Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Icon Film Zile si Nopti 05/01/2024
Clin D'oeil Film

CLIN D’OEIL | ADRIAN NICOLAE despre “Klaus & Barroso”, prima comedie semnată de Grupa B

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | ADRIAN NICOLAE despre “Klaus & Barroso”, prima comedie semnată de Grupa B Share CLIN D’OEIL | ADRIAN NICOLAE despre “Klaus & Barroso”, prima comedie semnată de Grupa B
Adrian Nicolae interviu


CLIN D’OEIL | ADRIAN NICOLAE despre “Klaus & Barroso”, prima comedie semnată de Grupa B

Comedia Klaus & Barroso este, fără îndoială, unul dintre cele mai aşteptate filme care va avea premiera în luna ianuarie, iar asta nu doar pentru faptul că are o premisă ludică incitantă – barmanul combinator ce organizează cu fratele său, un bodyguard aprig, o petrecere a burlacilor neautorizată -, dar şi pentru că este produsă de echipa din spatele spumoasei comedii Taximetrişti, lansată cu mare succes în cinematografe cu exact un an în urmă.

Aventura urbană a celor doi frați este imaginată de către Grupa B, trio creativ alcătuit din Adrian Nicolae, Cosmin ‘Micutzu’ Nedelcu şi Bogdan Theodor Olteanu, prieteni în viața reală, pentru care Klaus & Barroso reprezintă primul proiect scris şi regizat împreună sub această titulatură.

Adrian Nicolae interviu
Foto: Bold Studio

Despre principiile şi viziunea noului colectiv, am stat de vorbă cu talentatul actor ADRIAN NICOLAE, de asemenea scenarist, dramaturg şi entertainer, tot mai prezent pe marile ecrane în ultimii ani, dacă ne gândim la Mia îşi ratează răzbunarea, Teambuilding, Taximetrişti sau Libertate, care, alături de ‘Micutzu’, lansează prin intermediul personajelor Klaus şi Barroso un cuplu comic ce ar putea avea viață lungă pe marile noastre ecrane.

Dincolo de acestea, Adrian Nicolae poate fi văzut însă live, în stagiunea curentă, în spectacole notabile de teatru precum Ivona, Principesa Burgundiei (r: Andrei şi Andreea Grosu) la Nottara, Azilul de noapte (r: Vlad Cristache) la Bulandra, Şcoala nevestelor (r: Victor Ioan Frunză) la Centrul Cultural Lumina sau Sara / Mara (r: Bogdan Theodor Olteanu) la Apollo 111 Teatrul, şi, drept urmare, curiozitatea noastră legată de parcursul unui performer nominalizat la premiile UNITER, de la liceanul debutant la Teatrul Luni la postura de creator de spectacol cinematografic cu priză la publicul larg, a fost una firească.

Adrian Nicolae interviu
Adrian Nicolae &  Cosmin “Micutzu” Nedelcu Foto: Bold Studio

Adrian, despre Klaus & Barroso, Cosmin zice că “filmul este în primul rând o comedie” și se oprește aici. Spune-mi tu ce este… în al doilea și în al treilea rând.

În al doilea rând este un film despre prietenie/frăție, pentru că toată lumea are frați sau surori, biologici sau prin opțiune şi atunci vorbește despre această relație de puternică afecțiune, care trece deseori prin perioade de conflict.

Cum se dovedește această legătură mai puternică decât intemperiile?

În al treilea rând, e o premieră pentru o inițiativă de prietenie/frăție a noastră, a Grupei B, organizație pe care acum o lansăm – ăsta e primul film pe care îl facem în această structură – și care ne presupune pe Cosmin Nedelcu – ‘Micutzu’, Bogdan Theodor Olteanu și pe mine… dar, sigur, asta e o dimensiune personală a răspunsului la întrebare.

În afară de faptul că tu şi ‘Micutzu’ sunteţi pe ecran Klaus şi Barroso, Grupa B co-produce filmul şi semnează colectiv scenariul și regia. Care este, pe scurt, povestea Grupei?

Cosmin și cu mine ne știm de mult mai mulți ani decât ne place să recunoaștem, de pe vremea când se foloseau termeni ca „telefon celular”, „dă-mi și mie un beep”, chestii de genul ăsta, deci noi ne știm din 2005, iar la facultate făceam parte amândoi din grupa B.

Pe Bogdan l-am cunoscut mult mai târziu, acum vreo 6-7 ani, şi, drept urmare, când s-a făcut brainstorming pentru alegerea numelui acestei organizații, am avut doi la unu pentru Grupa B. 

Adrian Nicolae interviu
GRUPA B (Bogdan Theodor Olteanu, Adrian Nicolae, Cosmin “Micutzu” Nedelcu) Foto: Bold Studio

Spuneai la un moment dat că “prieteniile adevărate se formează depășind obstacole mari, iar să trăiești în România e o încercare continuă”. Ce încearcă Grupa B cu Klaus & Barroso?

