DIALOGURI FĂRĂ NOTE | Interviu cu FINN ANDREWS (The Veils): Între Auckland şi Londra prin… Twin Peaks

Interviu cu FINN ANDREWS (The Veils): Între Auckland şi Londra prin… Twin Peaks

Show-ul solo pe care Finn Andrews (n. 1983), cantautorul britanic stabilit în Noua Zeelandă, îl va susține sub numele The Veils pe 5 decembrie 2023 în România, mai exact la Club Control din Bucureşti, reprezintă una dintre cele mai interesante propuneri live adresate melomanilor la final de an şi asta din mai multe motive.

Primul este acela că…

The Veils, grupul fondat la Londra de Finn Andrews, a lansat anul acesta un dublu album foarte proaspăt, … And Out of the Void Came Love, al şaselea din carieră după The Runaway Found (2004), Nux Vomica (2006), Sun Gangs (2009), Time Stays, We Go (2013) şi Total Depravity (2016), care incită a fi (re)descoperit în concert.

Al doilea,

pentru cei nefamiliarizați cu The Veils, e faptul că se numără printre favoriții unor cineaşti celebri, precum Tim Burton şi David Lynch, ba chiar Andrews, al cărui stil a fost comparat cu Nick Cave, apare în serialul Twin Peaks interpretând piesa Axolotl.

Nu în ultimul rând,

este interesant de văzut de ce FINN ANDREWS, care a scos un LP solo în 2019, One Piece at a Time, a ales să se prezinte sub titulatura colectivă The Veils şi ce surprize pregăteşte publicului român.

De aici am plecat în dialog cu muzicianul rezident în Auckland, care a cântat de-a lungul timpului cu super muzicieni precum David Bowie, Iggy Pop sau Robert Fripp, pentru a descoperi modul în care se raportează la lume, inclusiv din perspectiva relației cu reputatul său părinte, Barry Andrews, clăparul trupelor de rock XTC şi Shriekback, şi, evident, la procesul de a crea muzică, mai ales în aceste vremuri impredictibile.  

Finn, vei susţine la noi un concert solo, dar nu ca Finn Andrews, ci ca The Veils, nume asociat cu grupul tău. Poți să-mi dezlegi enigma acestei alegeri?

Da, este una simpatică.

Am susținut de unul singur numeroase concerte în Noua Zeelandă în ultimii ani, pe parcursul pandemiei, între perioadele de carantină, când ne-a fost permis din nou să facem unele lucruri… a fost pentru mine o modalitate de a putea continua să cânt și să lucrez la cântece noi.

Am început să mă bucur cu adevărat de asta, presupun, şi simt că este un tip de spectacol foarte diferit față de cel pe care îl susţin cu trupa, iar toate aceste cântece noi au venit la mine în acest fel.

Toate au început la pian, într-o stare foarte fragilă, și alte elemente au fost adăugate ulterior.

Au o calitate pe care o apreciez foarte mult și nu vor fi auzite foarte des în acest stadiu, pentru că ele se nasc astfel în mintea mea și apoi le interpretez în turneu cu trupa… abia în acea formă ele sunt scoase în lume.

Presupun deci că acest tip de show e o modalitate de a prezenta cântecele aşa cum au fost ele în prima fază a compunerii lor. Evident, mă refer la cele pe care oamenii le cunosc, care deja fac parte din noi de câțiva ani, deoarece am fost activi ca grup pentru o perioadă destul de lungă acum.

Nu știu cum s-a întâmplat asta, dar sunt la al șaptelea album în acest moment… s-au strâns multe cântece.

Presupun că reprezintă şi o continuare a explorărilor de pe albumul tău solo din 2019, One Piece at a Time.

Este adevărat.

De asemenea, noul album pe care tocmai l-am terminat este realmente unul foarte simplu ca orchestrare, putand fi auzite, în mare parte, doar pianul și vocea, cu niște coarde ici și colo, dar este foarte intens.

A mă pune pe mine în centru, doar cu pianul, este un lucru pe care nu l-am mai făcut pe nicio înregistrare de-a trupei de până acum, deci presupun că funcționează în tandem şi cu formula asta.

… And Out of the Void Came Love vine la șapte ani după Total Depravity. Probabil că s-a adunat o cantitate enormă de cântece compuse în diferite faze ale existenței tale în ultimii ani. Cum ai făcut selecția pieselor care a ajuns în final pe acest dublu album?

A fost un proces îndelungat.

