Visul regizorului CĂTĂLIN SAIZESCU: “Comedia n-ar trebui să fie doar un bun de larg consum, ci să aibă și substanță”
Premisa noului film al cineastului CĂTĂLIN SAIZESCU (Scurtcircuit, Milionari de weekend), punerea în scenă a unei piese de Shakespeare de către un grup de deţinuţi dintr-un penitenciar de maximă siguranţă sub îndrumarea unui actor frustrat de lipsa succesului, precum şi distribuţia eclectică, ce include nume precum Vlad Logigan, Serghei Mizil, Magda Catone, Nosfe, Irina Margareta Nistor, Adrian Nartea, Florin Piersic Jr., Gloria Găitan sau Silviu Mircescu, fac din comedia Visul unul dintre cele mai aşteptate filme din acest final de an.
Despre calea parcursă până a-l vedea pe marile ecrane, practic, despre cum a devenit un vis realitate, de la conturarea scenariului sau alegerea interpreţilor pentru puşcăriaşii ce constituie trupa imaginată iniţial de Marele Will (Gutuie, Poponeț, Fluieraș, Slăbănogu’, Blându’ și Botișor) până la filmările din penitenciarul Rahova sau crearea coloanei sonore, am simţit nevoia de mai multe detalii de culise – de film, nu de teatru -, aşa că l-am provocat la un dialog informal pe “visătorul” Cătălin Saizescu.
Cătălin, inclusiv ca producător, eşti expus curent la o multitudine de idei de scenariu. Ce anume trebuie să aibă o poveste ca să-ți atragă atenția?
Mă gândesc la lucrurile pe care aș vrea să le văd eu în cinema și atunci poveștile pe care le aleg sunt și cele care cred că trebuie spuse, dar și sunt genul de filme pe care le-aș urmări eu, chiar dacă ar fi făcute de alții.
La șase ani după Scurtcircuit, lungmetraj care avea o premisă tragică, regizezi acum o comedie, Visul. Cum de te-ai oprit tocmai la această poveste?
În primul rând faptul că este vorba de o poveste inspirată din întâmplări reale.
Exact în urmă cu cinci ani, la premiera filmului meu, Scurtcircuit, de la Pitești, l-am cunoscut pe actorul Gabriel Gheorghe, care semnează acest scenariu – mă rog, nu e la primul -, cu care am început să derulăm povești posibile, iar asta mi-a atras atenția tocmai prin faptul că e o poveste reală și, dincolo de asta, pentru că are multe conotații referitoare la libertate, la culisele vieții de actor și de regizor, a lumii în care trăim… una peste alta, această supratemă, pe care am găsit-o interesantă și de spus publicului, că arta reușește să schimbe oameni și destine.
Ideea s-a născut deci înainte și independent de filmul francez Un triomphe, ce a rulat la noi în 2021, cu deținuții care pregăteau piesa de teatru Așteptându-l pe Godot, tot după indicațiile unui actor…
Da, cu siguranță! Îți dai seama că, în momentul în care a apărut filmul franțuzesc, am fost și eu curios să-l văd și am constatat similitudinea poveștii, doar că a noastră e diferită în fond.
Atunci am pornit și de la premisa că marile subiecte sunt tratate în epoci diferite, fiindcă, până la urmă, nu e nimic nou sub soare de la greci încoace… că, de exemplu, Romeo și Julieta poate fi văzută în mai multe interpretări, deși e aceeași poveste cu un băiat care iubea o fată, iar părinții nu aprobau legătura lor.
Ce semnificaţie are visul care dă titlul filmului şi cum se poate naşte comedia într-o închisoare?
Numele filmului meu, Visul, vine de la Visul unei nopți de vară a lui William Shakespeare și hazul vine tocmai din faptul că în interiorul comediei sale există o altă piesă, pusă în scenă pentru Duce de niște meșteșugari care, bineînțeles, erau neprofesioniști.
Plecând de la asta, m-am gândit că acești deținuți dintr-un penitenciar cu infractori de drept comun, care nu au legătură directă în vreun fel cu arta, ar putea face hazul situației de a lucra în mod profesionist cu un actor, în încercarea de a crea un act artistic, o piesă ce urmează să fie prezentată într-un festival… care, de fapt, există și în realitate – Descătușare prin cultură se numește – și care conține teatru de penitenciar.