Cu toate filmele pe care ne propunem să le facem, noi încercăm să oferim un tip de alternativă în acest val foarte fericit de filme populare românești, fie ele comedii sau nu, despre care eu cred că e încântător, mai ales după acele enorme discuții – sigur că mai virulente în bula noastră decât în piața publică – despre distanța uriașă, neacoperită, dintre creatorii de filme și public.

Se fac filme de artă care sunt foarte bune și foarte gustate pe plan internațional la festivalurile de profil, dar nu există filme orientate către publicul român și ceea ce încercăm noi cu acest culoar pe care alergăm este să facem filme care să aibă niște teme mai suculente, pe alocuri altitudinare – cum am încercat în Taximetriști -, adică să oferim un soi de alternativă la comedie… o comedie alternativă care, în cazul ăsta [Klaus & Barroso], îmbracă straie non-vulgare, pentru că este un experiment al nostru, personal, de a vedea ce putem face cu un film în condițiile în care ne asumăm interdicția de a folosi înjurături.

Dacă şi alte filme vor purta apoi hainele astea, rămâne de văzut.

Vrem să continuăm să facem comedii populare netâmpite”, ai declarat referitor la intenţiile Grupei B ca entitate creativă. Poţi fi un pic mai explicit?

Păi, avem un soi de cod de reguli.

Nu vrem să facem filme în care comedia vine din persiflarea unor categorii marginalizate, ținte ușoare, ținte prea bătătorite, adică nu vrem să fie filme sexiste, filme rasiste, filme cu easy shots de genul soacrei incredibil de antipatice și cei doi tineri îndrăgostiți care vor să-și consume noaptea nunții iar soacra se tot bagă, în fine, nu vrem filme în care marele umor izbucnește din caricaturi ale unor persoane sau lucruri care nouă ni se par ușor lipsite de gust și mă bucur că, atunci când ne-am pus la masă să discutăm ce ne propunem cu Grupa B, am avut unanimitate în privinţa asta. 

Referitor la tine și la Cosmin, Bogdan spunea foarte onest că voi aveţi foarte mult umor, în schimb el… nu. Profitând de această mărturisire, spune-mi cum conlucrați ca trio creativ?

Ne punem toți la masă, aruncăm cu idei, dintre care alegem una care întrunește unanimitate.

Vorbim acum de începutul începutului, de ideea pentru un film. Sigur că, înainte de idei, avem niște cerințe specifice, niște limitări bugetare, de timp, de oameni cu care putem interacționa, tot felul de chestii, care preced cumva ideile, iar acestea, ulterior, vin în încercarea noastră de a și rezolva anumite probleme.

Cum a fost de exemplu, ideea folosirii unui spațiu unic, care pe noi ne-a ajutat în primul rând în ceea ce privește bugetul – pentru că știam că avem un număr limitat de zile de filmare – și, folosind experiența de la Taximetriști, am înțeles cât de mult înseamnă deplasările într-o zi de la o locație la alta și cât de costisitoare sunt… deci asta a fost o idee care să ne rezolve o problemă.

Pe de altă parte, ne-a și încurajat să fim mai creativi în direcţia a câte lucruri se pot întâmpla într-un singur spațiu şi cum poți să spargi acel spațiu unic în niște spații specifice, astfel încât să tai, pe cât posibil, senzația spectatorului că băltește într-un singur loc.

Odată identificată ideea de bază, încercăm după aceea să găsim un parcurs al personajelor.

Vrem să facem un film despre prietenie, despre frăție, OK, deci avem doi frați, astea sunt personajele.

Hai să vedem mai întâi ce s-ar putea întâmpla cu frații și pe urmă creionăm un pic mai solid personajele în sine… care e diferența de potențial între ele? de unde poate să plece conflictul? de unde poate să plece drama?

Apoi, din nou, bombardament de idei, încercăm să stabilim un parcurs de la apariţia problemei până la rezolvarea ei, dacă e cazul, și, din aproape în aproape, ajungem să spargem acest parcurs în secvențe…

Adrian Nicolae interviu
Making of “Klaus & Barosso” Foto: Bold Studio

Bun, aţi ales tema, în cazul acesta prietenia. Individual și împreună puteți avea apoi o multitudine de idei, de declinări posibile ale temei, însă nu neapărat toate vor ajunge pe marele ecran. Cum faceți decantarea lor, în funcție de ce factori?

Eu, acum, sunt foarte dialectic, să știi.

Oamenii își pledează cauza, argumentează, încearcă să pătrundă potențialul ideilor care se aruncă acolo și au acel tip de onestitate care presupune să renunți la o parte mare din orgoliu, astfel încât să admiți că o idee care nu este a ta e mai bună decât o idee care îţi aparţine.

Or, asta nu poți s-o faci cu oricine.

