Interviu cu Elise Wilk.
„Cred într-un teatru viu, actual, puternic, care ne pune în față o oglindă. Cred că lumea are nevoie de povești”
Brașoveanca Elise Wilk este unul dintre cei mai bine cotați dramaturgi români din generația ei. Piesele ei ajung să fie reprezentate în cele mai diverse colțuri ale lumii, dar Brașovul nu lipsește din această „constelație”.
Recent, orașul de la poalele Tâmpei a găzduit o nouă premieră cu semnătura sa – Crocodil, prezentată în cel mai nou spațiul cultural – Banca de cultură Apollonia, după avanpremiera de la Centrul Multicultural. „Crocodil” s-a bucurat de „amprenta brașoveană” de la un capăt la celălalt: regia a aparținut Lorenei Zăbrăuțanu, iar în distribuție au fost Mihaela Alexandru și Sabina Brândușe. Crocodil însă este una dintre piesele autoarei, multipremiată încă de la primele scrieri..
Un interviu „pe larg” despre pasiunea ei, dar și cealaltă dimensiune de scriitoare – cea de jurnalist.
De ce dramaturgie și nu poezie sau roman/nuvelă? De unde pasiunea pentru această formă și de când a început?
În copilărie, atunci când eram întrebată ce vreau să fiu când voi fi mare, spuneam: scriitoare. La 10 ani, aveam deja un carnețel portocaliu plin cu poezii scrise de mine (și acum îl mai am). Cred că acele poezii aveau deja ceva teatral în ele, majoritatea erau despre animale pe care le asemănam cu diverși membri ai familiei – de fapt, erau un fel de studii de personaje.
Teatrul l-am descoperit în adolescență, în trupa Liceului „Johannes Honterus”, coordonată de doamna Ada Teutsch. Când am intrat în trupă, jucam mai mult în sketch-uri, dar colegii mai mari repetau „Fizicienii”, de Friedrich Dürrenmatt. Am citit piesa și am fost fascinată. Atât de fascinată, încât am învățat pe de rost toate rolurile. Pe ultima pagină din fiecare caiet scriam citate din piesă.
Atunci am știut că mai târziu vreau să scriu teatru.
De fapt, n-am așteptat prea mult să fac asta, pe la 15 ani am scris prima mea piesă, în limba germană, evident imitând autori pe care îi admiram. Câțiva ani mai târziu, un profesor a pus-o în scenă cu elevii săi în sala festivă a liceului și m-a chemat la premieră. A fost cea mai îngrozitoare experiență din viața mea de până atunci. Nu mi-a plăcut nimic din ce am văzut, dar cel mai puțin mi-a plăcut textul. Cu toate acestea, în mod inexplicabil, mi-am dorit în continuare să scriu teatru. Am continuat să scriu lucruri care nu erau bune, pentru că erau abstracte și n-aveau nicio legătură cu viața reală, până când într-o zi am scris un text care avea legătură cu viața reală și am câștigat un concurs destul de important pe atunci, dramAcum. De acolo, lucrurile au evoluat firesc.
Mai târziu mi-am dat seama: dacă reziști și nu renunți după o experiență dezamăgitoare, înseamnă că poți să faci asta. E un domeniu în care ești foarte expus, în care mereu vor exista și persoane cărora nu le place ce faci și te vor critica, în care uneori te simți descurajat, în care există multă presiune (mai ales după un succes, când așteptările sunt foarte mari). Trebuie să știi să faci față unor astfel de situații.
De ce teatru?
Pentru că, în momentul de față, e modul în care mă exprim cel mai bine. De fapt, așa cum au observat și alții, multe texte de-ale mele sunt un fel de hibrid între poezie, proză și dramaturgie. Îmi doresc ca la un moment dat să scriu un roman și am primit încă de la început încurajări în acest sens – sper să găsesc răgazul și liniștea necesară să pot face asta cândva.
Viața de dramaturg e mai agitată – există bineînțeles timpul în care scrii singur, acasă, dar apoi ești mereu în contact cu echipa de creație- regizor, actori, scenograf. Eu merg la repetiții, călătoresc prin țară și în străinătate la premierele spectacolelor după textele mele, țin workshop-uri de scriere dramatică, masterclass-uri, merg la premierele prietenilor, caut să ajung la spectacolele care mă interesează pentru că sunt și spectator.
