ALEGERILE CLAUDIEI | Sōsuke Natsukawa: Motanul care voia să salveze cărțile
„Oricât de multe cunoștințe ai aduna din paginile cărților, dacă nu gândești cu propria minte și nu pleci singur la drum, toate informațiile devin idei împrumutate, fără sens.”
Pe o străduță liniștită din Tokyo, scriitorul japonez Sōsuke Natsukawa deschide ușile unui micuț anticariat numit Natsuki pentru a-i întâmpina pe cititori. După ce proprietarul moare, spațiul revine în grija nepotului său, Rintarō, un băiat orfan de 16 ani, care își dorește să închidă magazinul pentru a se muta alături de mătușa lui.
Totul se schimbă într-o seară aparent obișnuită, când, la câteva zile de la pierderea bunicului, eroul aude vocea unui client pe care nu îl mai întâlnise până atunci, un motan tărcat, Tigruț, care are nevoie de ajutorul său: „Există un loc unde cărțile au fost luate prizoniere. E musai să le salvăm.”
În literatura japoneză, pisicile sunt adesea prezentate ca fiind creaturi cu abilități supranaturale, aducătoare de noroc, care ghidează protagoniștii în diverse călătorii, protejându-i de spiritele rele și ajutând la împlinirea destinului lor.
Astfel, în povestea lui Sōsuke Natsukawa, Tigruț devine, așa cum vedem și în lucrări semnate de Haruki Murakami, Natsume Sōseki sau Hiro Arikawa, un gardian aproape magic (simbolizând puterea interioară a lui Rintarō), călăuzindu-l pe tânăr într-un univers ascuns în interiorul anticariatului său, unde se deschide o poartă uriașă către un palat în care, pentru început, un bărbat misterios adună toate comorile lumii (precum tablouri, statui, artefacte japoneze și cărți) pentru a le ascunde într-un labirint infinit fără a le înțelege.
După ce reușește să convingă bărbatul să elibereze cărțile (romanul vorbind și despre abilitatea de a schimba opinia cuiva prin conversații purtate cu răbdare și empatie), explicându-i puterea pe care o capătă atunci când oamenii le explorează și le completează cu propriile lor gânduri, fără a fi influențați de opiniile celor din jur sau de ceea ce alții consideră important sau corect, cel de-al doilea labirint, Institutul de Cercetare a Lecturii, introduce un spațiu în care toți locuitorii par identici.
Aici, un alt personaj, directorul institutului, strânge cărți din întreaga lume și decupează pagini din ele pentru a eficientiza cititul pentru cei interesați de viteza finalizării lecturii, nu de calitatea timpului petrecut: „După ce textul este lăsat fără individualitate, sunt păstrate doar expresiile simple, obișnuite, pentru că oamenii au devenit mult prea ocupați.”
Învățând că lucrurile ușoare nu îi aduc întotdeauna cea mai mare satisfacție și salvând, din nou, obiectele captive, cel de-al treilea labirint, Editura Cele Mai Bune Cărți din Lume, are în centrul său un comerciant de cărți.
Într-un loc în care vizitatorilor nu le este permis să aducă obiecte din exterior, pierzând, pe măsură ce pătrund în noul univers, elemente precum autoritatea și statutul lor social, eroul descoperă un bărbat care își dorește să distrugă toate cărțile vechi pentru a le înlocui cu unele noi, populare, care se vând ușor. Astfel, „cele mai bune cărți din lume” devin cele care generează cel mai mare profit, în timp ce celelalte sunt privite, conform viziunii directorului, ca fiind fără utilitate sau valoare: „Publicăm cărțile pe care ni le cere societatea.”
Reușind și de data aceasta să transforme atitudinea bărbatului, romanul se sfârșește printr-un ultim labirint aflat în interiorul anticariatului Natsuki, unde o femeie (cea mai veche carte din lume) descoperă reala putere a lecturii, care, în lumea lui Sōsuke Natsukawa, constă în capacitatea de a înțelege gândurile celorlalți și de a le oferi compasiunea necesară pentru a schimba lumea.
Criticând societatea contemporană și pierderea elementelor importante pentru umanitate, precum răbdarea, bunătatea și esența într-o realitate pe care o percepe ca fiind dominată de forme fără fond, scriitorul demontează ordinea „firească” a lucrurilor, jucându-se cu adevărul și convenția pentru a găsi un echilibru între valorile autentice și presiunile existenței moderne. La finalul poveștii, Rintarō reușește să accepte moartea bunicului său, aventura făcându-l să înțeleagă cum își dorește să trăiască.
Eroul ajunge la concluzia că, în timp ce cărțile ne oferă instrumentele necesare pentru a modela realitatea, ele pot funcționa doar dacă avem curajul de a trăi și de a ajuta oamenii din jurul nostru:
„Odată ce ai închis cartea, trebuie să pășești în lumea reală.”
Text de CLAUDIA ALDEA | Carte | Alegerile Claudiei