Compun mult şi în mod constant, aşa că îmi ia destul timp să trec apoi prin tot… asta e deopotrivă o binecuvântare și un blestem, fiincă am prieteni care sunt compozitori și ei scriu zece cântece pe an, deci le este foarte clar ce va conţine albumul lor.

Spun eu că scriu mult, dar o parte din ceea ce rezultă sunt doar explorări de idei și nu neapărat ceva ce îmi doresc să împărtășesc altora, prin urmare, la mine, e vorba de un proces de durată, iar asta cred că e datorită perioadei lungi în care a fost creat, când toate turneele erau anulate și nu a existat presiune din partea vreunei case de discuri sau a altcuiva de a crea ceva.

Părea că am la dispoziţie tot timpul din lume, așa că am făcut selecţia în mai multe etape, asta şi pentru că Tom Healy, producătorul albumului, are propriul său studio şi mergeam acolo cu el și înregistram inclusiv lucruri pe care apoi nu le foloseam, ceva ce n-am făcut niciodată înainte.

De obicei, ceea ce înregistrez ajunge să fie lansat către public, dar n-a fost şi cazul acum. A fost interesant. Albumul nou, pe care tocmai l-am terminat, e foarte mult un antidot la asta pentru că am intrat și l-am făcut în aproximativ patru zile. Atât! Am înregistrat piesele de la prima sau a doua încercare!

Cred că aveam nevoie de asta după cinci ani petrecuți cu ultimul album [… And Out of the Void Came Love], aveam nevoie să fac ceva mai rapid.

Experiențele inedite trăite în ultimii ani, inclusiv în pandemie, ţi-au nuanțat în vreun fel perspectiva față de muzică sau poezie? 

Asta se schimbă mereu, doar că, acum, a devenit mai extremă în unele privințe, pentru că te poți simți cumva paralizat de lucrurile atroce care se întâmplă în lume şi singurul lucru pe care eu știu să-l fac este să scriu cântece.

Îmi amintesc că am simțit asta acut la începutul pandemiei.

E ca și cum, Dumnezeule!, este inutilă contribuţia mea în această lume, că nu pot ajuta pe nimeni în vreun fel şi că sunt prins de această egoistă orientare spre propriul sine.

M-am simțit foarte neputincios în lume, în condiţiile în care toţi treceam prin acea perioadă groaznică, unii mai mult decât alții, evident, așa că a trebuit să mă conving pe mine însumi să fac orice, doar să fac ceva.

Sigur, m-am întrebat care mai e rostul când lumea părea că suferă atât de mult, dar, în fond, eu nu știu ce altceva să fac în afară de muzică. Și așa că asta fac. Simt aşa încă şi-acum, dar într-un fel diferit… cred că încerc mereu să înțeleg dacă ceea ce fac merită oxigenul pe care-l consum.

Dar continui să fac asta, presupun, fiindcă trebuie. Și asta e tot ce pot face eu într-o lume al carui vârtej nu-l pot controla. Este o modalitate personală de a procesa acele lucruri. 

Ai împlinit anul acesta 40 de ani, o cifră rotundă. Sunt intrigat de cum a evoluat relația ta cu timpul. Unul dintre cele mai recente videoclipuri ale tale se numește Time, iar albumul tău solo are titlul One Piece at a Time. Mai mult, acum 10 ani, albumul The Veils a fost lansat ca Time, Stays, We Go. Percepi timpul ca pe un dușman sau îți este aliat?

Oh, vai… este cam prea dimineață pentru întrebarea asta.

Ei bine, așa cum vorbeam mai devreme, cred că timpul e ceva de care sunt destul de terorizat… în permanență.

Mi se pare fascinant să mă gândesc la asta și, cu toate că nu pot să îi dau vreun sens foarte clar, într-adevăr, continui să compun cântece despre timp. Mi-a plăcut ideea, mai ales în piesele mai noi, de a încerca să-l îmbrac în toate aceste veșminte diferite, să-i pun niște “pălării” nebune sau alte chestii de felul ăsta.

Îmi place să mă joc cu timpul și presupun că asta vine din preocuparea pentru temele recurente asociate cu noi toți, de aceste concepte uriașe pe care nu pot să le înțeleg în niciun fel în viața de zi cu zi… așa că încerc doar să mă joc cu ele în cântece pentru a vedea dacă pot face vreun sens, indiferent că este vorba despre timp, moarte sau dragoste.

Acestea sunt teme de chestionat prin cântece, ce pot părea o sursă de distracție, dar ele reprezintă în fond lucruri subconștiente de care eu, ca om, îmi fac griji, iar ca rezultat ajung până la urmă să constituie miezul cântecelor mele… mult prea des.

Singurul cântec care nu a fost compus de tine de pe … And Out of the Void Came Love este Cradle Song, din repertoriul Shriekback, trupa tatălui tău. Are o semnificație specială pentru tine?

Ne-am mutat departe de tatăl meu, în Noua Zeelandă, când eu eram destul de tânăr, el rămânând în Londra.

Îmi amintesc că acea piesă a reprezentat întotdeauna refugiul spre care mă îndreptam atunci când simțeam că îmi este dor de tatăl meu, în vremea când eram copil.

Era un cântec foarte liniștitor, ca un soi de mic mesaj de la el pus într-o sticlă, dovada iubirii lui, presupun. Tezaurizam acel cântec și încă țin foarte mult la el, inclusiv pentru faptul că este foarte diferit. Tatăl meu [Barry Andrews] nu a mai compus niciodată un cântec ca acela, unul extrem de sincer pentru el, fiindcă, de obicei, nu scrie lucruri atât de directe, așa că l-am apreciat și din acest punct de vedere. Mi s-a părut, pur și simplu, foarte sincer și dulce, și atunci când am avut-o pe fiica noastră, a fost un cântec pe care m-am gândit că ar fi drăguț să-l interpretez, la rândul meu, pentru ea.

Presupun că acest cântec este transmis mai departe prin intermediul mai multor generații și cred că asta e ceva destul de frumos la asta… este un arc în timp de la o generație la alta.

Deoarece ai menționat mutarea de la Londra în Auckland, tu ești, practic, un trubadur care pendulează între metropole, nu doar emoțional, ci și într-un sens, să-i zicem, analitic. Cum percepi diferența dintre cele două zone? 

Un subiect care continuă să îmi aducă multă suferință în viață este acela că rămân rupt în felul acesta.

Încă mama este aici [în Noua Zeelandă], iar tatăl meu se află acolo și avem toți acești prieteni și membri de familie care sunt o parte în Anglia și alții aici… și, evident, în timpul pandemiei, toată lumea a fost blocată acolo unde locuia. A fost o chestie foarte dificilă. Nu l-am văzut pe tatăl meu timp de patru ani și jumătate!

Altfel, sunt locuri radical opuse, într-adevăr. Mi-a plăcut timpul petrecut în Londra – am fost mai bine de 20 de ani acolo -, compunând toate acele prime albume The Veils, dar, până la urmă, toate cele bune vin și cu un preț pe care trebuie să-l plătești la un moment dat, cred eu, și de asta m-am simțit destul de recunoscător să am întotdeauna Noua Zeelandă ca spațiu unde să mă pot refugia atunci când nu mai puteam să-mi gestionez problemele din viața reală.

Cred că e vorba mai mult despre natura de aici, despre ambientul natural în sine și nu despre oraș [Auckland], care nu îmi place în mod deosebit. De asta, încerc să mă țin departe de mediul urban cât mai mult posibil, în timp ce, atunci când trăiam în Anglia, stăteam aproape tot timpul în Londra și mă bucuram poate în exces de agitația de-acolo.

A fost foarte frumos sentimentul de a avea un copil aici, în Noua Zeelandă, dar, pe de altă parte, mi-a fost greu, fiindca n-am simțit niciodată că sunt complet acasă în niciunul dintre locuri, așa că mereu par un pic străin în fiecare dintre ele. Da, a fost o situație destul de ridicolă să pendulez între aceste două locuri aflate pe partea opusă a lumii, dar asta mi-a fost dat, din păcate.

Revenind la muzica ta, ai început să compui de foarte devreme, din adolescență, și primul album The Veils, The Runaway Found, din 2004, este alcătuit integral din piesele tale. Când, de fapt, ai conștientizat că ai putea fi un bun compozitor?

Cred că m-am simțit mai degrabă rușinat când eram tânăr, m-am simțit mult timp ca și cum nu meritam să fac albume… da, pentru o perioadă destul de lungă m-am simțit ca un impostor absolut și asta, probabil, pentru că am început atât de devreme și am semnat [contractul cu un label – n.r.] atât de devreme.

Partea nevazută a fost tocmai sentimentul de copleșire care m-a cuprins.