Dacă îmi propun să scriu proză, cred că va trebui să renunț, pentru un timp, la acest stil de viață.
Cum a evoluat stilul tău de-a lungul anilor, ai început să scrii pentru tine, pentru alții, ce te-a motivat și te motivează ?
Nu cred că am scris niciodată doar pentru mine. Nici măcar jurnalul, știam că-l citește mama ☺
Încă de mică inventam povești pe care le puneam în scenă în spatele fotoliului și mereu mă bucuram când aveam spectatori. În clasa a V-a, diriginta a spus că face cadou o carte oricui știe o poezie. Eu am spus o poezie de-a mea. Nu mi-a fost teamă s-o citesc în fața colegilor, voiam s-o audă. Dar în orice proces de scriere, scrii și pentru tine – pentru că tu ești primul tău cititor.
Eu le dau un sfat și studenților mei de la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș unde predau scrierea dramatică: scrie povestea pe care ți-ar plăcea ție s-o vezi la teatru.
De câțiva ani scriu numai texte comisionate – adică un teatru sau un regizor îmi propune o temă despre care să scriu. Pentru mine e cel mai bun mod de lucru, pentru că în primul rând sunt obligată să scriu (altfel aș scrie mult mai rar) și în al doilea rând mi se pare ok să scrii pe o anumită temă (și nu pur și simplu „să scrii despre ce vrei”) atunci când în cadrul acestei teme ai libertate totală.
Mă motivează o temă care mi se potrivește (uneori am acceptat și să scriu despre lucruri care păreau departe de mine, vedeam lucrul acesta ca pe o provocare și ca pe o ieșire din zona de confort, alteori mi-am dat seama că povestea respectivă era mereu în mine și avea doar nevoie de un impuls exterior ca să iasă la suprafață), mă motivează atunci când un proiect a ieșit bine, mă motivează și eșecurile, mă motivează când văd un spectacol bun al altcuiva, când vine feedback de la public, când primesc mesaje sau emailuri de la oameni pe care i-a emoționat spectacolul văzut.
Ce îți definește, de fapt, stilul? Care este crezul tău?
Stilul meu s-a schimbat de-a lungul anilor, uneori, când merg la spectacole după piese scrise de mine acum 13-14 ani mă gândesc „asta aș scoate”, „asta e copilăros”, „asta nu-mi mai place”, sunt momente în care mă simt foarte departe de ele.
E un semn bun, înseamnă că am evoluat. Și totuși mă bucur că acele texte se pot vedea în continuare pe scenă, că rezistă timpului, că există interes în continuare din partea regizorilor pentru ele – cred că orice dramaturg își dorește asta.
Legat de stil, anul trecut, după o premieră la Arad, un regizor mi-a spus că și-ar fi dat seama și fără să știe cine a scris textul că eu sunt autoarea. Altă dată am scris un text comun împreună cu alți doi dramaturgi (fiecare a scris câteva episoade) și am fost mirată că anumiți oameni n-au ghicit cine a scris care episod. Se spune că de-a lungul timpului trebuie să te reinventezi mereu. Probabil e adevărat, dar cred că aceste schimbări trebuie să vină în mod natural, nu forțat.
Cred într-un teatru viu, actual, puternic, care ne pune în față o oglindă ca să ne înțelegem mai bine și care prin prisma unor povești chestionează lumea de azi. Cred că lumea are nevoie de povești.
Ce îți influențează scriitura, ce te inspiră?
Cred că asta diferă de la proiect la proiect. Lucrez cel mai bine sub presiune, am deadline-uri pe care trebuie să le respect, mai ales că am o responsabilitate destul de mare.
Ca să existe tot ceea ce spectatorii văd pe scenă, trebuie mai întâi să existe textul. Scrierea textului este primul pas în procesul realizării unui spectacol, iar de acest prim pas depinde tot restul spectacolului.
Dacă textul e bun, echipa artistică are o bază solidă pe care poate, mai apoi, să construiască.
Mă inspiră foarte mult să merg la teatru și mi-ar plăcea să fac asta mult mai des.
