, filmul este o comedie formidabil de reuşită, creată în mod evident de nişte pasionaţi, în egală măsură, de cinematografie şi de benzi desenate, în care vor regăsi, în Daisy Town sau prin împrejurimi, o mulţime de personaje familiare, precum Jesse James (Melvil Poupaud – “Laurence Anyways”), Billy the Kid (Michaël Youn, ce mai are în CV o adaptare după o BD ilustrată de Goscinny, “Iznogoud”), Calamity Jane (Sylvie Testud, deja cu două premii César câştigate), Pat Poker (Daniel Prévost – “Astérix & Obélix contre César”… Goscinny din nou), Phil Defer, doctorul Doxey sau Dick Digger.
Jean Dujardin, cu doi ani înainte de a lua Oscarul pentru interpretare în “L’ Artiste” este, pur şi simplu, perfect în rolul lui Lucky Luke, de la meşa de sub pălărie la unghiile de la picioare (la propriu), iar Bruno Coulais (“Coraline”, “Les rivières pourpres”) omagiază istoria de soundtrack-uri ale filmelor Western, dar o face în stil şugubăţ, pur franţuzesc (aşa cum Luke interpretează “Love Me Tender” cu vocea lui Elvis Presley, iar Los Lobos asigură dinamica sonoră al caftului din saloon).
Şi încă ceva, aveţi răbdare să parcurgeţi întreg genericul de final (apar în distribuţie numele lui John Wayne şi Henry Fonda, sunt inserate diverse poante, inclusiv fraza “dacă aţi rezistat până aici, măcar staţi până la terminarea cântecului deoarece nu veţi regreta”), căci misterul paiului cu proprietăţi halucinogene se va desluşi, iar adevărul va ieşi la suprafaţă.
Interesant rămâne faptul că acest Western parodic a fost mult mai apreciat de către analiştii de limbă engleză decât de puriştii din Hexagon şi voi încheia referirile la pelicula lui Huth cu două opinii divergente… pentru a vă oferi posibilitatea să alegeţi una dintre tabere.
Prima… cea pro:
“Lucky Luke is a screwball and at times a surreal comedy which some people may find a tad strange especially when Luke’s horse talks to him… The film may not have the perfect script however the humour of the film is faitful to is source, the comic books as well as been a Western parody with weird but lovable characters who make this film overall entertaining keeping you glues until the end.” (Paul Devine, thepeoplemovies.com, mai 2012).
Şi a doua, mai puţin favorabilă, semnată de francezul Frédéric Mignard:
“Une adaptation sans aucune âme, qui manifeste une fois de plus les talents techniques de James Huth, très américain dans sa démarche visuelle, mais aussi ses limites de cinéaste incapable de donner corps à un scénario vignette et de lui insuffler le moindre souffle.” (sursa: avoir-lire.com, decembrie 2013).
După cum bănuiţi deja, nu am cum să fiu de acord cu franţuzul şi să caut ‘suflet’ ori semnificaţii profunde într-o sursă – banda desenată – al cărui fundament rezidă în estetica remarcabilă şi în umorul sarcastic.
Ca atare, persist în a vă recomanda să vedeţi acest film… deconectant.
Scurtă paranteză de final apropo de personajul de benzi desenate creat de Morris şi legăturile sale cu Western-ul ca gen cinematografic.
Dacă, la început, Lucky Luke, care a apărut pentru întâia oară în revista franceză Spirou, era desenat ca un cowboy bine făcut, portretizat aproape convenţional, el a evoluat repede spre look-ul care i-a dat o identitate inconfundabilă, cel al eroului longilin, flegmatic, laconic şi în permanenţă cu ţigara lipită de buza de jos, artistul fiind inspirat de rolurile interpretate în Western-uri de… Gary Cooper, iar din filmul acestuia din 1945, “Along Came Jones”, provine expresia pe care Lucky Luke o fredonează întotdeauna la sfârşitul fiecăreia dintre aventurile sale: “I’m a poor lonesome cowboy and a long way from home.”.
De altfel, fascinat de manifestările Pop culture de peste Ocean, Morris a împrumutat pentru personajele din B.D.-urile sale cu Lucky Luke trăsături ale unor actori faimoşi în evoluţia genului sau, pur şi simplu, a cinematografiei, precum Jack Palance în “Lucky Luke contre Phil Defer”, 1956), James Coburn (“En remontant le Mississippi”, 1961), Randolph Scott (“Le Vingtième de Cavalerie”, 1965), David Niven (“Calamity Jane”, 1967), Wallace Beery, Alfred Hitchcock (“La Diligence”, 1968), Mae West (“Dalton City”, “Western Circus” şi “Sarah Bernhardt” din 1969, 1970 şi 1982), Lee Van Cleef (“Chasseur de Primes”, 1972), W.C. Fields (“Western Circus”, 1970)… ba chiar şi Louis de Funés, în “Le Bandit Manchot”, din 1981.
Până la urmă, este ironic faptul că unul dintre cei mai populari cowboy din istoria benzilor desenate de pe întreaga planetă nu este american, iar asta incită la (re)descoperirea personajului şi versiunea în care e interpretat de Jean Dujardin se constituie într-un foarte bun punct de plecare.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
