Salut, Brașov! | Un martie cu mai mult curaj
Mărturisesc că este unul dintre cele mai grele texte pe care trebuie să-l scriu. Așa că o să încep altfel. Îmi povestea cineva cum este dresat elefantul. Scos de pui de lângă mamă, este legat cu o funie de picioare, iar sfoara este legată de un par, un stâlp, ceva care îl ține în loc. În timp, puiul se obișnuiește atât de mult cu ideea că nu poate scăpa, încât atunci când devine adult, rămâne tot în acel mediu, legat doar cu o funie de picioare, deși nu mai este legat de stâlp.
E atât de obișnuit cu ideea că e neputincios, încât nu știe că forța lui poate rupe funia și poate pleca. Elefantul adult va sta cu funia de picioare în aproximativ același areal în care a fost „priponit” pe când era pui, chiar dacă nu va avea nici măcar funie. Se numește condiționare și e similar cu ceea ce li se întâmplă și oamenilor. Copilul traumatizat va deveni, în cele mai multe cazuri, adultul condiționat. Supus.
Femeia a cărei copilărie a fost marcată de traumele unei familii în care violența domestică a fost „meniul principal” va deveni mai departe asemenea mamei care suporta bătăile, jignirile, abuzurile pisihice, emoționale, justificând asta prin diverse pretexte: „stau pentru copii”, „cine mă mai ia pe mine la vârsta asta și cu x copii”, „ce o să zică lumea?”. Femeia a cărei copilărie a fost traumatizantă interiorizează stigma atât de mult, încât ajunge să creadă că din vina ei s-a întâmplat să fie abuzată, pentru că avea o fustă mai scurtă. Sau o rochie mulată. Sau „nu a fost fată cuminte”.
Femeia cu trauma venită din violența domestică trăită în copilărie ajunge să creadă că nu poate trăi fără un bărbat care să o „protejeze” de… alți bărbați. Ce se întâmplă în copilărie ține de părinți, însă chiar și atunci copiii pot face alegeri. Rar, dar le pot face. Ce se întâmplă la maturitate ține DOAR de alegerea adultului. Trezirea ține de fiecare în parte, în urma unui proces laborios, în care îți conștientizezi inclusiv lipsa de forță. Și o accepți. Și vezi ce poți face mai departe și faci. Și când nu mai poți să faci, ceri ajutor. Elefantul este cel care trebuie să descopere că nu e legat de nimic și poate pleca spre o viață mai bună.
Sunt câteva zile de când societatea e din nou polarizată în urma unei melodii. Nu discutăm despre melodie. Dar poate e de amintit că este o obișnuință inclusiv polarizarea sterilă a societății. Nu reușim să trecem de ea cu o concluzie valoroasă. Ne spunem fiecare tabără argumentele (așa cum putem), însă lecția tot n-am învățat-o. Va trece furtuna stârnită de acel cântec și ne vom întoarce în zona de confort. Unde e obișnuința funiei și siguranța obișnuinței. Încă polarizăm, deși ar fi nevoie de coeziune.
Ar fi nevoie să ne așezăm cuminte și să discutăm despre găsirea unor variante sănătoase pentru a schimba lucrurile. Dar schimbarea vine din curaj. Curajul vine din asumare. Asumarea vine din conștientizarea plusurilor și a minusurilor și acceptarea lor. Iar conștientizarea vine din educație. Altfel spus, peștele de acvariu nu înțelege că este într-un acvariu și că dincolo de el este o mare imensă, pentru că nu are acest concept.
Se vorbește și despre curajul fetei care interpretează versurile. Eu aș spune că e mai necesar curajul de a rupe funia. Curajul de a rupe tradiția toxicității în mod sănătos, asumat, cu efort din partea fiecăreia. Nu doar a societății care trebuie să facă mai mult pentru femei. Sigur, încă mai are multe de făcut societatea pentru femei (însă societatea înseamnă și femei). Dar și noi avem încă multe de făcut…
» Text de Adina CHIRVASĂ (Redactor-șef Zile și Nopți Brașov) | Brașov
