STEFANO PODA: “În Oedipe, muzica dezvăluie cele mai profunde simţăminte, fără însă a le descrie”
În regia, scenografia și coregrafia lui Stefano Poda, pe 15 ianuarie, de Ziua Culturii Naționale, la Opera Naţională Bucureşti va avea loc premiera noii producții a capodoperei lui George Enescu, Oedipe.
Dată fiind complexitatea lucrării – muzical şi narativ deopotrivă –, pentru transpunerea acesteia în scenă se impunea un autor total, care să propună o viziune unică asupra declinării coerente a operei în absolut toate componentele ce o definesc şi o susţin vizual, iar STEFANO PODA, multipremiat creator şi designer a peste 100 de spectacole de o anvergură impresionantă, al cărui crez profesional îl reprezintă unitatea conceptuală şi estetică, pare a fi alegerea potrivită.
Extrem de eclectic în alegerea provocărilor creative pe care şi le asumă, fie şi dacă ne limităm la jaloane relativ recente (Nabucco la Teatro Colón din Buenos Aires, Ariane et Barbe Bleue la Opera din Toulouse, Tosca la Bolshoi, la Moscova, Eduardo e Cristina în Rossini Opera Festival 2023), STEFANO PODA ne-a oferit câteva detalii despre cum şi cât de profund i-a “vorbit” compoziţia lui George Enescu şi despre modul în care a conceput spectacolul de la ONB.
Stefano, 2023 a fost un an extraordinar pentru tine, ca artist. După Aida la Verona şi La Juive la Torino, a urmat Oedipe, opere cu un mare potenţial de spectaculozitate, dacă ne gândim la poarta Tebei sau la Consiliul de la Constance. Care a fost marea provocare ridicată de montarea Oedipe în comparaţie cu celelalte?
Într-adevăr, anul a fost plin de experienţe nemaipomenite, cu titluri uriaşe… Aida este o paradigmă, Juive e prototipul grand-opéra, iar acum am de-a face cu o altă operă gigantică, Oedipe, cel mai puternic descendent al vechilor tradiţii.
Provocarea principală în cazul lui Oedipe, din punctul meu de vedere, este aceea de a conferi spectacolului întreaga forţă pe care o emană o asemenea muzică epică. Urechile spectatorilor vor fi pline de sunete, pline de emoţii, pline de vibraţii, şi atunci este sarcina mea să le ofer aceeaşi intensitate şi în ceea ce le văd ochii, printr-o componentă vizuală de o consistenţă aparte.
Povestea lui Oedip din libret se duce dincolo de Oedip Rege, spre Oedip la Colonos, acoperind mult din viziunea lui Sofocle din piesele tebane. Cum ai abordat-o pentru a defini conceptul vizual?
În ceea ce priveşte tragedia greacă, întotdeauna am fost curios cum a fost aceasta exprimată artistic… avem numeroase descrieri vizuale, inclusiv unele pe ceramică, însă nimeni nu mai poate reda sunetele sale, nici măcar într-o formă aproximativă.
A fost un mix între stilul declamator, cântatul monodic, cel coral şi compoziţia instrumentală… şi totul era cuplat cu coregrafie. Este prea misterios pentru a putea fi reconstruit şi de asta m-am hotărat să fac, la rândul meu, o propunere la fel de enigmatică: publicul va avea în faţă o scenă arhetipală, plină de simboluri străvechi.
Zidurile sunt formate din ochi de piatră, anticipând orbirea lui Oedip, iar pe jos este nisip, ca rezultat al unei clepsidre sparte, deci nu se foloseşte vreo soluţie practică, de beton… totul va fi deschis şi misterios, îndepărtat de lumea noastră, de realitatea vieţii noastre de zi de zi.
Va fi ca un salt realizat într-o maşinărie a timpului. Cred că acesta e modul cel mai potrivit în care pot omagia o astfel de saga străveche şi unică.
Unul dintre simbolurile dominante în dezvoltarea scenografică o reprezintă ochii. Spune-mi câteva cuvinte despre modul în care ai conceput, în fundamentul său, metafora vizuală…
Într-adevăr, am plecat de la punctul culminant al dramei lui Oedip şi anume orbirea. Orbirea este o constantă în existenţa personajului, pentru că vederea fizică, la început, nu îi este de absolut niciun folos, deoarece îl înşeală şi îl determină să facă alegeri greşite.
Trecând dintr-o eroare în alta, cu toţii pretind că văd realitatea, doar că adevărul se arată a fi întotdeauna în direcţia opusă.
Iar atunci când această vedere fizică este distrusă, când însuşi Oedip îşi ia văzul, pierderea acestuia conduce practic la ceea ce numim acum qualifying impairment, care era caracteristică poeţilor (precum legenda lui Homer), prezicătorilor (ca Tiresias al nostru) sau cantorilor (precum Demodocus în Odiseea). Ajuns orb, Oedip vede mult mai mult şi mai adânc decât înainte şi devine un preot, un înţelept, un salvator, şi de aici a venit ideea ochilor care domină scena, multiplicaţi în ziduri precum fragmentele unei statui.
Un alt element esenţial este reprezentat de placa turnantă, care descrie ciclul timpului şi implacabilitatea destinului, la fel cum nisipul ce o acoperă este un simbol al vanităţii construcţiilor umane.
Schiţele de costume indică o combinaţie de simboluri antice şi elemente futuristice, sugerând, într-adevăr, că vei miza pe atemporalitatea călătoriei lui Oedipe. Ce te-a atras mai mult în dezvoltarea concepţiei scenografice, studiul naturii umane sau a interacţiunilor socio-politice?
Întotdeauna plec de la muzică: în activitatea mea, muzica funcţionează ca o maşină a adevărului.
În Oedipe, aceasta dezvăluie cele mai profunde simţăminte ale personajelor, fără însă a le descrie, aşa cum se întâmplă de obicei în operele tradiţionale… evoluează într-un mod fragmentat, pe o direcţie iraţională: e ca un raţionament subconştient, o rătăcire psihologică.
În acest fel, psihicul uman se relevă ca un secret, ca o descoperire psihanalitică.
Analiza lui Freud centrată pe mitul lui Oedip ca paradigmă a existenţei noastre, de la copilărie la maturitate, a devenit o temă majoră de interes pentru Enescu, ce a transformat-o într-o operă de artă, care se dovedeşte în continuare a fi mult mai adevărată decât orice lucrare ştiinţifică, deoarece încorporează un adevăr mult mai profund: inspiraţia.
Pe parcursul carierei, ai lucrat în numeroase locaţii, cu felurite ansambluri şi, evident, cu poveşti extrem de diferite, de la Faust la Ariane et Barbe-bleue. A fost nevoie, de fiecare dată, să te adaptezi la specificul contextului în care ai evoluat ca regizor, set designer şi coregraf. Care au fost particularităţile procesului de punere în scenă a lui Oedipe la ONB?
Încă de la prima mea repetiţie cu Oedipe la Opera Naţională din Bucureşti, mi-am dat seama că toată lumea cunoaşte această lucrare ca pe un titlu de repertoriu. Este ca un bun “al casei”, să zic aşa, o valoare împărtăşită.
Am fost uimit, deoarece, în restul Europei, nimeni nu ar cunoaşte atât de detaliat şi de profund o asemenea compoziţie, care nu este deloc uşoară. Corul, soliştii, chiar şi balerinii de aici, toţi erau familiarizaţi cu ea şi, prin urmare, m-am simţit pe deplin liber să re-creez absolut totul într-un mod nou, fără a mai consuma timp cu o primă fază de acomodare.
Este extrem de important, inclusiv în procesul creativ, să existe un punct de plecare comun!
Dirijorul nostru, Tiberiu Soare, reprezintă cu adevărat centrul nostru de gravitaţie în acest univers deosebit de complex, iar în felul meu de a lucra este fundamental să am parte de un lider puternic pe partea muzicală. Întotdeauna am spus că e treaba mea să creez un corp – scena – pentru muzică, care reprezintă sufletul spectacolului, spiritul său pur, şi, ca atare, munca trebuie făcută obligatoriu în tandem, de către regizor şi dirijor.
Nu în ultimul rând, atelierele şi tehnicienii m-au impresionat prin entuziasmul real pe care l-au manifestat pentru acest proiect gigantic, neobişnuit şi nou pentru ei.
“Œdipe”, ONB (regie, coregrafie, costume & set design: Stefano Poda)
În ceea ce priveşte Oedipe, în baza căror elemente ai imaginat coregrafia în cadrul procesului de design al spectacolului?
Întreaga coregrafie s-a născut în mintea mea plecând de la o trăsătură fundamentală al spiritului grec: contrastul dintre Apollo şi Dionysos, lumina şi întunericul, ordinea şi haosul. După cum ştim, acest binom a constituit originea tragediei greceşti, care este o expresie a muzelor – prin urmare, Apollo -, la fel cum îşi găseşte izvorul şi în ritualurile tribale, htonice, dionisiace.
În consecinţă, tot ceea ce se întâmplă pe scenă se împarte în două categorii clare: lumini sau umbre.
În actul 1, dansul păstorilor va fi tribal, în timp ce corul îl va reprezenta pe Apollo.
În actul 2, Corintul va fi prezentat ca un tărâm al eleganţei şi farmecului, în vreme ce Sfinxul simbolizează entropia şi dezordinea.
În actul 3 avem molima, pe care am descris-o printr-o activitate intensă corporală a tuturor performerilor, reprezentând trupurile în agonie.
Pe de altă parte, în actul 4, Colonos este o oază de lumină, conducând spre punctul culminant al tragediei: catharsisul final, cu Oedip îndreptându-se spre o viziune divină… este cel mai important simbol din această lucrare. A fost condus într-acolo, orb fiind, însă şi-a transformat deficienţa într-o revelaţie, devenind un lider spiritual.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Priska Ketterer