Ai nevoie de oameni care, în primul rând, să fie relaxați, în al doilea rând să aibă un discernământ solid și în al treilea rând să poată să-și anestezieze un pic impetuozitatea artistică pentru a face munca asta de început, de – cum zici tu – a decanta ideile până o găsești pe cea mai solidă, cea care să bifeze cele mai multe căsuțe necesare pentru reușita filmului.

De fapt, asta e esența Grupei B.

Dar cum funcționează regia colectivă? Cât se duce creativitatea Grupei B și în procesul de producție, mai ales că tu şi Micutzu, ca actori, sunteţi şi în faţa camerei? 

Noi ne consultăm în prealabil, adică nimeni nu se duce la actorul care e în fața camerei – sigur, cu condiția ca noi să fim în spatele acesteia – și dă niște indicații fără să le fi verificat cu colegii.

Beneficiul de a lucra așa este dat de faptul că ai un grup de oameni care au stat în ciorba asta, a filmului, foarte mult înainte de a ajunge în fața sau spatele camerei şi atunci, lucrurile fiind deja dezbătute, au devenit în mare parte clare pentru noi toți, mă refer la oamenii din Grupa B.

Noi, când ajungem pe set, deja știm cam unde vrem să batem și atunci nu prea mai există posibilitatea unor indicații conflictuale.

Chiar şi atunci când improvizăm, o facem în sensul pe care deja l-am convenit. Nimeni nu se apucă să-și pună o plăcintă pe cap pentru că așa i-a venit, adică munca actorului are niște parametri destul de logici.

Pe de altă parte, dacă cineva își pune o plăcintă în cap, există întotdeauna… încă o dublă.

Adrian Nicolae interviu
Making of “Klaus & Barosso” Foto: Bold Studio

Parte din distribuția Klaus & Barroso dă sentimentul unei extensii a Grupei B, fiindcă ne este familiară din filme sau montări teatrale anterioare ale voastre, dar pe generic apar şi destule nume inedite. Cum ați făcut castingul?

Păi, unicul nostru criteriu și parte din ‘Codul de bune practici Grupa B’ este să fie actori valoroși, iar noi am ales actori valoroși și la Taximetriști, şi pentru că, între timp, ei nu s-au tâmpit, i-am luat și în filmul ăsta.

Sunt actori foarte buni, care ridică un film la finalul zilei, iar cei noi au fost aleși, la rândul lor, pe același criteriu.

Un newcomer important este Vlad Drăgulin, care n-a mai avut ocazia de a face film pentru cinema, dar e un om care se îmbăiază în această cadă a comediei de foarte multă vreme și are un arsenal foarte clar de mijloace comice.

Este un bun pentru oricine îi ia și sper că, dacă acest film merge bine, vom mai lucra împreună. 

Adrian Nicolae interviu Klaus si Barroso

Sunt și niște certitudini în distribuţie, cum e Șerban Pavlu, un actor foarte bun, pe care noi îl știam, sau tridentul de fete extraordinare, Mădălina Craiu, Victoria Răileanu și Mădălina Stoica.

Cu cele două din urmă lucrasem în Taximetriști și le cunoaștem valoarea, iar pe Mădălina Craiu, o actriţă formidabilă, o apreciam toți trei, aşa că nu a fost nicio problemă acolo, în selecție.

În privinţa lui Cezar Antal, iarăși, având beneficiul că noi, cei din Grupa B, mai și umblăm pe la teatre și vedem filme, îi știam inclusiv spectacolele de la Piatra-Neamț… adică, nu am ales oameni pe care nu-i cunoșteam și nu-i apreciam de multă vreme.

Dincolo de asta, am avut posibilitatea – iar asta e ceva important! – de a aduce și oameni foarte tineri, care sunt, aşa, la granița dintre tânără speranță și început de confirmare, cum sunt Vlad Brumaru sau Codrin Boldea.

Avem astfel ocazia – ceea ce este reconfortant și te ajută să pui capul pe pernă mai bine noaptea – de a și propune lumii talente pe care nu le cunoaște foarte bine încă, dar noi le știm puterea.

De la Grupa B în ansamblul său, să trecem la tine ca individualitate. Cu o reputaţie foarte solidă în teatru, ai dobândit în ultimii ani o expunere remarcabilă în cinema, dacâ ne gândim la rolurile din Mia îşi ratează răzbunarea, Teambuilding, Taximetriști, Libertate şi acum Klaus & Barroso. Este o repoziționare conjuncturală sau una deliberată?

Deliberată. Și, îndrăznesc să spun, programatică.

Mie nu mi-a plăcut niciodată să fiu omul unei singure cutii și, la un moment dat, am avut așa, o străfulgerare, că nu mai există o viață după asta și, în consecință, mi-ar plăcea să întind cu degetul în cât mai multe ape, fie și doar pentru a evita resentimentul pe care l-aș acumula că nu am făcut-o. Și atunci, asta cu filmul era o curiozitate.