Ce ai vrea să rețină publicul care vede/ citește piesele semnate de tine?
Nu aș vrea să rețină ceva anume.
Cred că la fiecare om din sala de teatru/la fiecare cititor ajunge un alt mesaj, în funcție de filtrul personal prin care trece spectacolul/textul.
Mi-aș dori însă ca spectatorii să plece de la teatru puțin altfel decât au venit. Să se recunoască în unele personaje. Să-și pună întrebări.
La care piese semnate de tine ai merge tu? Recomandă-ne, te rog, trei piese care îți sunt cele mai dragi și spune-ne de ce.
Eu aș merge la toate spectacolele după piesele mele, pentru că sala de spectacol e locul unde înveți cel mai bine.
Se spune că e bine să mergi la repetiții și să-ți auzi textul rostit de actori, ca să-ți dai seama ce funcționează și ce nu. Eu cred că, de fapt, îți dai seama de aceste lucruri abia cu spectatorii în sală, pentru că niciun spectacol nu e complet fără public, și în timpul spectacolului ai ocazia să vezi în direct reacțiile spectatorilor.
Recomand „Dispariții”, deocamdată e piesa mea preferată.
Am scris-o în 2019, a luat premiul Aurora în Polonia, a fost tradusă deja în șapte limbi, publicată în mai multe antologii și deocamdată există cinci spectacole diferite pe acest text (plus unul radiofonic în Germania). Are un CV destul de bogat și sper să mai existe și alte spectacole pe viitor.
În România se joacă în regia lui Cristian Ban, la Teatrul Andrei Mureșanu din Sf Gheorghe (în limba română) și, în limba maghiară, la Yorick Studio din Târgu-Mureș, în regia lui Sebestyén Aba. Pentru acest spectacol în limba maghiară am scris textul acum cinci ani. E gândit pentru o sală studio, de maxim 100 de persoane, dar vara trecută s-a jucat în fața a 800 de spectatori, pe o scenă în aer liber din Budapesta și a primit un premiu special în cadrul unui festival din Ungaria.
Așadar, recomand ambele spectacole din România cu „Dispariții”. Le recomand pentru că au fost mulți spectatori care mi-au spus:
„Spectacolul ăsta e despre mine. E ca și cum aș fi văzut viața mea pe scenă”.
Chiar dacă pe scenă nu era povestea lor. Dar s-au regăsit în ea, și cred că e piesa la care acest lucru mi s-a spus cel mai des. În plus, le recomand pentru că să râde destul de mult, chiar dacă e vorba despre un subiect dureros – exodul etnicilor germani din România. Probabil, oamenii se regăsesc în poveste pentru că nu cred că există familie în România care să nu aibă măcar o rudă plecată în străinătate.
Aș mai recomanda „Union Place”, unul dintre cele mai recente texte ale mele.
Spectacolul (în care joacă actori din Austria, România și Luxemburg și în care se vorbește în trei limbi), în regia lui Alexandru Weinberger-Bara, nu se poate vedea în România, pentru că e o producție a Teatrului Schauspielhaus Salzburg, dar anul viitor va exista posibilitatea să fie văzut online. Și aici se râde destul de mult, chiar dacă și aici e vorba de teme serioase. Sunt trei povești care se întâmplă în diferite părți ale Europei – Viena, Timișoara și Luxemburg – și care sunt interconectate.
Cred că ar trebui văzut pentru că e imposibil să nu te regăsești măcar într-unul din cele trei episoade și pentru că actorii sunt extraordinar de buni și funcționează extrem de bine ca echipă, chiar dacă sunt din teatre diferite.
Și, pentru cine nu o știe, aș mai recomanda „Pisica Verde”, pentru că e cea mai cunoscută piesă a mea.
Am scris-o în 2012, a fost tradusă în 10 limbi și jucată în multe țări, iar în fiecare an apare un nou spectacol. Săptămâna trecută a avut premiera în Bulgaria. Eu m-aș duce să văd spectacolul pentru că aș vrea să știu, după 12 ani, dacă povestea mai e relevantă pentru tinerii de azi.
Ești și jurnalist. Povestește-ne un pic despre această activitate și în ce mod consideri (dacă e așa) că un tip de scriitură o influențează pe cealaltă.