Bineînțeles, castingul în sine al piesei presupune existența în trupă a unui personaj feminin, că așa este la Shakespeare, ceea ce va face, sper eu, deliciul publicului, pentru că în penitenciar sunt anumite reguli stricte referitor la glumele sexuale, la glumele de gen, și nu oricine își poate asuma acest rol… ceea ce și face până la urmă să se nască hazul.
Acest casting în închisoare este făcut de un actor care, în teatru, pare a fi lipsit de șansă. Viața lui are un caracter mai pregnant dramatic. Ai încercat în mod deliberat să echilibrezi tonalitatea?
Faptul că Alex [actorul-trainer, interpretat de Vlad Logigan – n.r.] își găsește oarecum libertatea în închisoare… aici este paradoxul.
El caută o ieșire din viața lui oarecum monotonă, frustrantă, pentru că, deși este actor talentat într-un teatru de provincie, nu e folosit de regizorul celebru care vine să pună în scenă o piesă antică. Postura de dublură a unui actor consacrat și cu renume, ales să interpreteze rolul principal, coroborată cu viața lui de acasă, o relație nereușită în care se simte prizonier cu o actriță ce caută succesul, îl fac să se zbată.
El vrea să ajungă în față și, pentru a răzbi, chiar se erijează într-o ființă liberă… fiindcă tocmai chestia asta îi poate aduce succesul în relația cu terți din lumea artistică.
Există chiar o secvență referitoare la asta, în care Florin Piersic Jr., ce interpretează rolul unui fost coleg de facultate, regizor de film ajuns în mare vogă, punctează chiar acest lucru, că în viața asta a noastră și în tipul ăsta de relație e bine să pari liber, așa că personajul meu e frustrat din toate părțile.
Este un om talentat, dar nu poate să demonstreze asta și atunci își caută, la rândul dău, drumul în viață. Degeaba ești talentat, dar nu ești promovat, cam asta ni se întâmplă tuturor…
Spune-mi câteva cuvinte despre alegerea lui Vlad Logigan pentru acest rol.
Eu sunt un foarte mare fan al lui Chaplin, pe care, de altfel, îl consider cineastul complet.
Deși a apărut la începutul cinematografiei, cred că a fost geniul care încă domină industria de film. De ce?
Pentru că el găsea comicul în tragicul personajului, iar Vlad Logigan are această urmă de tragic, pornind de la fizionomie și până la felul său de a fi în viața de zi cu zi. Are figura băiatului cuminte, care nu vrea să deranjeze pe nimeni și care, până la urmă, răbufnește… şi am găsit în el tăria de caracter pe care o căutam la acest personaj.
Vedem în distribuție actori cu care ai mai colaborat, precum Magda Catone sau George Ivașcu, dar și propuneri noi – cazul lui Vlad Logigan -, dintre care unele sunt chiar inedite. Cum ai asamblat-o? Ca să fie credibilă și să dobândească tonalitatea pe care ți-o doreai, a fost importantă contribuția fiecăruia.
Cu siguranță!
Eu cred cu tărie că, în momentul în care ai definitivat castingul, o mare parte din film este deja gata, pentru că reușești să combini energiile actorilor, îți dai seama cât de maleabili sunt și cât de mult poți să ceri de la ei… deja baza filmului s-a clădit odată cu alegerea lor.
Faptul că am optat să folosesc și actori neprofesioniști, cum e cazul lui Nosfe sau al lui Serghei Mizil, a ținut, bineînțeles, și de renumele lor în viața cotidiană, dar cred că-mi era greu să găsesc un șef al pușcăriașilor mai veridic decât Serghei Niculescu-Mizil, care pozează în băiatul rău, ca să zicem așa. Tot ce înseamnă biografia lui duce înspre acest personaj pe care și l-a creat… altfel, el fiind un tip eminamente sensibil și artist, pentru că, la bază, a terminat artele frumoase – este pictor -, doar că i-a plăcut foarte mult acest personaj, l-a adoptat și, sigur, a fost și lăsat să facă asta. Fiind fiul unui înalt demnitar în perioada comunistă, care deținea frâiele educației, nimeni și nimic n-a putut să-l oprească să facă ce a vrut, iar el chiar se consideră o victimă a sistemului prin faptul că nu a fost pus la punct de când era mic.
