Invitat special la finele anului trecut în cadrul Dracula TiMes, evenimentul-pilot de la Timişoara desfăşurat sub egida Dracula Film Festival, Dacre Stoker este descendentul creatorului lui Dracula, deci stră-stră-nepotul lui Bram Stoker.
Cu toate că a fost atlet de performanță în prima parte a vieţii, Dacre, acum în vârstă de 65 de ani, a păşit pe urmele strămoşului său, el publicând două cărți devenite bestseller, Dracula The Un-Dead, un sequel al celebrului roman din 1987, și romanul Dracul, scris împreună cu J.D. Barker, despre care se zvonea că va fi adaptat într-un film, în regia lui Andy Muschietti (It, The Flash).
Canadianul DACRE STOKER (n. 1958) este scenarist, regizor şi producător al documentarului Dracula Meets Stoker, fiind considerat actualmente unul dintre experţii cei mai avizaţi în naşterea mitologiei vampirului transilvan în Pop culture şi, drept urmare, am căutat să aflăm unele detalii despre cercetările sale asupra modului în care celebrul său înaintaş a ajuns să creioneze portretul unui personaj ce pare a-şi conserva neştirbită notorietatea la peste 120 de ani de la apariţia în paginile cărţii lui Bram Stoker, Dracula.
Dacre, până a ajunge să te dedici cercetării moştenirii culturale lăsate de strămoşul tău, Bram Stoker, cariera ta s-a clădit în lumea sportului de performanţă. Ai fost olimpic la pentatlon, o disciplină care înglobează cinci sporturi extrem de diferite – scrimă, călărie, tir, alergare şi înot -, deci te-ai antrenat ca un soi de… cavaler modern. Cum te-ai lăsat atras de acest mix de practici ieşit din comun?
Într-adevăr, pentatlonul nu este o disciplină competiţională practicată în Canada pe scară largă. În ce mă priveşte, am făcut mult sport încă de când eram copil… eram bun la hochei pe gheaţă, dar n-am reuşit să fac performanţă în domeniu.
S-a întâmplat însă să mă aflu la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, unde îl ajutam pe tatăl meu, care se ocupa de testarea anti-drog la disciplinele ecvestre, eu fiind unul dintre cei care duceau caii de la linia de sosire până la locul unde li se prelevau probele pentru testare şi, pentru că lucram acolo, aveam cele mai bune locuri în tribune la toate competiţiile.
Eu ştiam deja să călăresc pe vremea aceea şi când am văzut la un moment dat pentatloniştii la proba de echitaţie, mă refer la săriturile peste obstacole, mi-am dat seama pe loc că aş fi mult mai bun decât jumătate dintre acei concurenţi… da, aveam doar 17 ani şi deja aş fi putut fi mai bun la călărie decât mulţi dintre ei.
Altfel, mi s-a părut extraordinar să fiu la Olimpiadă chiar în oraşul meu de baştină şi să-i văd pe acei atleţi din întreaga lume întrecându-se la acele probe sportive diverse, aşa că i-am urmărit apoi şi la proba de scrimă, un sport pe care nu-l practicasem, şi mi-am dat seama că disciplina aceea e mult mai complexă decât călăria.
A urmat proba de tir, de tragere cu pistolul de calibru .22, căci aşa era atunci, fiindcă acum se trage cu pistol cu laser din cauza formalităţilor complicate la călătorit, fiind greu să treci de filtrele de securitate cu pistoalele utilizate pe vremuri.
După ce s-a terminat Olimpiada, am luat legătura cu unii dintre antrenorii care participaseră la Jocuri şi i-am întrebat cum aş putea şi eu să intru în sportul ăsta. Bineînţeles că m-au întrebat ce ştiu să fac, iar eu le-am spus că am practicat ceva atletism, alergări, că ştiu să călăresc şi am făcut şi ceva tir, dar, în schimb, nu am participat la nicio competiţie de înot sau scrimă. Mi-au dat nişte contacte, am vizitat câteva cluburi şi m-am apucat să le practic şi pe acestea în mod serios.
M-am ambiţionat să devin cât puteam eu de bun la sporturile astea, voiam să obţin rezultate şi, în doi ani, am reuşit să ajung în echipa de juniori a Canadei şi am participat la Campionatul Mondial.
La fel s-a întâmplat şi în anul următor, după care, firesc, am fost selecţionat în echipa olimpică, pentru că urma Olimpiada de la Moscova, în 1980. A fost însă anul când Jocurile Olimpice au fost boicotate la iniţiativa americanilor, pentru că ruşii invadaseră Afganistanul.
Când povestesc acum despre ce a declanşat boicotul nu mai ştie aproape nimeni despre ce vorbesc, pentru că, de atunci şi până acum, America a intrat şi a ieşit din Afganistan de nu mai ştiu câte ori, dar atunci totul a pornit de la invazia rusă acolo.
Se cunoaşte faptul că politica are un rol important în dinamica Jocurilor Olimpice, asta a fost, dar eu nu m-am descurajat. N-am ajuns atunci la Olimpiadă, dar am participat, totuşi, la Campionate Mondiale, numai că atunci a trebuit să iau nişte decizii, întrucât trebuia să îmi încep cariera de profesor şi nu mai aveam atât de mult timp la dispoziţie ca să mă antrenez.
Am transformat provocarea asta într-o oportunitate pentru că, la urma urmei, iubesc sportul, aşa că… am devenit antrenor.
Asta e ceea ce mi-a definit următorii ani din viaţă, dubla carieră de profesor şi de antrenor. Am călătorit peste tot în lume şi am ajuns chiar şi la o Olimpiadă până la urmă, cea de la Seul, din 1988, ca antrenor al echipei olimpice masculine a Canadei. Deci am făcut asta timp de 12 ani, o perioadă frumoasă în care am cunoscut oameni minunaţi şi am văzut din interior lumea sportului, cu bune şi cu rele. Am căpătat multă încredere în mine, ceea ce m-a ajutat mult în cariera de scriitor şi, de fapt, în tot ce am făcut mai apoi.