Sigur că a plecat și din strădaniile mele de a scrie, care sunt și ele mai degrabă recente, dar pentru că am văzut la mulți dintre colegi ce zgură se adună în momentul în care trebuie să trăiești toată viața pe șina pe care a optat un copil fără discernământ la 17 ani – când a trebuit să se gândească la ce facultate dă – încerc să profit de acești ani în care maturitatea se întâlnește cu energia și să mă dezvolt în mai multe zone.

Da, mi-am propus să fac mai multe lucruri decât plănuiam sau puteam cuprinde cu mintea la 17 ani, dar toate aceste lucruri pe care le fac, toate aceste fațete pe care le îmbrățișez, nu au o disperare, ştii?

Într-adevăr, e o conjunctură bună în care energia se întâlnește cu maturitatea, dar nu am disperarea de a lăsa o moștenire sau mai știu eu ce. Vreau, pur și simplu, să întind degetele în mai multe oale ca să nu am pe urmă frustrarea că n-am făcut lucrurile alea… nu e foamea unui om care lucrează la propria lui statuie.

Adrian Nicolae interviu
ADRIAN NICOLAE în “Klaus & Barosso” Foto: Bold Studio

Apropo de facultate, în contextul naşterii prieteniei dintre tine şi Cosmin, caracterizai acea perioadă drept “vremea când nu înțelesesem că, dacă vrei să se întâmple ceva, trebuie să pui mâna și s-o faci chiar tu”. 

Când eram noi mici, trăiam cu iluzia unui sistem funcțional. Adică, în capetele noastre era un parcurs destul de neted.

Te duci la UNATC, că e cea mai mare și mai notorie și mai bună facultate din țară. Intri cu puțin noroc și cu multă… aplecare asupra acestui subiect: admiterea la UNATC.

Îți dă Dumnezeu și intri, apoi faci pe dracu’ în patru să acumulezi cât poți acolo, la facultate. Te dumirești dacă ai vreun pic de talent și meriți o carieră.

Dar noi nici nu concepeam să nu avem suficient talent și să nu avem suficientă putere de muncă, pentru că eram niște copii săraci, veniți din medii destul de dure, și atunci aveam un tip de câinoșenie, de… ‘Noi ne luăm la trântă cu marele oraș și nu concepem să nu câștigăm!’.

Deci dovedești în facultate că meriți să fii actor, termini facultatea și, pentru că ai dovedit în facultate, te angajezi apoi la un teatru, unde te atașezi acelei trupe și vei întâlni regizori din ce în ce mai mari, care îți vor orienta căutările în zone din ce în ce mai profunde, și, uite așa, ai făcut 50 de ani și deja lumea te consideră monstru sacru.

Cam ăsta era parcursul din mintea noastră…

Adrian Nicolae interviu
Foto: Bold Studio

Pentru că ai debutat în 2004, la Teatrul Luni de la Green Hours, creat de Voicu Rădescu, se poate spune că în fişa ta de parcurs sunt deja 20 de ani de teatru…

Întotdeauna mi-a fost foarte indigestă formularea asta, știi?

Pentru că, de obicei, o auzeai la oameni care nu aveau alte argumente. Atunci când cineva ajunge la a-ți spune: ‘Băi, băiatule, eu fac meseria asta de 20 de ani!’, înseamnă că alte argumente mai solide au căzut și cred că de aia am dezvoltat un soi de reticență în a mă raporta la anii în carieră.

Mă interesează mai degrabă cu ce amintiri ai rămas din experienţa acelui debut timpuriu, care s-a consumat înainte de jaloanele din mediul universitar.

Mi-aduc aminte cum mi se zbârlea părul pe ceafă când auzeam oamenii intrând în sală, că noi eram în culise, care era, de fapt, o bucătărie, şi îmi aduc aminte figura extraordinar de interesantă a lui Voicu Rădescu, pe care, din păcate, oameni care au acum vârsta pe care o aveam eu atunci nu îl mai pot cunoaște, dar el rămâne în niște povestiri foarte frumoase ale celor care l-au prins.

Îmi aduc aminte mai ales senzația extraordinar de plăcută de a fi în centrul Bucureștiului la niște ore în care eu nu aveam ce să caut în cârciumile din centru, fiindcă nu aveam bani de ele și nu aveam ce să caut acolo ca licean.

Ce să caute seara un licean la Green Hours? Sigur că intrăm acum într-un soi de registru anecdotic, dar una dintre cele mai interesante amintiri este cea de după un spectacol.

Noi eram plătiți foarte prost, pentru că era teatru independent, dar aveam un soi de protocol – cred că erau vreo două beri pe care aveam voie să le bem gratis la Green Hours – și eu îl epuizasem.