Și atunci, deși am avut în gând actori mari care puteau să interpreteze acest rol, deloc mic și nici ușor, am mizat pe această veridicitate și credibilitate a lui Serghei pentru un personaj pe care și l-a creat cu mult timp înainte de ideea apărută cu acest film.
Credibilitate aduce și Mircea Drîmbăreanu neobișnuitului personaj Blându, un pușcăriaș capabil să recite din Henric al V-lea de Shakespeare. El este unul dintre actorii valoroși ai Teatrului Evreiesc de Stat, dar mai puțin cunoscut amatorilor de cinema…
Eu l-am avut pe Mircea Drîmbăreanu în toate filmele mele.
N-au fost multe, ăsta e al treilea [Milionari de weekend (2004), Scurtcircuit (2017), Visul (2023) – n.r.], și, de fiecare dată, i-am dat câte un rol micuț, dar semnificativ, pentru că tu, ca spectator, rămâi cu el. Mie mi se pare un actor nu îndeajuns folosit… asta e una dintre problemele cu care ne luptăm în lumea asta, că există foarte mulți actori talentați și, totuși, pare-se că sunt ignoraţi şi se rulează cam tot aceleași nume în majoritatea filmelor.
Eu încerc să scap de asta și să promovez, pe cât posibil, fețe noi, proaspete, pentru a da șansa unor oameni de a arăta ce pot să facă, iar Mircea este unul dintre acei oameni extrem de talentați care, să zic așa, parcă nu au avut platforma de lansare. E un tip foarte puternic ca actor și are o secvență foarte importantă în film, care îmi place în mod special, una în cheie dramatică, pentru că, până la urmă, pentru toți oamenii ăia este o dramă faptul că se află acolo… nu e deloc comedie.
Comedia este pentru spectatori, dar uite-așa revin la Chaplin și spun că m-am inspirat foarte mult de la acesta de când mă știu.
Dar pe Ștefan Lupu, care dincolo de faptul ca e actor și coregraf, este și directorul Teatrului Mic din București, cum l-ai convins să joace?
La momentul respectiv, oricum, nu era directorul Teatrului Mic și nici nu avusese mari apariții în partea asta de cinema.
Iarăși, Ștefan Lupu, e un tip extrem de talentat, care face un rol extraordinar, face deliciul publicului, cel puțin prin proiecțiile pe care le-am avut până acum în festivaluri, înainte de lansarea Visului în cinematografe. Fundulea este unul dintre personajele cele mai îndrăgite din film.
Aici, ajutorul a venit și din partea Georgianei Saizescu, soția mea, care, pe lângă faptul că interpretează rolul lui Carmen, prietena și opresoarea lui Vlad Logigan, a jucat și rolul de director de casting, propunându-mi mai mulți actori, o parte dintre ei care au ajuns să fie și în distribuția finală a filmului.
Clar, este meritul ei că mi l-a adus și mi l-a servit pe tavă pe Ștefan Lupu, de care m-am îndrăgostit, pentru că este extraordinar, și am reușit împreună să creăm acest personaj tandru și simpatic, plin de umor, deși la început părea un pic grosier. Mi s-a părut că joaca asta a lui se poate transforma într-o bombonică de pe tort.
Apropo de deținuți, Gutuie este un alt personaj savuros. Presupun că Nicodim Ungureanu, la experiența lui, n-a avut emoții să își intre în rol…
Cu siguranță, dar, ca de fiecare dată, a trebuit adus pe calea cea bună, ca să zic așa.
Cu toate că și-a dorit foarte mult un alt rol, cel de șef de închisoare, i-am spus că, din punctul meu de vedere, acest personaj este mult mai complex… el este Iuda, cel care făurește planul.
El este eminența cenușie a pușcăriașilor, pentru că de la el se naște tot scenariul cu montarea piesei și evadarea lor, deoarece scopul lor final pentru care ei sunt interesați să intre în acest joc al trupei de teatru este, bineînțeles, o posibilă evadare.