Ai publicat prima ta carte, Dracula the Un-dead, în 2009, deci ai scris-o abia la 50 de ani, lăsând în urmă o carieră de sportiv şi antrenor de înaltă performanţă. Care a fost declicul ce a produs o asemenea schimbare radicală de obiectiv? Erai un om realizat, nu aveai nevoie să te lansezi într-o asemenea aventură riscantă…
Acum, când privesc în urmă, sigur că da, a fost o aventură riscantă, dar la vremea aceea a reprezentat o nouă provocare.
Bram Stoker a avut şase fraţi şi doar trei din ei au avut urmaşi, dintre care doar doi au descendenţi care mai sunt în viaţă în ziua de azi. Vorbeam atunci cu soţia mea, amândoi fiind interesaţi de genealogie, şi ne gândeam că, practic, nu mai ştie nimeni foarte multe despre Bram Stoker, nici chiar stră-strănepotul lui.
Biografiile sale erau scrise de străini, nu de membri ai familiei şi, din cauza asta, nu puteam şti cât sunt de corecte informaţiile respective…. aşa că am pornit în căutarea adevărului despre viaţa lui Bram Stoker, despre scrierile sale şi despre munca lui de cercetare, eu vrând, în acelaşi timp, să aflu mai multe despre bunicul meu, George, care a fost şi el un medic celebru, inventatorul terapiei cu ozon.
Terminasem anul şcolar, predam în acea vreme la o şcoală din Carolina de Sud şi intrasem deja într-un soi de rutină, deci a fost momentul perfect să schimb direcţia şi să risc puţin. Tot cam atunci m-a sunat un tip, Ian Holt, care scrisese o continuare a poveştii din filmul lui F.F. Coppola din 1992, scenariu care zăcea deja nematerializat de vreo trei ani.
Ce voia el să facă, în esenţă, era să îl arate pe Contele Dracula într-o lumină mai bună. La finalul filmului lui Coppola, Contele este înjunghiat şi noi, de fapt, nu ştim cu siguranţă dacă el moare, ca în carte, de altfel, şi atunci întrebarea era: oare există o posibilitate realistă ca el să trăiască?
Ian Holt mi-a prezentat această idee a lui, dar mi-a spus că ar vrea să lucreze împreună cu un membru al familiei Stoker şi că şi-ar dori ca Bram Stoker însuşi să devină personaj în noua poveste.
I-am spus atunci că, dacă va fi să mă implic în treaba asta, o voi face fără jumătăţi de măsură şi vreau să am drept de veto, pentru că nu-mi doresc să existe denaturări în prezentarea unui membru al familiei mele.
Între a avea succes în sport şi în literatură este o mare diferenţă. Cum ai depăşit lipsa de expertiză, nu doar în ceea ce priveşte subiectul Bram Stoker/Dracula, dar şi a scrisului în sine?
E adevărat, nu mai scrisesem nicio carte până atunci, dar Ian Holt mi-a spus că nici el nu mai scrisese romane, ci doar scenarii de film… avea însă un prieten, editor de carte, îi puteam da lui manuscrisul, iar el ne putea ajuta pe mai departe.
Am fost de acord să pornesc la drum, dar am avut nevoie de şase luni pentru documentare, timp în care am fost la conferinţe, la muzee, am început să sap după locuri din toată lumea unde ar exista informaţii despre Bram Stoker.
Am descoperit câte ceva la Muzeul Rosenbach din Philadelphia, apoi i-am găsit jurnalul la verişorii mei, stră-stră-nepoţii lui din Anglia.
Am aflat foarte multe despre Bram în procesul de cercetare şi cred că am scris cam jumătate din carte, iar după aceea editorul nostru a închegat totul şi a ieşit volumul respectiv. Rezultatul a fost cumva dulce-amar, pentru că, pe de o parte, cartea a avut mare succes peste tot în lume, dar, pe de altă parte, am primit foarte multe critici cum că aş fi un membru al familiei cuiva faimos şi n-aş vrea decât să profit de pe urma rudei mele celebre.
M-a deranjat faptul că s-a spus asta, pentru că eu niciodată nu am luat-o pe scurtături, am obţinut totul în viaţa mea prin muncă, începând cu cei 12 ani de carieră sportivă, ani care nu au fost deloc uşori.
Şi, în tot procesul de documentare pentru prima carte, am adunat multe informaţii pe care am ştiut că aveam să le folosesc la un moment dat, pentru că mi-a venit ideea să scriu o a doua carte, despre originea lui Dracula, despre începuturile lui.
Avea să fie o poveste originală, nu una bazată pe opera altcuiva. Am adunat toate informaţiile, am schiţat povestea, dar mi-a luat apoi trei ani până să găsesc persoana potrivită împreună cu care să scriu Dracul, în persoana lui J.D. Barker.
Prin natura poveştii, romanul Dracul, apărut în 2018, este un prequel la cartea lui Bram Stoker, în care scriitorul însuşi devine personajul principal, iar ficţiunea ce conduce la conexiunea cu Dracula se construieşte chiar pe biografia strămoşului tău, în special copilăria sa. Cum s-a conturat, de fapt, această carte?
Procesul de documentare pe care mi l-am asumat pentru Dracula: The Un-Dead m-a condus spre această nouă idee, dar, pentru a o materializa, aveam nevoie de un scriitor cu acte în regulă.
L-am găsit pe J.D. Barker [Forsaken, romanul de debut al autorului de Thrillere de succes, Jonathan Dylan Barker, fusese nominalizat la Bram Stoker Award în 2014 – n.r.], iar într-una din cărţile lui am identificat ceva care mi-a plăcut, legat de unul dintre personajele sale, o guvernantă, în aparenţă o persoană minunată, dar care, în realitate, se dovedea a fi malefică.
La vremea aceea tocmai se născuse primul meu fiu, avea deja un an, îi angajasem o bonă şi bineînţeles că îmi treceau tot soiul de gânduri prin minte, inclusiv despre cum ar fi să descoperi că persoana căreia i-ai încredinţat propriul tău copil este de fapt o psihopată… deci eram cu-adevărat sensibil la subiect.