Se făcuse ora 12 noaptea, cred, și aveam niște bani la mine pentru taxi – stăteam cu ai mei în Berceni – și pentru că discuția era atât de interesantă la masă, unde erau niște oameni atât de formidabili, la care eu nu aveam cum să ajung altfel, mi-am luat bere din banii de taxi și m-am dus pe jos după aia în Berceni.

Și a fost o oră jumătate foarte neplăcută, pentru că era încă în perioada în care câinii vagabonzi dețineau orașul București și aveam o bucată de traversat foarte ingrată pe lângă actuala Deltă Văcărești. Tu ai topografia canină a cartierului Berceni şi ştii despre ce vorbesc.

Adrian Nicolae interviu
Foto: Arhiva personală Adrian Nicolae

Revenind la parcursul tău, faptul că ai intrat în contact cu teatrul înainte de UNATC nu te-a făcut ceva mai realist apropo de cât de neted îţi va fi drumul după facultate?

Eu îmi imaginam că am intrat acolo la o bază a piramidei, adică, pentru mine, teatrul independent era doar ceva periferic, pentru că eu mergeam la teatrul ăla ‘mare’, cu cortine, și nu înțelegeam la vremea respectivă ideea de alternativă din punct de vedere cultural.

Vedeam teatrul independent la acea vreme doar ca un soi de jucărie a celor care sunt oricum și în teatrul ăla mare și bun, dar mai fac, așa, niște chestii pe lângă… fiindcă n-ar avea loc într-un teatru mare ce facem noi acolo.

Nu înțelegeam foarte bine ideea de contracultural, nu, erau multe lucruri care îmi scăpau atunci. Când am intrat în acel spectacol de la Green Hours a fost ceva conjunctural și, din cauza asta, nici n-am înțeles acolo foarte multe despre sistem.

Credeam că banii sunt puțini și condițiile proaste fiindcă suntem încă la margine, ceea ce era cumva o parabolă a cum vedeam eu atunci viața, că trebuie să ajung în centru… pentru că eu însumi mă consideram la margine.

Adrian Nicolae interviu
ADRIAN NICOLAE Foto: Bold Studio

În ce circumstanţe ai început să-ţi cultivi apetitul pentru scris, care te-a dus spre scenariile de film? Ca tânăr actor, te-ai gândit că e nevoie să îţi scrii propriul Hamlet dacă vrei să îl joci pe Hamlet?

Nu, nu a fost atât de cinic. Nu!

A fost vorba de un tip de inițiativă, pentru că unii dintre colegii mei, mai ales dintre cei care n-au avut mare activitate după facultate, au eșuat într-un tip de resentiment purtat prin cârciumi, în care comentau despre toate lucrurile care nu sunt bune… or, asta e ceva ce-ți vine natural, nu e nimic de condamnat în asta şi impulsul este real de a spune: ‘De ce toată lumea face și eu nu fac?’.

La un moment dat însă îți dai seama că, dacă petreci 10 ani în afara unui sistem criticând sistemul, aceia sunt ani eșuați pentru tine, ani pe care nu ți-i dă nimeni înapoi, şi… trebuie să faci ceva.

În cazul meu, gândul nu a fost însă deloc acela că trebuie să-mi scriu lucruri în care să joc doar pentru că nimeni nu îmi dădea de jucat. Eu, în tot timpul ăsta, am jucat în draci, adică am fost parte din trupa domnului Victor Ioan Frunză și, la un moment dat, cred că jucam în paralel vreo 17 roluri în spectacolele sale.

Nu eram lipsit de obiectul muncii, doar că îmi dădeam seama că, în acest sistem fragil, dacă vrei să realizezi ceva personal, trebuie să pui mâna și să faci chiar tu. Și iată că, acum, s-au pupat foarte bine lucrurile cu această plăcere nouă a filmului.

Adrian Nicolae interviu
“Mobilă şi durere” (r: Victor Ioan Frunză), CCEUNB, 2015  Foto: Adriana Grand
Nominalizare pentru ADRIAN NICOLAE la Premiul UNITER pentru cel mai bun actor in rol principal în 2015

Colaborarea cu Victor Ioan Frunză pe partea de actorie, în cazul tău, s-a materializat printr-o serie mare de roluri memorabile. Incontestabil, una dintre cele mai puternice experiențe, cel puţin pentru public, a fost dipticul Îngeri în America, din 2012. În ce te priveşte, care crezi că a fost cheia reuşitei acelui demers artistic ieşit din comun?

Stătea mult în doi piloni, în primul rând în binomul director de scenă-scenograf [Victor Ioan Frunză-Adriana Grand].

Era foarte plăcut să lucrez cu niște oameni care nu aveau un impuls demonstrativ, lucru cu care eu nu eram obișnuit, fiind proaspăt ieșit din facultate, unde toată lumea vrea să demonstreze.

Era deci foarte reconfortant să colaborez cu niște oameni care lucrează într-o sondare verticală, care nu se străduiesc să aglomereze spații pe orizontală astfel încât să se arate.