Cele mai frumoase amintiri sunt din primii ani de presă, pe când exista TEXPlus, un supliment al Transivaniei Expres care publica materiale mai lungi – reportaje și anchete – condus de Alexandru Ghiza (Alghi).
Îmi amintesc cu plăcere de colectivul de atunci și de reportajele pe care le făceam în acea vreme – de exemplu, la 15 ani de la Revoluție, i-am căutat pe toți copiii născuți în 22 decembrie 1989 și am realizat interviuri cu cei care au fost de acord. Am mers la maternitate, am făcut o cerere, am primit o listă cu femeile care au născut în acea zi, le-am căutat numele în cartea de telefon și am sunat. Pe fix! Era anul 2004.
O ceream la telefon pe femeia respectivă și o întrebam dacă nu cumva a născut un copil în ziua Revoluției.
Așa am găsit trei sau patru din acești copii, care împlineau 15 ani, am mers la ei acasă și am vorbit cu ei despre planurile lor de viitor, dacă vor să rămână în România.
Cred că am muncit trei săptămâni pentru acel reportaj. Și acum îmi place jurnalismul slow, bine documentat, care tratează o temă în profunzime. Dar sunt puține locuri unde mai poți face asta în România (Decât o revistă, care publica astfel de materiale, s-a închis între timp).
Și la ziarul în limba germană Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien, unde coordonez suplimentul de Brașov Karpatenrundschau, facem materiale mai mari – reportaje, interviuri, portrete. Putem să scriem despre ce vrem și asta e un privilegiu extraordinar. Mi se pare că jurnalismul și dramaturgia au mult mai multe în comun decât am putea crede la prima vedere. În primul rând, e important să ai un subiect bun, actual și relevant pentru vremurile în care trăim.
Atât teatrul, cât și media au rolul să-ți arate ce se întâmplă în lume, doar că teatrul intră mai în profunzime, investighează mai adânc. Apoi, în munca de documentare pentru o piesă, sunt utilizate de multe ori metode jurnalistice (interviuri cu surse, accesarea unor arhive). În al treilea rând, un text de teatru, la fel ca și un material de presă, trebuie să spună multe în cuvinte puține.
Trebuie să ții cititorii/ascultătorii în priză, altfel accesează alt site sau schimbă postul de radio. La fel și în cazul teatrului – dacă ceva îl plictisește pe spectator, l-ai pierdut.
Apoi, trebuie să fii permanent la curent cu ce se întâmplă în lume. Să fii curios.
Ca jurnalist, întâlnești de-a lungul timpului tot felul de oameni interesanți, care pot fi surse de inspirație pentru personaje. Primele mele piese, de acum 15 ani, erau influențate puternic de oamenii pe care îi întâlneam în timpul jobului de jurnalist.
Cum vezi tu rețeta succesului în ambele activități? Ce le-ai recomanda tinerilor (dar nu neapărat) aflați în căutarea unei viitoare profesii sau în căutarea de sine?
În jurnalism e mai greu.
În primii ani de presă am lucrat în investigații, am publicat câteva anchete despre subiecte incomode, am fost implicată și în procese – sună destul de palpitant, dar în cele din urmă e frustrant. Mi-am dat seama că nu pot să schimb nimic, că politicienii corupți despre care am scris au rămas în continuare acolo.
A fost destul de dureros. E o luptă cu morile de vânt și satisfacțiile sunt mici. Cred că acum e greu să găsești tineri pasionați de presa scrisă.
Îmi amintesc cu câtă emoție alergam la chioșc să cumpăr ziarul în care apăruse reportajul meu. Cred că această bucurie a dispărut, acum oricine poate publica orice.
Nici în teatru lucrurile nu sunt ușoare, dar satisfacțiile sunt mai mari. I-aș sfătui pe tinerii care încă nu știu ce carieră să aleagă să caute cât mai mult.
Eu am fost norocoasă pentru că am știut dintotdeauna ce am vrut. Prin liceu am aflat că nu toți știu asta. Nici nu e obligatoriu să știe. Dar trebuie să caute, să încerce, să fie curioși. Există acum tot felul de workshopuri la care pot participa, cred că e aproape imposibil să nu găsești ceva care să ți se potrivească.
Legat de definiția succesului, cred că asta înseamnă să faci ce-ți place și acest lucru să-ți asigure suficienți bani ca să-ți poți permite viața pe care ți-o dorești. Dar pentru a ajunge acolo e nevoie de muncă și de răbdare. Lucrurile nu se întâmplă peste noapte.
Ce planuri ai pentru viitor?
Cel mai recent text pe care l-am scris este pentru o co-producție dintre Teatrul German de Stat din Timișoara și Teatrul Altenburg-Gera din Germania – eu și autoarea germană Anja Hilling am scris fiecare câte o piesă despre sărăcie.
E un subiect dificil și destul de departe de mine, dar am încercat să mi-l apropii cât de bine am putut și am pornit de la mai multe cazuri reale din România ultimilor ani. Momentan, îmi propun să mai fac câteva modificări la text. Premiera va fi în mai 2024.
Iar în curând voi începe să scriu o nouă piesă, se va numi Alaska și premiera va fi la Yorick Studio din Târgu-Mureș, tot în prima parte a lui 2024. Îmi doresc ca pe viitor să public un nou volum de teatru, cu piese care s-au montat între 2019 și 2023. Și să scriu acel roman cândva.
Și încă ceva, ce nu ține de teatru – un ghid turistic despre Ținutul Secuiesc pentru turiști germani, dar care nu va fi atât despre locuri, cât despre oamenii care au proiecte turistice inedite în zonă și cu care am realizat interviuri.
Sunt pasionată de călătorii (dacă nu aș fi scriitoare, aș fi cu siguranță blogger de travel), cred că România are multe comori ascunse și-mi place să le descopăr.
Cine este Elise Wilk?
Elise Wilk (n. 29 iulie 1981, Braşov), s-a numărat în 2008 printre câştigătorii concursului dramAcum5 cu primul ei text de teatru, „S-a întâmplat într-o joi”.
De atunci, textele ei sunt montate în teatre din România şi din străinătate, fiind traduse până acum în 12 limbi.
A câștigat Premiul Ambasadei Irlandei pentru cel mai bun text montat în stagiunea 2012-2013 (Pisica verde), Concursul Naţional de Dramaturgie organizat de Teatrul Național Timișoara (2015, Avioane de hârtie) și Concursul de dramaturgie-monodramă organizat de Teatrul George Bacovia din Bacău (2017, Crocodil).
O parte din textele ei au fost adaptate pentru radio.
În 2017 și 2018, spectacolul cu piesa Exploziv, o producție a Teatrului Național Radiofonic, a fost marele câștigător la competiții de pe trei continente, obținând Marele Premiu Asia-Pacific Broadcasting Union 2017, Premiul Grand Prix Marulic 2018 și Medalia de Aur la New York Festivals 2018. Revista Forbes Romania a numit-o printre tinerii trendsetteri ai anului 2014, iar Decât o Revistă printre cei 100 de oameni pentru România de mâine (2018).
În 2019 primește distincția Personalitatea anului în diaspora germană din partea Internationale Medienhilfe.
În anul 2021, textul Crocodil, tradus în italiană de Roberto Merlo, câștigă premiul internațional Carlo Annoni la Milano.
În 2022, piesa Dispariții, în traducerea Joannei Kornas-Warwas, câștigă premiul pentru dramaturgie est-europeană AURORA în Polonia. În același an, Elise Wilk primește Premiul pentru dramaturgie contemporană din partea Teatrului Dramaturgilor Români.
Elise Wilk a absolvit Facultatea de Jurnalistică (Universitatea Babeş Bolyai Cluj Napoca). Are un masterat în literatură şi comunicare (Univ. Transilvania Braşov) şi unul în scriere dramatică (Universitatea de Arte Tg. Mureş).
Este doctor în teatru și artele spectacolului (Universitatea de Arte din Târgu Mureș, 2020), cu o teză despre teatrul pentru publicul tânăr în România, iar din 2021 predă scrierea dramatică la aceeași universitate.
Traduce în limba română dramaturgie germană contemporană și este membră a comitetului german din cadrul Eurodram.
Interviu de Adina Chirvasă | Teatru | Interviuri