Nu aveam nicio idee cine sunt sau ce fac, dar îmi doream cu adevărat să fac față în timp ce eram la Rough Trade [celebra casă de discuri Indie, fondată de Geoff Travis, sub egida căreia Finn Andrews a debutat cu The Veils – n.r.] și simțeam multă presiune… pur și simplu, pe-atunci credeam că nu merit să fiu acolo și a durat mult, mult timp ca să ajung să simt că pot fi bun la asta, presupun.

De fapt, am simțit o astfel de încredere abia în ultimii ani, de când s-au înmulțit spectacolele live, iar acum sunt încântat să urc pe scenă și simt că am un oarecare control asupra a ceea ce fac. În trecut a fost însă o experiență umilitoare și aveam doar impresia că toată lumea se uită la mine gândindu-se:

‘Ce caută tipul ăsta pe scenă? Nu are nicio idee ce face!’.

Așa că a fost greu să mă pot bucura în vreun fel de concerte și la fel s-a întâmplat și cu înregistrările pe care le-am făcut, nu m-am bucurat deloc nici de acelea… voiam să devin bun la asta, dar nu am savurat realizarea lor, asta în timp ce acum simt că pot să mă bucur măcar de anumite aspecte ale procesului.

Călătoria mea continuă și încă mai am foarte multe de învățat, dar nu mă mai simt în permanență atât de copleșit, ceea ce a fost, cu certitudine, o caracteristică a primilor mei 15 ani de realizare ale albumelor.

Chiar aș fi curios să văd cum aș fi evoluat într-o realitate alternativă în care să nu fi scos niciun album până la 25 de ani și ce-aș fi făcut cu acest timp liber suplimentar, dar, în realitatea pe care chiar o trăiesc, avantajul a fost că am avut posibilitatea să înregistrez aceste albume și să învăț foarte repede cum să fac multe lucruri, aspect pentru care sunt extrem de recunoscător, în pofida dezavantajelor care, cu siguranță, au existat și ele.

La un moment dat ai spus: “Sunt obsedat dintotdeauna de versuri și de cuvinte. Cuvintele au fost mereu o parte uriașă din viața mea.”. Cum sau de ce cuvintele au devenit o esențiale pentru tine?

Acum, pentru că am și eu un copil, înclin să cred că, în mare măsură, asta se datorează tatălui meu.

Devenit părinte, am început să mă gândesc din ce în ce mai mult la propria copilărie, la toate jocurile de-atunci, și îmi amintesc că, împreună cu tatăl meu, compuneam cântece de la o vârstă foarte fragedă. Erau cântece puerile, pentru care inventam cuvinte, dar asta pentru că el, adesea, în loc să îmi citească dintr-o carte sau alta, venea și se așeza seara lângă patul meu și inventa petru mine povești.

Mereu m-au atras poveștile, presupun, și cred că el este cel care mi-a insuflat foarte puternic deopotrivă plăcerea pe care o poți avea jucându-te cu cuvintele și interesul pentru scopul mai adânc pe care sensul acestora îl pot avea.

Am fost convins dintotdeauna că tatăl meu este un textier cu adevărat fantastic și cred că, încă din primii mei ani, am aspirat să devin la fel de bun ca el, mai ales că am început cu muzică Folk, iar aceea era o modalitate prin care puteai invoca o lume întreagă doar prin versul de deschidere a unei piese. Mi s-a părut de atunci că este ceva incredibil de puternic și a rămas fascinant pentru mine de ce unele cuvinte, puse împreună într-o anumită ordine, pot face asta iar altele nu.

Aceste mici vrăji pe care le poți face folosindu-te de cuvinte reprezintă încă un proces magic pentru mine și… da, dintotdeauna a existat partea aceasta a mea, mică și secretă.

Cuvintele pot face legătura dintre muzică și imagini. Cu gândul la videoclipurile tale, estetic foarte diferite între ele, precum One by the Venom și Time, întrebarea este…  aceste imagini vin după ce muzica e gata sau unele idei de vizualuri îți vin în minte chiar în timp ce compui?

O întrebare interesantă, dar nu știu ce să zic.

Cred că, la început, am avut cu adevărat dificultăți în a concepe o identitate vizuală a trupei și îmi amintesc că, deși casele de discuri o doreau foarte mult și mă puneau în contact cu acele studiouri de design pentru a veni cu propuneri pentru coperțile de albume, eu nu aveam nici cea mai vagă idee cum să gestionez această componentă.