Sunt doi oameni realmente formidabili, niște artiști foarte mari și foarte preocupați de a găsi sensurile textului și de a le contextualiza bine pe o scenă a Teatrului Metropolis care nu e teribil de ofertantă din acest punct de vedere, iar rezolvările lor și felul în care experimentau împreună cu trupa mi-au deschis ochii către un stil de a face teatru, fără mușchi încordați inutil.

Am apreciat foarte mult asta, printre multe alte uniuni de gând și de gust între mine și acest binom… de asta am şi vrut să lucrăm împreună atâta timp. 

Celălalt pilon este drive-ul imens al trupei de actori care, la momentul respectiv, era mult mai tânără decât acum și toată lumea avea o formă de energie și entuziasm care, cumva, propulsa rolurile alea.

Avea un gust foarte plăcut acel spectacol, avea un soi de impetuozitate a tinereții care arunca în față – dincolo de tema homosexualității și tema perifericului, a limitrofului – teme umane extrem de puternice, cum ar fi mila, cum ar fi dreptatea, cum ar fi comuniunea umană dincolo de bariere… toate aceste noțiuni despre care aveam emoții dacă se vor transmite, pentru că este un text foarte ancorat în realitățile americane ale anilor ‘80.

Ori e foarte ciudat să vezi un public de bucureșteni ascultând cu atenție despre Părinții Fondatori, ascultând despre Curtea Supremă de Justiție, despre republicani și democrați, dar înțelegând totodată că e vorba despre oameni în general și despre poziționarea acestora în fața marilor nedreptăți ale vieții.

Avea un fior foarte special acel spectacol… și, sigur, mai avea îndrăzneala unor artiști mari de a face o operă care se joacă în două seri.

Adrian Nicolae interviu
“Îngeri în America” (r: Victor Ioan Frunză), Teatrul Metropolis, 2012  Foto: Adriana Grand

În paralel cu prezenţa pe scenă, ai continuat să studiezi. De ce ai simțit nevoia să faci un al doilea master după ‘Arta Actorului’, cel în ‘Teatrologie și Management Cultural’?

Pentru că începusem deja să fac niște versiuni de scenă pentru domnul Frunză, traduceri și mai ales rescrieri în maniera unor dramaturgi clasici, ceea ce a fost în sine o școală foarte bună, și mi-am dat seama că îmi lipsesc foarte multe lecturi pentru meseria asta, că am nevoie de un soi de sistematizare a celor care îmi lipsesc… așa că am făcut ceea ce face orice băiat simplu și m-am întors la școală.

Adrian Nicolae interviu
“Falsa servitoare” de Marivaux (traducere: Adrian Nicolae, regia artistică: Alexandru Mâzgăreanu), Teatrul Maria Filotti Brăila, 2023   Foto: TMF

A lucra o versiune de scenă ţine și de partea de formare profesională, într-adevăr, dar ai perseverat inclusiv cu traducerile… de exemplu, pentru cele două montări recente ale lui Alexandru Mâzgăreanu, Falsa servitoare de la Teatrul Maria Filotti, şi E adevărat, e adevărat, e adevărat! de la Teatrul ACT.

Cred că aici am avut puterea de a fi un practician al teatrului.

Majoritatea traducerilor pe care am lucrat eu, în facultate sau după aceea, sunt făcute de oameni care vin din literatură şi atunci cred că unghiul special din care vin eu este cel al omului provenit din teatru.

Traducerile mele au porțiuni în care sunt în spiritul, nu în litera textului, ceea ce le-au făcut, cumva, apreciate de către regizorii cu care am colaborat. Eu nu am discernământ ca traducător în măsura în care îl am ca actor. Deocamdată nu mă consider un traducător profesionist şi nici nu mă supun regulilor cărora se supun aceștia, deci îmi permit să fiu lejer în chestia asta.

Știi, atunci când eram eu în facultate, circula foarte puternic o preconcepție despre actorii care se apucă să regizeze. Este adevărat că sunt foarte mulți actori care au virat către regie în România, dar nu știu dacă asta nu spune ceva despre școala de regie din România.

Cred că actorii care s-au apucat să regizeze, Radu Iacoban, Horia Suru, Dan Tudor mai înainte, Andrei Huțuleac, ei umplu un vid.

Aşa că îmi închipui ce gândesc oameni care vin din zona de litere când văd numele unui actor semnând traducerea, dar eu, nejucând în acel set de reguli, nu am emoții.

Ăsta a fost motivul pentru care am fost solicitat de la un moment dat, tocmai pentru că eu nu las lucrurile într-un registru safe, unul în care știu că sunt fidel vorbelor de pe hârtie, nu, eu mă străduiesc mai degrabă să fiu fidel autorului și structurii pe care el o propune acolo, care are un rost în arhitectura mare a piesei lui de teatru. 