I-am dat atunci şi lui toate notiţele, tot ce adunasem în timpul documentării, am şi scris cam jumătate din text, iar J.D. l-a rafinat şi a făcut unele schimbări pe ce lucrasem eu… a fost o experienţă diferită faţă de prima carte deoarece am fost mult mai implicat, cu alte cuvinte, am simţit că mi-am adus o contribuţie mult mai consistentă la Dracul faţă de Dracula: The Un-Dead.
Dincolo de asta, pentru a crea temelia naraţiunii în cazul ambelor cărţi am muncit foarte mult: am ţinut prelegeri, am vizionat documentare, am călătorit în toată lumea, am fost ghid pentru cei care au dorit să afle mai multe despre Bram Stoker şi am contribuit la consolidarea moştenirii lui culturale… n-am vrut să fiu perceput ca o persoană care se mulţumeşte să stea şi să culeagă roadele acestei poveşti incredibile care a schimbat lumea, Dracula.
Paginile de jurnal ale personajului Bram Stoker din romanul Dracul sunt scrise la Castelul Bran, ceea ce, evident, este o fantezie… cum s-a nuanţat în decursul procesului de redactare a cărţii acest joc permanent dintre premise fictive şi fapte consumate în realitate?
Înainte să ne apucăm de scris la Dracul, eu şi J.D. am petrecut câteva zile împreună şi am stabilit, în urma unei serii de discuţii, cum aveam să abordăm povestea.
În primul rând am hotărât ca stilul să fie cel epistolar. Bram Stoker ţinuse un jurnal, aşa că şi noi trebuia să păstrăm acest stil. Asta a fost prima decizie pe care am luat-o, pentru că am vrut ca povestea să fie în cheie realistă.
Apoi am discutat pe marginea faptului că nu ştiam, de fapt, chiar atât de multe despre viaţa lui Bram Stoker… ştiam câte ceva, dar nu totul, pentru că el nu îşi scrisese autobiografia şi nici altcineva nu publicase destule amănunte despre viaţa lui.
Pe de altă parte, ţinuse, totuşi, acest jurnal personal, plus că mai erau unele referiri la el în articole din presa vremii şi ne puteam folosi de acele informaţii spuse din perspectiva altor oameni.
Utile ne erau, de asemenea, şi întâmplări reale din timpul vieţii sale, de ce se petrecea în lume în perioada în care Bram Stoker lucra la Dracula… puteam deci include evenimente, oameni, locuri, toate reale.
Sigur că nu puteam şti exact ce vorbe ar fi spus Bram sau ce gânduri ar fi putut avea, dar pentru că deja cunoşteam destul de multe despre el, prin prisma documentării pe care o făcusem, cred că am reuşit să dăm un aer veridic personajului de roman Bram Stoker.
Desigur că trebuia să facem povestea interesantă şi pentru cititori, aşa că a fost nevoie să introducem şi o doză considerabilă de ficţiune, precum scena de la morgă, un loc pe care îl cunoşteam prin intermediului experienţei fratelui său, pentru că acesta lucrase într-un asemenea loc.
Acesta e doar un exemplu de cum l-am inserat pe Bram Stoker în situaţii şi locuri adevărate, ca să creăm scene credibile, pe care cititorii să le aprecieze.
Zvonul despre o adaptare cinematografică a romanului Dracul a apărut încă din 2017, de când Paramount a cumpărat drepturile, chiar înainte ca volumul să se lanseze. A trecut însă mult timp de atunci şi… nimic. Ce s-a întâmplat?
A fost o poveste întreagă.
În decursul aceleiaşi zile, când eu şi J.D. eram la New York în taxi, în drum spre o întâlnire cu editorii noştri, două studiouri ne-au abordat la un interval scurt de timp, unul din ele fiind Paramount, şi ne-au declarat că sunt foarte interesate să ne ecranizeze cartea.
Cei din urmă ne-au zis inclusiv că iau în considerare ca Andy Muschietti să regizeze, despre care se făcuse deja vâlvă în preajma premierei filmului său, It [Horror-ul după Stephen King regizat de Muschietti, din 2017 – n.r.] şi evident că noi am fost foarte încântaţi de idee. Am negociat o opţiune pentru 18 luni în schimbul unei sume frumuşele.
It s-a lansat, a avut mare succes, dar cele 18 luni au trecut, iar studioul încă nu părea pregătit să intre în producţie cu filmul noastru, aşa că, la cererea lor, am tot prelungit cu câte un an şi jumătate opţiunea – mă rog, pentru noi era bine, primeam bani buni de fiecare dată, dar, la un moment dat, am întrebat şi noi ce se întâmplă, totuşi… se mai face filmul?
Cartea devenise deja un mare succes internaţional, fiind chiar #1 la vânzări de cărţi horror în Anglia.
Cei de la Paramount nu au fost în măsură să vină cu un plan concret, spunându-ne că au alte priorităţi, că s-a schimbat conducerea studioului şi că nu sunt siguri că mai e viabilă ideea ecranizării cărţii noastre, iar atunci le-am cerut să ne spună clar dacă vor merge mai departe cu filmul, fiindcă altfel nu avea sens să mai prelungim înţelegerea încă o dată.
N-au fost în stare să ne dea asigurări ferme, aşa că n-am mai continuat cu ei şi am hotărât să căutăm alte oportunităţi de ecranizare, mai ales că ştiam că studiourile mai procedează în felul ăsta, adică blochează deliberat anumite proiecte… nu dau foarte mulţi bani pe opţiuni în comparaţie cu bugetele finale ale filmelor şi atunci lasă proiectele în aşteptare pe termen nedefinit în vreme ce ei îşi văd de alte treburi. Nu suntem singurii care trec prin asta.
De ceva vreme, ne aflăm în discuţii cu companie de producţie înfiinţată mai nou, Spin a Black Yarn, unde co-proprietar este un prieten de-al nostru, Josh Malerman, scenaristul filmului Bird Box, cu Sandra Bullock, care încearcă din răsputeri să se afirme pe piaţă.