Aparent surprinzătoare e apariția în rolul lui Botișor al rapper-ului Nosfe, răposatul Darius Vlad Crețan. Doar aparent, fiindcă tu ai strânse legături cu muzica. La începutul anilor 2000 ai produs videoclipuri cu Paraziții, cu Vița de Vie, DJ Vasile ș.a.m.d. Nu cred însă că l-ai cooptat pe Nosfe datorită muzicii…
Nu!
A fost oarecum voia întâmplării, ca să o spun clar. Eram la studioul amicului Vlad Popescu, un muzician din Pitești, cu care începusem să lucrez pentru film anumite muzici de care am avut nevoie chiar în timpul filmării și s-a întâmplat ca ei să fie prieteni. Nosfe se afla acolo chiar atunci când am ajuns, eu fiind, oarecum, într-o criză referitoare la alegerea personajului deținutului cu valențe artistice în zona asta a muzicii… dar am dat peste Nosfe, care era foarte binevoitor și voluntar în a se implica într-un proiect cinematografic.
Mai mult, tot prin voia întâmplării, deci printr-o altă coincidență bizară, personajul scris și descris de scenarist se apropia foarte mult de personalitatea și de istoria lui, pentru că, din datele sale biografice, am făcut concordanțe… fusese crescut de bunici, tot așa, părinții plecați în Italia, la muncă, deci, practic, el era personajul!
După o mică probă de casting loco, în studioul lui Vlad Popescu, l-am chemat la birou, am văzut că există material cu care se poate lucra și am zis:
‘Domnule, dacă Visconti, marele Luchino Visconti, a lucrat atât de mult cu neprofesioniști și i-a ieșit, de ce n-aș face și eu asta?’.
Așa am ajuns să lucrez cu Nosfe, cu care m-am împrietenit și pot să spun că era un tip deosebit, în ciuda aparenței lui de rapper fioros. Era un tip foarte blajin, cuminte și extraordinar de sufletist.
Dacă tot am ajuns la muzică, vorbește-mi despre realizarea coloanei sonore a Visului tău. Cum ai colaborat în proces cu Alexei Țurcan, compozitor tânăr, dar deja premiat cu Gopo?
Eu acord o importanță deosebită muzicii, nu doar pentru faptul că am studiat la rândul meu muzica când eram mai mic, dar sunt un meloman și iubesc muzica de film și în film.
Cred cu tărie că filmul depinde de latura asta emoțională pe care ți-o poate aduce muzica și care poate naște niște momente extraordinare. Pentru Visul, am început și am lucrat pe parcurs cu mai mulți muzicieni, dar, până la urmă, m-am oprit la Alexei Țurcan, fiindcă a fost singurul care a început să îmi vorbească chiar înainte de a începe eu să îi spun cam ce îmi doresc de la film… a început să-mi povestească cum îl vede exact pe lucrurile pe care urma să i le spun eu.
Este prima mea întâlnire cu el și îndrăznesc și sper să fie doar prima dintr-un lung șir de întâlniri în domeniul producției de film, pentru că îl consider un tip foarte talentat, care simte povestea și știe să accentueze momentele pe care le văd și eu ca având nevoie de susținere.
Mi se pare că i-a ieșit o muzică foarte, foarte bună.
Prima ta întâlnire cu DoP-ul Tudor Mircea s-a consumat însă cu 20 de ani în urmă. Din punct de vedere al imaginii, ce provocări ați avut de depășit acum, mai ales în spațiile restrictive din penitenciar?
Tudor este un foarte talentat director de imagine și ne știm dinainte de debutul în cinema al amândurora, care a fost Milionari de weekend, de pe vremea când lucram cu francezii la Atlantis Film, unde el făcea camera, iar eu eram regizor secund.
De fapt, ne știm din vremea facultății, pentru că el era în clasă cu Mihai Mălaimare Junior, care a fost ‘fratele’ meu din copilărie și cu care am și realizat filme în studenție.
Ce să zic?
Într-adevăr, 20 de ani de la primul film, dar 20 de ani în care n-am mai apucat să fac decât un film ca regizor și ăla cu buget foarte mic, Scurtcircuit, pentru care nu am reușit să ne întâlnim, deși îmi doream, însă uite că a venit cel de-al treilea și ne-am întâlnit… la penitenciar.
A fost dificil, mai ales că era și în timpul pandemiei, iar el era unul dintre cei mulți care nu credeau că o să începem acest proiect. Mai aveam o săptămână și noi nu știam dacă avem acces în penitenciar, dacă ni se dă dreptul să filmăm acolo… am fost prima echipă de cinema care a filmat în interiorul Penitenciarului Rahova. Sigur, s-a mai filmat acolo, dar nu în interiorul zidului al doilea, pentru că este un penitenciar de maximă siguranță și rigorile sunt destul de mari.
Pe lângă asta, eram în pandemie, care ne-a adus “comisarul” Covid… un nou departament în cadrul echipei de filmare acest departament Covid, de care sper să uităm cât mai rapid și total, cu toată atmosfera aia, cu mii de teste care s-au făcut în fiecare dimineață.
Am avut norocul să nu avem niciun caz de Covid, ceea ce a fost o binecuvântare, pentru că trăiam cu sabia lui Damocles deasupra capului în fiecare zi, la gândul că unul sau altul dintre actori se poate îmbolnăvi și ar trebui să ne oprim din filmare.
Cu alte cuvinte, profesional, libertatea a devenit pentru voi un cuvânt mult mai plin de nuanțe…
Da, da, da!
Deci chiar ne-am simțit ca niște persoane private de libertate… ca să folosim termenul ăsta din administrația penitenciarelor. Și, cu toate astea, ne-am desfășurat destul de mult, adică la penitenciar a fost un camion întreg de electrică, care bineînțeles că a fost controlat până la ultimul șurub în momentul în care a intrat, dar Tudor a putut să folosească toată lumina de care avea nevoie.
Dincolo de asta, au fost niște spații destul de dificile, nu numai în penitenciar, unde am și filmat în sala aceea de repetiție – care este a lor și acolo chiar se întâmplă spectacole -, dar și în afara acestuia, pentru că am avut două teatre, Teatrul Excelsior, care a fost în film teatrul de provincie, Teatrul Odeon, plus cinematograful Gloria.
Adică spații mari, spații grele, multă lume, pentru că am avut și figuranți cu duiumul, și ei testați, tot așa, aceleași probleme peste tot. Lăsând la o parte pandemia, cred că a fost unul dintre cele mai dificile filme inclusiv din punct de vedere al luminii și timpului necesar pregătirii cadrului… pot spune că m-am urcat pe pereți de câteva ori în așteptarea de a da drumul la filmare, pentru că erau destule proiectoare, destule farfale, destule lucruri de aranjat, spații mari, cadre largi, pentru că, totuși, este un film de cinema.
Apropo de tema asta, nu o văd îndeajuns dezbătută în revistele de specialitate, că în momentul în care te apuci și faci un film de cinema gândești cadre care se pot vedea pe ecran mare și este o deosebire fantastică între a viziona un film la cinema, unde într-un cadru general poți observa o anume reacție a unui personaj sau mici detalii vizuale care contează, și ceea ce poți distinge pe micul ecran, la televizor, oricât de mare ar fi acesta, care e total diferit.
De aceea îndemn oamenii să se ducă să vadă filmele la cinema, mai ales cele care au fost făcute pentru marile ecrane, pentru că, sigur, sunt și foarte multe producții tratate ca filme de televiziune și ajung în cinema, mai ales în ultima vreme, în care nu se acordă atenție detaliilor care contează.
Te referi la construcția cadrelor și nivelul lor de complexitate…
Bineînțeles.
Uite, că tot vorbeam de echipă, pentru Corina Grămoșteanu, care a făcut scenografia, Visul este debutul ei în film.
Ea a făcut foarte mult teatru și operă, foarte talentată și m-am bucurat mult că am avut-o atât ca scenograf de decoruri, cât și de costume… adică a făcut o scenografie completă.
Și pot spune că este pentru prima oară când am simțit ajutorul real al departamentului ăsta de scenografie, deoarece, pe lângă faptul că a reușit să redea atmosfera de care aveam nevoie peste tot, atât în penitenciar, cât și în teatre, dar și acasă la ei sau în cinema, a venit și mi-a vândut, ca să zic așa, ideea de final.