Adrian Nicolae interviu
“Zbor deasupra unui cuib de cuci” (r: Victor Ioan Frunză), Teatrul Metropolis, 2018  Foto: Adriana Grand

Zbor deasupra unui cuib de cuci, romanul lui Ken Kesey, nu este însă un text dramaturgic…

Nu, dar pentru acel spectacol [ce a avut premiera în 2018, la Teatrul Metropolis, în regia lui Victor Ioan Frunză – n.r.] am lucrat pe o dramatizare care exista deja, cea a lui Dale Wasserman.

Iar solicitarea domnului Frunză în acel caz a fost să integrez anumite bucăți din roman pe care domnul Wasserman nu le-a integrat şi, evident, miza noastră a fost să nu se vadă cusăturile. 

De altfel, eu am fost catalizat în zona de făcut versiuni de scenă de către domnul Victor Ioan Frunză, care a avut nevoie prima dată în Tartuffe [2013, Teatrul Metropolis – n.r.], dacă nu mă înșel, de niște pasaje, de niște legături, pentru că făcuse o comprimare foarte mare a textului și extirpase niște personaje pe care le considera redundante.

I-am făcut atunci o propunere, i-a plăcut și m-a încurajat să-mi dezvolt această latură și să lucrăm împreună la proiecte în care contribuția mea să fie mai bogată. Deci ăsta a fost un pilon, domnul Victor Ioan Frunză.

Al doilea pilon a fost Bogdan Theodor Olteanu, care a văzut niște lucruri interesante pe care le-am propus, cred că în Hamlet [2018, Teatrul Metropolis – n.r.], unde mi s-a solicitat să scot toată tema războiului, ceea ce a fost o chirurgie destul de complicată. Într-un context în care montarea domnului Frunză era mai degrabă un ‘kammerspiel’ decât o operă grandioasă, a fost nevoie de niște trucuri foarte minuțioase ca să nu se vadă cusăturile, iar Bogdan a apreciat asta și mi-a făcut propunerea de a scrie un text împreună, pe o idee a lui, şi așa a ieșit Taximetriști.

De acolo, lucrurile au curs cumva înainte pe acest nou descoperit culoar.

Adrian Nicolae intervoi
“Tartuffe” (r: Victor Ioan Frunză), Teatrul Metropolis, 2013  Foto: Adriana Grand

Din ce parte a tandemului a venit însă ideea pentru a doua voastră piesă, Sara / Mara, care se joacă la Apollo 111, la fel ca Taximetriști

De la amândoi, deoarece căutam împreună.

Discuțiile noastre acoperă multe plaje, ne mai trimitem articole, ne stupefiem unul pe altul și, ușor-ușor, ajungem la o temă care ni se pare suculentă pentru un text.

De exemplu, aveam gândul de a face o piesă de teatru despre acel caz cu ‘profesoara porno’.

Vroiam să o facem într-o sală de clasă, eu fiind foarte mândru că avusesem ideea – care mi se părea o găselniță bună – să fie o ședință cu părinții, iar toți plătitorii de bilet să fie băgați cu o săptămână înainte într-un grup de părinți în care să fie inflamați pe tema piesei de către nişte “părinți” plantați de noi acolo.

Deja începeai să auzi vocile specifice ale altor părinți pe care o să îi găsești acolo, la ședință, unii care iau apărarea doamnei profesoare, alții care sunt foarte virulenți împotrivă, doar că, exact în momentul în care eram în dezvoltare cu ideea asta, a apărut filmul lui Radu Jude [Babardeală cu bucluc sau porno balamuc]… şi ni s-au prăbușit toate bucuriile de pe lume!

Evident, n-am mai scris piesa. Poți să arunci la gunoi orice planuri aveai pentru temele care circulă şi pe care cineva le-a tratat deja într-un fel sau altul.

Adrian Nicolae interviu
“Şcoala nevestelor” (r: Victor Ioan Frunză), Centrul Cultural LUMINA, 2021  Foto: Adriana Grand

Revin la colaborarea lungă și consistentă cu Victor Ioan Frunză. Nu doar joci rolul principal în Școala nevestelor de Molière, de la Centrul Cultural Lumina, dar ai rescris traducerea academică în versuri alexandrine…

Într-adevăr, aici e mai mult decât o versiune scenică, este vorba de o rescriere deplină.

Planul inițial era să restructurez un pic actul I, care era deosebit de literar și, prin asta, deosebit de bolovănos pentru ideea domnului Frunză. Trăgând de text așa, ca de colțul unei fețe de masă, tot apăreau probleme, pentru că, în momentul în care restructurezi ceva ca să sune contemporan, parcă mai abitir sar în ochi bucățile pe care le-ai lăsat, știi?

Cele care, inițial, păreau foarte vorbite, pentru că acestea erau în contrast cu bucățile-problemă. Atunci, domnul Frunză a zis: ‘Nu vrei s-o rescrii de tot?’.