A fost, până la urmă, un proces gradual… la fel cum s-a întâmplat cu cântecele în sine, presupun. Treptat, în timp, am început să dezvolt acest acompaniament vizual, în privința căruia sunt mult mai bine lămurit în prezent. Am colaborat pe parcurs cu prieteni pentru a face videoclipuri și acum încerc să fiu mai puțin serios pe partea asta și să mă distrez.

La videoclipul One by the Venom, că tot l-ai menționat, ne-am distrat enorm făcându-l și l-am tratat ca pe ceva foarte jucăuș… a contat și faptul că, nevând buget să facem ceva vizual realmente impresionant, trebuia să venim măcar cu niște idei amuzante.

Sau să mergem complet în direcția opusă, așa cum am făcut-o cu No Limit of Stars, pentru care am cumpărat peliculă de film de 16 mm și am încercat să realizăm ceva care să susțină semnificația cântecului.

După cum se vede, este un lucru greu de articulat, nu-i așa? 

Altfel, o mare bucurie în viața mea a fost să văd regizori de film folosind piesele noastre în filmele lor și asta, cu siguranță, a familiarizat publicul cu modul în care ne gândim.

Fiindcă Paolo Sorrentino a folosit Nux Vomica în Il Divo [Biopic-ul PM-ului Giulio Andreotti, premiat la Cannes în 2008 – n.r.], Tim Burton a pus Another Night on Earth în Frankenweenie, a mai fost Lee Tamahori [pe OST-ul lui Devil’s Double este inclusă piesa The Veils, Jesus For the Jugular – n.r.] și, printre altele, am fost inclusiv în Twin Peaks.

THE VEILS (sursa foto: independent.co.uk)

Spune-mi mai multe despre experiența cu David Lynch pentru Twin Peaks… 

E simplu, am ajuns să înregistrăm la el acasă.

Am tras în studio o melodie numită In the Nightfall – care urma să fie pe albumul nostru Total Depravity -, invitați fiind de producătorul său [Dean Hurley, colaborator al lui David Lynch încă de la Inland Empire – n.r.], care i-a propus-o lui David la o dată ulterioară.

Atunci i-a dat să asculte și Axolotl, care i-a plăcut mult mai mult… deci a fost doar o mică înlănțuire fericită de evenimente, așa cum se întâmplă deseori aceste lucruri.

Aceea a fost însă, cu adevărat, o perioadă foarte importantă pentru mine, pentru că situația trupei era dificilă în acel moment. Cheltuisem toți banii pentru a face albumul, nu știam dacă va fi lansat, totul părea că se destramă, inclusiv The Veils, și, brusc, primind acel telefon și având cuvinte de încurajare de la ‘The Great Man’ în persoană, a fost incredibil de motivant.

Revenind la componenta noastră vizuală, mie îmi plăcea să fac filme când eram mai mic și asta a fost întotdeauna ceva la care m-am gândit că poate aș vrea să fac, așa că e doar o altă latură distractivă a activității mele.

Am ocazia să mă joc frumos cu ea din când în când.

La 40 de ani… cu ce te mai joci? Ai vreo dorință, vis, ideal sau obiectiv pentru anul viitor?

Oh, Doamne!

Pentru mine, multe dintre toate astea sunt legate acum de paternitate. Încerc să-mi îndeplinesc rolul ăsta cât mai bine posibil, deoarece a fost singurul lucru care a reușit să înlocuiască muzica în centrul vieții mele. Nimic altceva nu s-a apropiat vreodată, dar copilul a făcut asta extraordinar de ușor, ceea ce este minunat.

A fost plăcut să dobândesc și altceva în viață de care să-mi pese atât de mult, așa că va continua să fie principala mea preocupare.

Dincolo de asta, avem acest album nou cu The Veils pe care abia l-am terminat, de care, personal, sunt foarte entuziasmat, deoarece este rezultatul multora dintre lucrurile despre care am vorbit noi doi. O creștere a încrederii în ceea ce fac și că pot să fac ceva pe cont propriu atât de repede… asta ar fi fost de neconceput acum cinci ani.

Așa că, acum, mă simt mândru să fiu într-un punct în care mă simt împăcat cu mine suficient de mult încât să pot face asta, iar aceste turnee vor fi minunate. Este un capitol cu totul nou pentru trupă, un capitol pentru acest proiect, oricum va evolua acesta.

Interviu de IOAN BIG

Foto header: Jessica MacCormick