Așa am și ajuns să filmăm la Teatrul Odeon, pentru că eu cred mult în acel final care să te lase cu un gust plăcut al unui film, care, la noi, se cam trece cu vederea. Filmele se încheie destul de sec și asta este una dintre frustrările pe care le am… să nu închei filmul sec, ci să îi dau greutatea respectivă, care va trage cu ea întreg filmul până la urmă.
Pentru că este foarte important finalul, așa am ajuns să filmăm la Odeon… tocmai dintr-un lucru pe care o să îl sesizați abia după ce veți vedea filmul.
Să încheiem dialogul despre Visul cu regizorul interpretat de George Ivașcu. Prezintă el oarecare asemănări cu regizorul Cătălin Saizescu?
Absolut deloc!
Asemănările se duc înspre zero. Sunt un regizor foarte democratic și încerc să extrag idei bune și talent de peste tot, din toate departamentele echipei de filmare.
Cred cu tărie că toți oamenii care participă la film sunt niște oameni pasionați și le spun asta tuturor, de aceea chiar am și ședințe de producție în acest sens. Mai ales pentru faptul că durează mult timp între realizarea proiectelor și nu apuc să fac filme pe bandă rulantă, le solicit oamenilor să se dedice trup și suflet în momentul în care filmăm ceva.
Asta ar putea să fie latura tiranică, dar altfel, sunt destul de democratic și accept păreri, mai ales dacă sunt bune, le “cumpăr”, cum spunem noi, în cinema, și vreau să cred că fiecare își poate aduce contribuția, cât de mică ar fie aceasta, înspre a avea un produs final care să miște publicul.
Ce vise mai are regizorul Cătălin Saizescu? Așteptăm alți șase ani pentru următoarea poveste?
Eu sper că nu.
Ar trebui să intru în producție chiar de la începutul anului viitor cu un film istoric, despre viața lui Iuliu Maniu.
Este un subiect greu și ne izbim de reticența finanțatorilor, fiindcă aceștia nu văd expunerea pe care ar putea-o avea un astfel de subiect la publicul larg… dar tocmai de aceea încerc să văd cum aș putea să-l fac mai digerabil, pentru că un astfel de om pe care l-am avut noi, românii, un etalon de onoare și de justețe, a fost neîndeajuns promovat și cred că povestea lui ar trebui să ajungă și la generațiile tinere pentru a vedea că există modele de urmat în societate.
Referitor la asta, cinematografia n-ar trebui să fie doar un bun de larg consum, ci ar trebui să aibă acea latură educațională, iar eu încerc, pe cât posibil, în fiecare film pe care îl fac, chiar dacă nu este foarte vizibil, să fac un produs în același timp comercial, dar și cu substanță și care să-ți dea de gândit.
Acum vreo 15 ani, aveai ideea unei comedii negre, intitulate Dricul. Ce s-a întâmplat cu ea?
Îmi pare bine că-ți aduci aminte de chestia asta! Aproape că uitasem și eu.
Da, era un subiect simpatic, dar, vezi tu, viața te poartă prin diverse locuri. Ai câteodată reușite, câteodată nereușite, și, cumva, treci de la un subiect la altul, uiți de unele și te duci spre altele.
Ca să încheiem într-o notă degajată, să amintim ca Irina Margareta Nistor joacă în filmul tău. Ai vrut să te pui bine cu critica de specialitate, să nu cuteze nimeni să scrie de rău despre Visul?
Drept dovadă, nici nu prea am văzut până acum materiale referitoare la film 🙂
Mi s-a părut simpatic să introduc critica în film și nu în modul în care apare de obicei, ca o oportunitate pentru regizor să-și verse frustrările asupra criticilor. La mine tocmai că e oarecum neutră… pentru că nu e chiar atât de virulentă pe cât ar fi putut fi.
Dincolo de zidurile închisorii, Visul face o radiografie a teatrului în sine, fiindcă avem personaje de pe scenă și din spatele ei, spectatori obișnuiți, dar și critici, deci chiar și spectatorii de teatru ar trebui să vadă filmul…
Păi da, de ce nu?
Exact despre asta e vorba! Până la urmă, avem două premiere de teatru și una de cinema în acest film care le conține pe toate.
Interviu de IOAN BIG
Foto: Nerv Film