Le ţinem pumnii în încercarea lor de a găsi finanţare, pentru că noi avem deja în minte scenarişti care să scrie pilotul unui serial bazat pe carte, ce ar putea fi deveni foarte interesant pentru o platformă de streaming. Referitor la Dracul, lucrăm deci foarte intens în clipa de faţă, atât la găsirea resurselor financiare, cât şi la dezvoltarea scenariului.
Chiar dacă n-am scris cu J.D. cartea în ideea de a fi serializată, cred că ar putea ieşi ceva interesant de-aici, mai mult decât un lungmetraj de cinema.
Revin la munca ta de cercetare. Îmi aduc aminte că, referindu-te la prima ta carte, Dracula: The Un-Dead, ai spus la acea vreme că te-ai apucat de ea “to right the wrongs done to Bram’s original classic”. Afirmaţia ta a fost interpretată atunci în fel şi chip…
Într-un fel, da, am vrut să repar nişte nedreptăţi, însă, privind în urmă, nu pot spune că asta a fost cu adevărat situaţia în ceea ce priveşte cartea lui Bram Stoker.
De fapt, ce pot spune mai degrabă este că am învăţat pe pielea mea câteva lecţii dure despre publicitate şi promovare, prima lecţie fiind cum să vinzi o carte, iar a doua că nu poţi controla întru totul cum se transmit mesajele şi că tot ce spui poate fi răstălmacit.
Au fost câteva afirmaţii ale mele care au fost scoase din contextul iniţial şi interpretate greşit, cum ar fi, de exemplu, că mi-aş scrie cartea pentru a recâştiga copyright-ul în beneficiul familiei Stoker, ceea este complet eronat.
Drepturile asupra cărţii lui Bram Stoker nu mai sunt ale familiei din 1962, când s-au împlinit 50 de ani de la moartea lui Bram, şi nu am cum să le mai iau înapoi.
Ce puteam să fac şi ceea ce am şi făcut, de altfel, a fost să îmi afirm dreptul de proprietate intelectuală asupra propriei mele cărţi, Dracula: The Un-Dead, împreună cu coechipierul meu, Ian Holt. Asta chiar am putut să fac.
Şi am mai vrut şi să continui povestea din romanul lui Bram Stoker, ca să duc firul narativ al personajelor până la capăt… mai cu seamă că eu, personal, aveam o dilemă: finalul versiunii tipărite a cărţii Dracula nu era cel pe care îl scrisese Bram iniţial, descoperire pe care o făcusem în decursul documentării mele.
Am avut norocul să fiu unul din cei şase experţi pe care Paul Allen, co-fondatorul Microsoft, i-a desemnat să examineze manuscrisul romanului Dracula cumpărat de fundaţia lui.
În manuscris am descoperit că, la finalul poveştii, exista un paragraf tăiat în întregime, fix după ce contele este înjunghiat şi se preface în ţărână.
În original, este descrisă erupţia unui vulcan, dar ulterior, pe tot parcursul manuscrisului, din motive neclare, Bram tăiase toate referirile la vulcani şi la erupţii din zona în care se petrece acţiunea.
De ce? Probabil pentru că i se ceruse de către cineva să scoată acele pasaje despre vulcan, iar el fusese de acord să facă aceste tăieturi.
Pe parcursul documentării mele, descoperisem că Bram avusese de gând să plaseze castelul său fictiv pe un munte vulcanic şi menţiona până şi coordonatele geografice, latitudinea şi longitudinea, care duceau la muntele Izvorul din Călimani… citise o grămadă de cărţi de la Biblioteca din Londra despre vulcanii din zona respectivă.
Ei bine, toate acestea m-au dus la ideea de a aduce povestea pe făgaşul dorit iniţial de Bram Stoker, iar asta a însemnat, pentru mine şi pentru Ian Holt, că Dracula nu moare la finalul romanului lui Bram, ci trăieşte în continuare.
În Dracula nu erupe niciun vulcan, Contele e înjunghiat cu un pumnal, nu cu o ţepuşă de lemn, deci este în viaţă… şi ce ar putea el face în continuare? Bineînţeles că se răzbună pe cei care i-au dorit moartea. Asta a fost povestea pe care am spus-o noi.
Au existat însă şi poveşti mult mai vechi. La doi ani după publicarea lui Dracula, apărea în Suedia, în 1899, anonima Powers of Darkness, în care Dracula era liderul unui cult inspirat de darwinismul social, iar vampirismul era abordat doar în plan secund, iar câteva luni mai târziu o versiune a acestui text era tradusă în islandeză, cu o prefaţă scrisă, chipurile, chiar de Bram Stoker, asta înainte ca romanul său să apară acolo, în 1901. Ca cercetător, ce ne poţi spune despre aceste două demersuri neobişnuite?
Interesant, am avut legături cu ambele proiecte.
Hans de Roos [artistul şi istoricul Hans Cornel de Roos, autor al cărţii The Ultimate Dracula, din 2012 – n.r.] a fost cel care a tradus peste ani în engleză varianta apărută în Islanda, considerând că a găsit o comoară pentru că povestea era mult diferită de Dracula, după care Rickard Berghorn [reputat specialist în Fantasy – n.r.] a semnalat existenţa unei alte versiuni la el, în Suedia… aşa pare că au ajuns în atenţia publicului larg aceste texte.
Ambele variaţiuni apăruseră iniţial în serial, în ziare, fiindcă aşa era legea pe atunci, orice roman străin trebuia serializat mai întâi şi abia după aceea putea fi publicat într-un volum.
Asta inclusiv în Statele Unite… în paranteză fie spus, Hans de Roos a găsit la un moment dat exemplarele din ziarul Inter Ocean, din Chicago, unde apăruse fragmentar pe gratis Dracula, câte un capitol pe săptămână, de-abia după apariţia în ziar putând fi publicată cartea în întregime. Ei bine, în Suedia s-a întâmplat ceva similar, acolo a fost publicată serializat acea versiune a poveştii modificate, iar în Islanda, după aceea, una mai scurtă.
Prefeţele erau diferite, iar în cea suedeză se făcea referire la crimele lui Jack Spintecătorul, ceea ce mi-a atras atenţia imediat, pentru că se făcea legătura cu un episod istoric real, şi, drept urmare, am studiat şi eu curios cele două versiuni, la fel ca De Roos şi Berghorn, pentru a ajunge la concluzia că acestea nu au fost scrise de Bram Stoker, ci de un autor cu iniţialele A.E., pe care cei doi consideră că l-au identificat în persoana unui editor de la ziarul respectiv, care a înflorit considerabil textul original întrucât a vrut să vândă mai multe exemplare din acele ediţii din publicaţia lui prin această încercare de a face povestea mai relevantă pentru publicul suedez.
Putem să etichetăm acest text, Mörkrets makter/ Powers of Darkness, ca un spin-off?
Da, am putea să spunem că a fost un spin-off, care a avut inclusiv rolul de a explica fascismul şi darwinismul social şi de a le face pe acestea mai înfricoşătoare, pentru că oamenii erau pe vremea aceea înspăimântaţi de ascensiunea lui Hitler şi de situaţia politică agitată.
Toate acestea dau sens demersului lui A.E. de a-şi publica versiunea, mai ales că nu avea probleme de copyright, întrucât el nu publica o carte, ci doar îşi tipărea revista într-un tiraj mai mare. Până la urmă, în Suedia nici nu s-a mai publicat cartea, dar s-a întâmplat în Islanda, o ţară mică unde editorul ziarului scotea şi cărţi, el fiind cel care a tipărit-o şi ca volum de sine stătător.
Nu avem informaţia dacă Bram Stoker a ştiut de versiunea islandeză şi nu am găsit nicio dovadă că ar fi existat vreun contract cu o editură din Islanda pentru acest volum, care să susţină teza implicării sale.
Probabil că islandezul, pur şi simplu, a publicat cartea gândindu-se că n-avea să afle nimeni din afara insulei că s-a întâmplat… ăsta rămâne încă un mister neelucidat până la capăt. Întorcându-mă la De Roos şi Berghorn, ei au fost cei care au descoperit multe detalii care au explicat, măcar în parte, succesul celor două versiuni la fanii lui Dracula.
Într-unul din ziarele în care a apărut Powers of Darkness în serial, De Roos a descoperit ilustraţii care însoţeau textul, câteva zeci, le-a adunat pe toate, le-a digitalizat şi apoi le-a colorat, fiind el însuşi artist grafic, a făcut apoi o campanie Kickstarter, a adunat ceva bani şi a publicat ilustraţiile sub forma unui roman grafic care conţinea primele imagini ale acestei poveşti… este fascinant când te gândeşti că toate acestea au existat, dar au fost aproape ignorate, timp de aproape un secol.
Căci versiunea islandeză a existat bine-mersi şi nimeni nu a ştiut că e vreo diferenţă între aceasta şi originalul lui Bram Stoker până când Richard Dalby, un cercetător britanic, a găsit prefaţa, a tradus-o şi abia atunci a înţeles că e vorba de un cu totul alt text.
Hans De Roos a lucrat apoi la propria versiune din 1989 până în 2017, când a publicat Powers of Darkness: The Lost Version of Dracula, dar este incredibil cum atâta timp nu şi-a dat seama nimeni că între Dracula lui Bram Stoker şi versiunea islandeză [Makt myrkranna] este o aşa de mare diferenţă.
Revenind la original, îmi poţi da câteva detalii despre cum diferă finalul poveştii lui Dracula din manuscrisul lui Bram Stoker faţă de cel din versiunea publicată pe care o cunoaştem cu toţii?
În versiunea originală a lui Bram Stoker, castelul este distrus, dar în cea finală, pentru că nu mai avem erupţia vulcanului, castelul rămâne intact.
Am avut şi conferinţe în care am arătat pagina din manuscris din care publicul îşi poate da seama cum ar fi arătat castelul distrus, este dintr-un catalog de la Casa Christie’s… a trebuit să plătesc 100 de dolari ca să am dreptul să arăt oamenilor imaginea respectivă. Este un lucru inedit care îi bucură pe fani, deoarece finalul original al poveştii reprezintă încă un subiect de dezbateri aprinse.
De ce a vrut Bram Stoker să încheie romanul în felul acesta?
Ştim despre el că era o persoană extrem de minuţioasă, era foarte atent la detalii, deci dacă îşi pusese în minte să arate o erupţie vulcanică, atunci vulcanul ar fi existat în carte şi în ziua de azi, asta fără doar şi poate. În felul acesta, cititorii au acum dovada că, dacă vulcanul rămânea în poveste, Contele Dracula ar fi murit, dar fără vulcan, el trăieşte în continuare.
Dacă ar fi rămas vulcanul, probabil că personajul n-ar mai fi stârnit atâtea discuţii la noi, fiindcă în istoria României nu prea avem parte de erupţii devastatoare. Să vorbim de geografie, fiindcă ai menţionat munţii Călimani, iar Bram Stoker trebuie să-şi fi extras de undeva informaţiile despre Transilvania…
Cred că prima sursă de inspiraţie a lui Bram a fost o doamnă originară din Scoţia, Emily Gerard, care s-a măritat cu un ofiţer de origine poloneză din cavaleria austro-ungară şi împreună s-au mutat de la Viena la Sibiu.
Foarte interesată de folclor şi de superstiţii încă de când locuia în Scoţia, Emily a fost o adevărată aventurieră ca spirit, foarte curajoasă, care a cutreierat satele din Transilvania şi a căutat în toate bibliotecile şi arhivele pe care le-a găsit, mai ales în Sibiu şi Braşov, informaţii despre superstiţiile din partea locului, despre ritualurile de înmormântare, despre cum, de exemplu, în Transilvania se spune “odihnească-se în pace” atunci când cineva moare, cumva pentru a fi sigur că respectiva persoană a decedat cu adevărat.
În urma acestor cercetări, Emily a publicat [în 1885] un eseu intitulat Superstiţii din Transilvania, studiat de către Bram Stoker, în care erau foarte multe detalii despre vampiri, existând inclusiv termenul de “strigoi” sau descrierea modalităţii exacte prin care poţi ucide un vampir.
Emily Gerard a dezvoltat apoi eseul şi a publicat o carte în două volume, The Land Beyond the Forest, iar aceste volume au constituit o sursă importantă de inspiraţie pentru Bram Stoker, citată în însemnările sale.
Pe de altă parte, el a fost foarte conştiincios şi a adunat informaţii şi din alte surse, pentru că sunt cunoscute cel puţin alte cinci cărţi pe care le-a studiat atent şi în care a găsit descrieri ale diferitelor regiuni geografice, ale munţilor şi pădurilor, ale portului popular şi descrieri ale felului de a fi al diverselor grupuri etnice din Transilvania.
A mai folosit şi informaţii de la un diplomat britanic, William Wilkinson [reprezentant al Levant Company la Bucureşti între 1813 şi 1816, Wilkinson este autorul cărţii An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia: With Various Political Observations Relating to Them – n.r.], în ale carui însemnări a găsit numele Dracula, care însemna “diavol”.
Bram Stoker a împletit cu o măiestrie inegalabilă informaţiile şi detaliile din feluritele surse pe care le-a aprofundat pe povestea lui Vlad Dracul, pe care l-a relocat din Valahia în Transilvania pentru a putea îngloba în roman superstiţiile locale.
În felul acesta povestea a devenit realistă, credibilă, iar îmbinarea de realitate şi ficţiune a funcţionat perfect.
Anii sunt importanţi pentru că Emily Gerard şi-a publicat cartea în 1888, Dracula a apărut în 1897, iar perioada în care se desfăşoară povestea din romanul lui Bram Stoker rămâne subiect de controverse, mai ales că în nota scrisă de Jonathan Harker se spune că evenimentele s-au întâmplat “cu şapte ani în urmă”, deci anul ar fi 1890…
Este cel mai probabil că povestea din Dracula se petrece în anul 1893.
Ştim asta pentru că, în manuscrisul lui Bram Stoker, există 12 pagini de notiţe, un soi de calendar personal în care el însuşi a consemnat datele exacte când a scris anumite pagini, iar manuscrisul a fost analizat de experţi ce au concluzionat că anul în care a fost scrisă cartea a fost 1893, deşi ea a fost publicată mai tarziu, abia în 1897.
Dincolo de asta, la final, într-adevăr, când eroii se întorc în Transilvania pentru a-l omagia pe Quincey Morris, americanul dispărut, se spune că el murise cu şapte ani înainte, dar sigur că menţiunea aceasta e un fel de post-scriptum cu care Bram avea tot dreptul să se joace cum a dorit, din moment ce e o ficţiune… ideea lui a fost să pună un jalon temporal în trecut, care să-i permită să abordeze naraţiunea retrospectiv, dar acesta reprezintă un detaliu care trebuie privit într-un context mai amplu.
Mă refeream inclusiv la faptul că în romanul tău, Dracula: The Un-Dead, ce se petrece în 1912, Quincey are 24 de ani de când este ne-mort, deci suntem trimişi, de fapt, nu în 1890, ci în 1888, “anul lui Jack Spintecătorul”. Există vreo legătură?
Cu siguranţă un lucru interesant e acela că Bram Stoker a început să scrie la carte în 1890, asta e cert, o ştim pentru că anumite pagini din manuscris sunt datate.
La vremea aceea, Bram Stoker lucra împreună cu Henry Irving la teatrul Lyceum din Londra, puneau în scenă Dr. Jekyll and Mr. Hyde, şi li se ceruse să facă nişte schimbări la text pentru că era mult prea înfricoşătoare, tocmai fiindcă era perioada crimelor comise de Jack Spintecătorul, iar oamenii erau oricum foarte speriaţi… într-atât de mult, că unii nici nu mai ieşeau din casă sau când ieşeau mergeau pe stradă câte doi sau câte trei.
Jack Spintecătorul băgase realmente groaza în locuitorii Londrei, iar poliţia nu reuşea să îl prindă. Mai mult ca sigur că Bram Stoker a vrut să capteze acelaşi suflu în romanul lui câţiva ani mai târziu, atunci când s-a apucat să lucreze la carte.
Cum ar fi dacă Dracula ar începe să omoare oameni, să le bea sângele? Ar crea o isterie în masă, s-ar crea aceeaşi atmosferă precum cea din Londra din vremea lui Jack Spintecătorul.
Experienţa sa de director de teatru şi-a spus cuvântul, Bram Stoker ştiind perfect cum să creeze atmosfera aceea înspăimântătoare şi, fără discuţie, s-a lăsat inspirat de efectul crimelor lui Jack the Ripper pentru asta.
Ai menţionat colaborarea dintre Bram Stoker şi legendarul actor de teatru din perioada Victoriană, Sir Henry Irving. Cred că unele amănunte legate de această relaţie profesională sunt relevante pentru înţelegerea poziţiei lui Bram Stoker în peisajul cultural britanic.
Bram Stoker a fost timp de 27 de ani managerul celebrului teatru Lyceum din West End, iar Henry Irving, o personalitate foarte puternică, primul actor din istorie care a fost înnobilat, a revoluţionat acel teatru împreună cu Bram Stoker, l-a modernizat, l-a transformat într-o instituţie culturală respectabilă.
Bram Stoker lucrase în tinereţe în administraţia publică din Irlanda şi avea un Master în matematică, ceea ce îl făcea foarte priceput la finanţe şi contabilitate, iar la Lyceum ţinea toate socotelile foarte strict, nu cheltuia nimic fără rost.
Pe de altă parte, avea însă şi înclinaţii artistice şi ar fi putut foarte bine să urmeze o carieră în arte. Eu chiar am găsit trei schiţe pe care le-a desenat tânărul Bram ca artist amator şi le-am cumpărat cu ajutorul unui colecţionar foarte bogat… încă nu le-am expus publicului, dar voi face asta la un moment dat.
Bram Stoker a fost omul din spatele lui Henry Irving, cel care l-a ajutat să obţină faima şi recunoaşterea deplină în cariera lui de actor, pentru că au inventat împreună tehnica de interpretare metodică.
Am citit mult despre viaţa lui Henry Irving, despre originile lui simple, despre faptul că nu era înzestrat cu dicţie şi voce foarte bune, dar, alături de Bram Stoker, s-a reinventat şi pe scenă, dar şi în viaţa de zi cu zi.
A devenit treptat o altă persoană, care, la rândul ei, s-a transformat într-una care se învârtea în cercuri înalte, conversa cu familia regală şi cu nobilimea vremurilor. Şi dacă tot vorbim despre teatru, am citit o relatare dintr-un ziar scoţian care spunea că, într-o zi, pe când Bram Stoker scria la romanul Dracula, a fost văzut plimbându-se pe plajă cu bastonul şi cu mantia fluturând în bătaia vântului, cu o expresie foarte serioasă pe faţă, o apariţie care i-a băgat în sperieţi chiar şi pe soţia şi fiul său.
Asta mă face să cred că şi el era un autor foarte serios, care aplica interpretarea metodică în procesul lui creativ. Aşa au creat, atât el, cât şi Irving, timp de 27 de ani, s-au cufundat cu totul în personajele lor, pe scenă sau pe paginile scrise.
Rămânând la teatru, în cartea ta, personajul Bram Stoker se chinuie să pună în scenă propriul “roman nereuşit”. De unde a plecat, totuşi, ideea de a-l face pe creatorul lui Dracula personaj într-o continuare a poveştii acestuia?
În esenţă, ne-am dorit să facem ceva diferit, pentru că am văzut nenumărate versiuni ale lui Dracula în diverse filme şi piese de teatru, iar noi am vrut să venim cu o idee nouă, cu care să captăm atât atenţia editorilor, cât şi a publicului.
Şi pentru că eu ştiam deja atât de multe despre Bram Stoker, ideea firească a fost să ne folosim de cunoştinţele mele şi atunci am pornit de la premisa că plasăm acţiunea în Londra şi că Dracula nu a murit, deci îl aducem înapoi după o perioadă în care s-a regenerat.
Ne-am gândit atunci să ne folosim inclusiv de faptul că Jack Spintecătorul nu a fost prins niciodată, deci că îl putem avea şi pe el în roman, cu condiţia să ajustăm puţin cronologia, pentru ca totul să se potrivească.
Am mai adăugat şi o unguroaică, pe Elizabeth Báthory, personaj real, presupusă ucigaşă în serie, presupusă vampir, care se îmbăia în sânge de fecioare ca să rămană tânără.
Cel mai important aspect a fost însă acela de a-l plasa pe Bram în teatrul Lyceum, să aducem acolo măcar o parte a conflictului şi să facem în aşa fel încât să reiasă că însuşi povestitorul este, în acelaşi timp, şi o victimă.
Sigur că asta dă naştere la mirări. De ce îşi spune el propria poveste? Cum este posibil să fie personaj în povestea creată chiar de el?
Amandoi, Ian şi cu mine, am lăsat în mod deliberat această dilemă cititorilor, am vrut ca ei să îşi pună întrebări la rândul lor. Tehnic vorbind, am conceput o continuare a acţiunii din Dracula, un sequel, dar aveam deja destule elemente pentru o poveste nouă, din care publicul să se poată familiariza mai în detaliu, dintr-o perspectivă inedită, cu acest personaj.
Inedit este în povestea voastră şi faptul că Vlad este Dracula, iar Dracula este… actor. Cum devine un domnitor din Răsărit performer pe scenele occidentale?
Aş începe cu… începutul.
Bram Stoker citise despre Vlad Ţepeş în două cărţi, una de William Wilkinson, cealaltă de James Samuelson [industriaşul-scriitor din Liverpool, autor al cărţii Romania Past and Present, apărute în 1882 – n.r.], de unde aflase despre acesta cum că era un tiran care-şi tortura duşmanii şi uneori chiar şi conaţionalii… cei care îi stăteau în cale. Dacă ne gândim bine, cam aşa se întâmplau lucrurile în vremurile acelea, iar Vlad Ţepeş avea nevoie să îşi creeze un avantaj în faţa turcilor, pentru că ei aveau o armată mult mai numeroasă şi erau mai bine înzestraţi cu armament.
Vlad făcuse minuni timp de ani întregi prin metodele lui de gherilă, reuşind să îi oprească pe otomani din cucerirea teritoriilor din Europa creştină. Bram a descoperit în cărţile acelea inclusiv numele, Dracula, care înseamnă “Diavol”, dar poate însemna şi “Dragon” – asta nu se găsea însă în cărţile respective -, el fiind în căutarea unui personaj diavolesc, asemenea celui întrupat de Henry Irving, Mefisto, în Faust.
Când l-a descoperit pe Vlad Dracul în scrierile acelea, a realizat că şi-a găsit personajul, apoi a citit scrierile lui Emily Gerard despre Transilvania şi imediat a ştiut că acela este ţinutul în care trebuia să se desfăşoare acţiunea… aşa că l-a mutat pe Vlad Ţepeş din Valahia în Transilvania.
Tot ce a mai trebuit să facem noi, Ian Holt şi cu mine, a fost să găsim apoi locul unde să-l ascundem pe Dracula pentru a se regenera. Ian Holt este format inclusiv ca actor, iar istoricul Alex Galant, care ne-a ajutat cu partea de cercetare, are şi el pregătire în zona asta, deci ideea ca el să fie actor a venit oarecum firesc, mai ales că teatrul reprezintă ascunzătoarea perfectă… totul se întâmplă după apusul soarelui, cu costume, cu măşti şi aşa mai departe.
Teatrul adăposteşte o mulţime de oameni care lucrează noaptea, deci puteam foarte bine să-l integrăm într-un asemenea loc, unde se putea face nevăzut şi de unde putea pleca unde şi când vrea.
Ni s-a părut o idee atât de bună încât i-am dat chiar şi un nume romanesc la un moment dat, dar nu spun numele personajului aici, pentru că n-aş vrea să le stric surpriza celor care încă nu au citit cartea.
Romanul Dracula: The Un-Dead conţine şi o multitudine de referinţe şi trimiteri la Pop culture, dincolo de cele la figuri importante ale spaţiului cult precum Sir Henry Irving sau Oscar Wilde. În general, indiferent că ne referim la comics-uri sau muzică, literatură sau balet, mitul lui Dracula continuă să îşi facă prezenţa cu regularitate.
Da, eu sunt în continuare impresionat de toată mitologia care s-a creat în jurul romanului Dracula, de tot ce a inspirat creaţia unchiului meu celebru.
Asta mă determină ca atunci când scriu alte cărţi să fiu foarte atent la toţi cei care au avut o contribuţie la construirea acestei lumi, a acestei moşteniri, precum Bela Lugosi sau Christopher Lee, de exemplu, fiindcă sunt mulţi cei care au pus umărul la crearea mitologiei Dracula.
Bram Stoker nu a făcut totul de unul singur şi dacă romanul nu ar fi fost adaptat pentru scenă poate că n-am fi vorbit despre el astazi.
A fost însă adaptat într-o piesă de teatru şi mai apoi a fost ecranizat, prima oară în 1921, mi se pare, în Ungaria [cu titlul Drakula halála/ Dracula’s Death, de Károly Lajthay – n.r.], apoi în Germania, în 1922, Nosferatu al lui F.W. Murnau, după care a urmat în 1931 Dracula cu Bela Lugosi şi apoi toate celelalte filme, unul după altul.
Din cauza asta cred că trebuie să le mulţumim tuturor celor care contribuie la mitologia Dracula, fie ei scenarişti, actori, regizori sau producători.
Într-un fel, toată această mare masă de adaptări, care au şi schimbat mult pe parcurs destule elemente din povestea creată de Bram Stoker, mă ajută să vin acum şi să spun publicului: ‘După 127 de ani, haideţi să vedem cum a început de fapt totul!’. Faptul că Dracula face parte din cultura Pop(ulară) m-a susţinut enorm în demersul meu şi mi-a oferit până în clipa de fată suficiente poveşti interesante pentru le oferi cititorilor, la rândul meu, povestea pe care eu vreau să le-o spun.
Dacre, pentru a-ţi contura mai bine propria perspectivă asupra lui Dracula, vizitezi România de o bună bucată de vreme. De ce crezi că personajul rămâne în continuare mult mai popular în restul lumii decât pe meleagurile lui de origine?
Asta e cu adevărat fascinant.
Ţara voastră era un tărâm foarte îndepărtat pentru lumea occidentală în vremea când a fost scris Dracula. Ştim, desigur, că Bucureştiul era popular printre nemţi sau unguri, dar pentru britanici lumea civilizată se termina la Budapesta.
Din fericire, au existat totuşi câţiva călători temerari, precum Andrew Cross sau Charles Bonner, care s-au aventurat până aici, dar pentru marea majoritate a englezilor ţara voastră era mult prea îndepărtată, pierdută undeva între păduri.
Mai mult, amestecul de culturi şi de religii, superstiţiile locale, toate acestea făceau lumea asta foarte diferită şi sumbră, mai ales pentru Anglia predominant catolică sau protestantă, unde oamenii aveau propria lor credinţă în ce priveşte ceea ce se întâmplă după moarte. În Irlanda superstiţiile sunt foarte similare cu cele din Transilvania, pentru că şi acolo găsim vampiri, zâne, spiriduşi, iele, le găsim pe toate acolo, nu însă şi în Anglia, unde catolicii şi protestanţii erau mult mai formali.
De unde atunci această fascinaţie pentru fantastic?
Poate pentru că în epoca Victoriană exista o mare apetenţă pentru ocult, iar eu, personal, cred că asta s-a întâmplat… cu toate că religia domina societatea, ştiinţele începeau să capete o tot mai mare importanţă – să ne amintim că Charles Darwin publicase Originea Speciilor în 1859 -, acestea schimbau perspectiva oamenilor, iar religia începea să fie pusă sub semnul întrebării, astfel că Biserica îşi vedea puterile diminuate.
Biserica nu mai era autoritatea absolută în chestiuni legate de viaţă şi moarte, iar oamenii de ştiinţă începeau să studieze inclusiv chestiuni spirituale. Hipnoza, spiritismul, tarotul, ocultismul exercitând o fascinaţie aparte asupra lor, a crescut implicit şi interesul în privinţa influenţei Diavolului în tot ce înseamnă ocult, iar opinia mea este că Bram Stoker s-a folosit la maxim de acest interes popular, publicul fiind atras de ideea că trebuie să existe ceva dincolo de lumea pământeană.. diferit de ceea ce susţinea Biserica.
De aceea, oamenii au crezut atunci tot ce le-a spus Bram Stoker despre ţara voastră, tot ce a preluat de la Emily Gerard, şi nu neapărat că voi aţi crede în Diavol mai mult decât o fac alţii, ci pentru că aici era un amestec de ritualuri păgâne şi religie formală care făcea totul captivant pentru cei din alte culturi.
Repet, sigur că putem găsi lucruri asemănătoare în Scoţia sau în Irlanda, dar ţara voastră era un tărâm necunoscut, misterios, aşa că… a căpătat eticheta de ‘locul unde sunt vampirii’.
La asta au mai contribuit şi istorioarele despre vampiri reali care semănau teroare în vremurile acelea, tratatele lui Antoine Augustin Calmet, precum şi alte lucrări de felul acela pe care Bram Stoker le-a găsit, unele în America, doar că oamenii nu merg până în America să caute vampiri, ci ei vin aici, în România, care le oferă castele impunătoare şi legende despre Vlad Ţepeş, şi, măcar din când în când, mă găsesc şi pe mine, ca să le povestesc cât de fascinat a fost Bram Stoker de ţara voastră şi cum a inclus el tot ce se vede în cartea lui, Dracula.
» Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Cornel Putan/ Dracula Film Festival
