VIDEODOME | “PRETTY DEAD” (2013, r: Benjamin Wilkins)
Asociat cu o microconfesiune în faţa camerei video înainte de sinucidere (“I don’t wanna be a monster.”), intro-ul acestui Horror ‘found footage’, cunoscut şi sub titlul de “Human Meat” sugerează că ceea ce vom vedea sunt doar frânturi din dovezile palpabile rămase – în mare parte a lor, acestea fiind distruse sau pierdute – pentru a creiona o poveste tragică. Mai concret, că doctoriţa stagiară Regina Stevens a ucis şi canibalizat în 2007 cel puţin patru bărbaţi, dar n-a fost niciodată judecată pentru crimele ei. Nu vă temeţi, este o ficţiune şi nu are la bază fapte reale. Sau, poate… nu e chiar aşa?
O vedem la început pe Regina ca pacientă a unui azil psihiatric, cu organismul inflamat şi, aparent, în descompunere, brăzdată de răni care nu sângerează, care insistă într-o încăpere izolată fonic să fie eutanasiată în faţa unui medic care, pe fondul unei schizofrenii ereditare, o suspectează de Sindromul Cotard, tulburare mentală rară, alimentată de convingerea bolnavului că este mort, la propriu sau figurativ, că nu există, şi-a pierdut sângele sau organele interne sau este în stare de putrefacţie.
Până aici pare interesant, doar că, odată cu seria de flashback-uri ce debutează cu celebrarea obţinerii diplomei de medic de către protagonista interpretată de Carly Oates şi a reacţiei sale stranii la cocaină (finalizată cu internarea la Urgenţe), intrăm în zona… low-budget şi a tehnicilor uzuale de mascare a puţinătăţii resurselor (filmări forţate gen docu-verité, replici ‘spontane’ spuse cu ochii în cameră, lungirea inutilă a scenelor… vezi şunca crudă vs. inel logodnă).
Ca să dau totuşi creditul meritat regizorului, acesta nu utilizează decât tipul de “found footage” asimilabil (petreceri, vacanţe, momente intime, secvenţe de pe camere de securitate), neapelând la imagini pe care spectatorul le-ar percepe ca neverosimil de filmat în context domestic sau comunitar.
Premisa inedită a zombificării patologice (“I was finally eating what was tasting right.”) este susţinută iniţial cu o oarecare lipsă de convingere şi coerenţă de către Regina, mai mult fascinată decât oripilată de ce i se întâmplă, prin testimoniale (apetitul pentru carnea de porc, cea mai apropiată de cea umană, vindecatul incredibil de rapid al ţesuturilor, nedormitul de zece zile fără pierderea energiei, nivelul anormal de scăzut a tensiunii), care atestă în mod oarecum naiv (apropo de revoluţia ce s-ar petrece în medicină prin vindecarea cu repeziciune a bolnavilor) că prezintă semne de masochism într-o formă mutantă deoarece se consideră, cu sprijinul necondiţionat al soţului său iubitor şi înţelegător… propriul său cobai.
Situaţia se schimbă însă radical odată cu introducerea în naraţiune a ciupercii parazit de origine necunoscută, vinovată de starea tinerei, convinsă că aceasta i-a afectat ADN-ul dezvoltându-i apetitul pentru carnea de om, care face parte din clasa Cordyceps (ciuperca-vierme, acum promovată intens de către adepţii medicinei naturiste). Sporii generaţi în urma infectării unei singure gazde pot infesta rapid… întreaga colonie, iar numeroasele varietăţi ale ciupercii au, fiecare dintre acestea, capacitatea de a afecta o singură specie pentru echilibrarea biosistemului (aflăm asta dintr-un fals documentar despre furnici, difuzat pe TV).
Clivajul între originalitatea abordării (avem de-a face, în fond, cu o dramă intimistă interesantă în care partenerul de viaţă alege să respecte opţiunile celuilalt, indiferent de gravitatea cauzelor sau anormalitatea circumstanţelor şi face eforturi majore să conserve aparenţa… normalităţii relaţiei) şi modul îndoielnic de punere în scenă (improvizaţie de tip teatru filmat de amatori în care sound-design-ul este inexistent, asezonată cu inserturi ilogice de tipul reacţiei amuzat-tâmpe a lui Ryan când ea îşi face un cocktail de grăsime umană, sustrasă din spital sub eticheta de “Bio-Waste”, pe care îl savurează în cadru familial) creează nu doar confuzie ci, mai grav, frustrări.
Mai ales că se construieşte pe o fundaţie absolut greu de digerat: femeia-medic preferă să se auto-filmeze în toaletă bocind “clinico-ştiinţific” despre cum i se agravează starea de sănătate (exfolierea ţesuturilor), iar foamea de carne umană începe să îi posede simţurile, decât, ceva mai logic, să îl asculte pe logodnic care îi sugerează insistent că ar trebui să îşi facă nişte analize la spital şi nu să achiziţioneze o armă cu care să se împuşte ‘în caz de…’.
Cu alte cuvinte, în mod inexplicabil, omul instruit timp de ani buni în ale medicinei îmbrăţişează în lupta cu ciuperca care îi afectează creierul o filosofie fatalistă… în numele ştiinţei. Pentru ce? “Just let me die”. “Pretty Dead” se dovedeşte a fi neconvingător… asta dacă nu privim filmul ca un eseu de un sarcasm îndoielnic despre eşecul restaurării matriarhatului ca soluţie socială, apropo de femeia care vrea cu tot dinadinsul să aibă controlul, inclusiv prin… dietă.
Întrebare interesantă pentru spectator, la final: Regina Stevens a devenit o zombie sau este doar bolnavă psihic? În opinia mea, “Pretty Dead” funcţionează doar ca studiu de caz – relativ inteligent conceput – pentru varietatea tipologiei din multiversul zombie, dar nu are calităţile necesare pentru a-l recomanda obligatoriu spre vizionare, inclusiv din perspectiva tentativei dezamăgitoare de twist din ultima sa parte, legată de reînviere (conexiunea între conceptele ‘zombificare’ şi ‘zombie’), pe un fond inspirat de “Zbor deasupra unui cuib de cuci” şi ”Tăcerea mieilor”… mie mi-a adus aminte mai degrabă de “The Fly” al lui David Cronenberg.
Efectele Gore sunt cvasi-inexistente în favoarea emoţionalului, dar asta nu e neapărat de rău deoarece povestea în sine are o consistenţă ce nu poate fi negată, însă, până la urmă avem de-a face cu un film… “pretty dead”.