Am făcut-o beneficiind de timpul liber pe care ni l-a oferit tuturor pandemia [spectacolul Școala nevestelor a avut premiera în martie 2021 – n.r.], pentru că, inițial, mi se părea o inițiativă prea mare pentru deadline.

Ştiam că o să am nevoie de timp şi uite că Dumnezeu, în marea lui înțelepciune, ne-a dat timp tuturor… unul reflectoriu, că n-a mai ieșit nici dracu’, iar eu n-am făcut atunci decât să stau și să lucrez şi astfel, textul de-acum nu mai are nicio legătură cu niciun fel de traducere.

N-am păstrat nimic de pe la alții, este practic o rescriere integrală, așa cum în teatrul anglo-saxon există acea foarte frumoasă tradiție ca oameni de teatru să se aplece asupra unui text și să-i facă o rescriere care să re-propună temele într-un context actual.

Adrian Nicolae interviu
“Şcoala nevestelor” (r: Victor Ioan Frunză), Centrul Cultural LUMINA, 2021  Foto: Adriana Grand

Din trecut să aruncăm o privire spre viitor, fiindcă suntem la început de an nou. Între Apollo 111, ACT, Lumina, Bulandra şi Nottara, continui să pendulezi în actuala stagiune între scena indie şi mainstream, deci ai o perspectivă caleidoscopică asupra fenomenului teatral. Cum stăm acum şi la ce ne putem aștepta de la teatrul românesc?

Am avut întotdeauna un soi de calitate constantă a actoriei.

Sigur că e mai vizibil atunci când auzi notele false dintr-o simfonie, fiindcă tinzi să fii mai puțin permeabil la toată lumea care face treaba bine și ia notele corecte, dar dacă te apuci să treci în revistă mai multe spectacole, aș zice că pe actori stăm bine.

Și cred că o să stăm bine și anul acesta, adică nu am emoții că o să vină asteroidul lipsei de talent, care o să distrugă talentul actorilor români.

Slavă Domnului, există o piscină foarte mare de talent – în care am înfipt și noi un cep cu filmele pe care le facem -, din care ai de unde alege actori și actrițe pe care să le poți folosi. Cred că, pornind de la asta, se pot face foarte multe lucruri formidabile. Rămâne de văzut cum se vor negocia niște moșteniri dureroase și unele lucruri care trebuie clar rezolvate în ceea ce privește teatrele.

Mă refer doar la cele bucureștene, o situație pe care o cunosc un pic mai bine decât situația din țară, pentru că trebuie să se rezolve niște lucruri care țin de clădiri și s-ar putea ca foarte multe trupe de actori valoroși să devină un fel de structuri ambulante.

Va fi, în orice caz, un soi de tectonică stranie a unor nume de teatre pe care va trebui să le cauți în alte locuri decât unde știai că își au domiciliul şi am emoții pentru asta, adică sper să se găsească niște soluții bune.

Altminteri, spre marea mea bucurie, vine lumea la teatru. N-am mai văzut sălile goale pe care le mai întâlneam prin 2010-2015, când țin minte că a fost o “burtă”, de mă mai duceam pe la teatrele de stat și puteam să mă mut de trei ori mai aproape de scenă decât aveam loc pe bilet.

Adrian Nicolae interviu
ADRIAN NICOLAE Foto: Alex Gâlmeanu

Ţinând cont de faptul că filmul începe să dobândească o pondere tot mai importantă, iar formula creativă Grupa B pare hiper-activă, o să apelez la ce cântă Arnolphe al tău în Școala nevestelor, hit-ul lui Gilbert Bécaud: “Et maintenant, que vais-je faire?”. Ei bine, ce își propune să facă Adrian Nicolae în 2024?

În 2024, Adrian Nicolae ar trebui să aibă două filme în producție, care ar ieși în 2025.

Dacă nu vine vreun cataclism, ăsta-i planul: de tras două filme, din care unul trebuie scris, pentru că avem doar ideea și un soi de sinopsis pentru ce ar trebui să se întâmple acolo.

Ar mai trebui vreo două-trei proiecte în teatru, totuși, fiindcă e un spațiu pe care îl iubesc prea mult ca să scot cu totul piciorul de acolo… e hrană pentru suflet. În timp ce fac tot felul de drăcării, ca un zmeu, e bine să fie sfoara legată de ceva ferm și verificat, și care să îmi aducă bucurie, alinare, de toate.

În ceea ce privește alte proiecte, am acest proiect la care lucrez de vreo doi ani și care are nevoie de această muncă de chinez bătrân, care este un one man show. E ceva foarte personal și trebuie să am timp să-l fac, deci nu ştiu dacă e 2024 anul său.

Rămâne de văzut. 

Interviu de IOAN BIG

Foto header: Vlad Cioplea

Adrian Nicolae interviu

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută