A unsprezecea poruncă – Thou shalt not self-deprecate!
Citeam de curând în revista unei linii aeriene despre bucătăria iordaniană; scria autorul anonim că vom recunoaște în ea, cu siguranță, mai multe preparate cu specific libanez, însă ingredientele locale dau un gust aparte (sic!, că doar se știe ce diferit e năutul de la o țară la alta și ce nazuri face tahini când e făcut din susan de la vest, nu de la est; glumesc, desigur).
Știu că noi ne dezicem constant de mâncarea românescă și o numim adesea turcească, deși avem influențe și de la alții, dar cum o fi pentru iordanieni să audă că mâncarea lor este libaneză? Dar pentru sirieni, cei din Emirate și restul națiilor din Orientul Mijlociu care mănâncă hummus, fattoush, labneh, moutabal și fatteh on a daily basis din fragedă pruncie de la bunica?
Se întâmplă această etichetare pentru că mâncarea libaneză are un marketing mai bine făcut decât a celorlalți și la aceasta au contribuit mult emigranții libanezi, răspândiți peste tot în lume; un exemplu la îndemână este mexicanul tacos al pastor, care a evoluat de fapt dintr-o shawarma libaneză; în București se poate mânca la Al Pastor by MAT, în Calea Griviței nr. 46.
Al Pastor by MAT
Revin însă la ideea inițială – una e să zicem noi că sarmaua nu e a noastră, dar oare cum ar fi să auzim străini spunându-ne că da, sarmaua voastră e turcească, zacusca vine de la ruși, tocana de la unguri și pastrama de la evrei? S-ar activa oare un orgoliu firav/ feroce, ar răsări oarece mândrie dintre ambalajele de pizza, pasta și burger în care ne afundăm, dacă e să dăm crezare marilor livratori de mâncare?
Noi nu vrem să acceptăm că este al nostru oricare preparat ce-a poposit de generații bune în oale valahe, moldave sau transilvane, răstimp în care a fost adaptat, răstălmăcit, apucat pe dibuite sau cu intenție clară și făcut cu ce ne era nouă la îndemână sau pe poftă.
Sarmaua de porc nu mai seamănă cu acea yaprak sarma, e alt alișveriș; și chiar dacă mititeii-s verișori buni cu cevapcicii sârbești și zacusca – sora vitregă cu lutenișa, shhh, zât, mucles sau shut the beep up, pardon my French. Numai noi avem un astfel de discurs anti.
Tempura japoneză este împrumutată de la portughezi (îhî, google it), nu o să auzi francez zicând graseiat că haute cuisine a lor s-a construit pe bagajul culinar adus zestre de Caterina de Medici și nici un italian debitând teorii (de altfel, serioase) cum că pastele lor identitare au fost la origine niște adolescente rebele fugite din China natală cu primul negustor oacheș ieșit în cale. O vorbă din popor spune că mamă, tată nu sunt cei ce te fac, ci aceia care te cresc, deci să luăm aminte!
Text de ADRIANA SOHODOLEANU | OPINII
Citește mai multe articole din EAT & DRINK.