Interviu cu Doina Lemny, curatorul expoziției ”Brâncuși: surse românești și perspective universale” de la Muzeul Național de Artă Timișoară

Când vine vorba despre Brâncuși, toți știm câte ceva din ”folclor” despre viața și opera sa.

Expoziția ”Brâncuși: surse românești și perspective universale” de la Muzeul Național de Artă Timișoară este un excelent prilej de bună cunoaștere a marelui sculptor român, mai ales că e curatoriată de Doina Lemny, doctor în istoria artei, muzeografă și cercetătoare la Centrul Pompidou din Paris, care și-a dedicat ani de studiu pentru a-l face mai bine înțeles lumii pe Brâncuși. Vorbim cu doamna Lemny despre Brâncuși și expoziția de la Timișoara, care poate fi vizitată până în 28 ianuarie 2024.

Expoziția ”Brâncuși: surse românești și perspective universale” este, cu siguranță, evenimentul cu cel mai mare răsunet din programul Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii. Cât de multă presiune și responsabilitate ați simțit pe umerii dvs. din postura de curator al expoziției?

Mai întâi, responsabilitate pentru fiabilitatea unui concept care să motiveze o expoziție Brâncuși. Din lunga mea experiență de curator, știam că soliditatea conceptului e argumentul principal pentru obținerea împrumuturilor, la care se adaugă date referitoare la locul în care se organizează expoziția cu tot ceea ce se cere pe plan internațional: mijloacele tehnice de care dispune muzeul care găzduiește această expoziție, personalul care lucrează la montaj, care trebuie să fie profesionist și cu experiență.

Desigur, toate acestea, au exercitat o presiune serioasă, mai ales în timpul montajului până la definitivarea instalației: punerea clopotelor de sticlă pentru protecția sculpturilor, reglarea luminii care trebuie să respecte anumite limite. La aceasta s-au adăugat și emoțiile receptării unei astfel de expoziții care a fost așteptată de toată lumea.

În folclorul românesc există multe legende atât despre omul și artistul Brâncuși, cât și despre lucrările sale, care nu fac decât să denatureze viziunea oamenilor asupra sa. Cât de mult a contat în economia expoziției ca publicul să aibă șansa să-l cunoască mai bine pe Brâncuși?

E foarte greu să convingi multă lume care se hrănește din ”folclorul românesc”, cum bine ziceți, că trebuie să privească bine fiecare operă până la a o vedea. Să o simtă și să-și pună întrebări. Ori, în țara noastră, toată lumea se crede îndreptățită să țină lecții despre Brâncuși care a devenit o legendă, un erou național. E foarte bine într-un fel că ne recunoaștem valorile, dar în același timp, nu mai există acea reținere care ar lăsa loc gândirii, simțământului sau bunului simț, iar buna cunoaștere e afectată. Clișeele transmise de presa superficială care preia informațiile și le transmite fără a verifica autenticitatea lor au luat locul informației de bază și contribuie la deformarea unei personalități și a operei.

De la prima până la ultima sală a traseului expozițional există o senzație puternică de intimitate și de conectare directă cu fiecare lucrare în parte. Ce s-a urmărit să se pună în lumină sau în umbră prin scenografia expoziției?

Mă bucur că ați simțit această conectare: acesta e de fapt scopul expoziției, să încerce să atingă acea coardă sensibilă a fiecăruia dintre noi. Adaptându-ne condițiilor muzeului – spații mici și complicate – numărului mic de opere pe care le putem prezenta, am dorit să punem în evidență fiecare lucrare iluminată ca un personaj dintr-o piesă de teatru urmărit cu reflectorul, să individualizăm fiecare sculptură, fiecare fotografie și fiecare document pentru a obliga vizitatorul să se oprească îndelung și să reflecteze.

Încerc să cred că poate astfel vizitatorul iese din expoziție cu o imagine puternică în minte și că se debarasează de idei preconcepute și de teorii năstrușnice transmise de persoane care n-au văzut niciodată în viață vreo operă de Brâncuși sau n-au citit niciun document.

Cât despre ”umbră”, a trebuit să ștergem discret prezența arhitecturii greoaie a sălilor, deloc adaptate prezentării operelor: multe ferestre și uși, iar între ele, calorifere alături de care nu se pot expune lucrări. Ideea draperiilor care acoperă aceste elemente de arhitectură barocă ne-a venit tot de la Brâncuși: când fotografia sculpturi importante, artistul le instala în fața unei draperii negre, iluminându-le cu un reflector, cu o lampă și, uneori, chiar cu lumânarea care crea o ambianță de mister.

Publicul român îl asociază în mare măsură pe Brâncuși cu sculptura, dar în expoziție regăsim și foarte multe fotografii. Ce cheie de lectură oferă fotografia în aprofundarea expoziției și, de ce nu, în înțelegerea complexității artistice a lui Brâncuși?

De îndată ce a descoperit calitățile fotografiei, Brâncuși a practicat-o cu pasiune toată viața. Pentru el, fotografia constituia un mod subtil de exprimare a unei idei, și mai mult de explicare a muncii lui de sculptor. Întrebat fiind de vizitatorii săi ce sens aveau anumite sculpturi, Brâncuși le răspundea fără alte comentarii că ar trebui să privească fotografiile în care sunt reprezentate acestea. Pentru el, fotografia devine un instrument pedagogic prin instalațiile pe care le fotografiază, prin unghiurile din care sunt surprinse anumite opere și, mai cu seamă, prin jocul abil al suprapunerii clișeelor al cărui rezultat constituie un întreg narativ.

În 1970 s-a organizat la București, în plină epocă comunistă, cea mai mare expoziție Brâncuși, despre care nu s-a vorbit aproape deloc până anul acesta, din aceleași motive ale răspândirii legendei conform căreia artistul nostru ar fi fost renegat de comuniști. Ori cine a răspândit această legendă care se perpetuează și acum? Tocmai organizatorii care, după 1989 s-au transformat și ei în ”renegați” ai regimului comunist. În această expoziție s-au prezentat în jur de 45 de sculpturi venite din toată lumea, dar nicio fotografie, pentru că la vremea aceea, fotografia lui Brâncuși nu era luată în seamă, deși ea exista și era înregistrată în colecțiile marilor muzee.

Comisarul expoziției, Ovidiu Șandor, recomanda publicului să viziteze expoziția de la Timișoara pentru că s-ar putea să mai treacă multe decenii până se va mai face una de o asemenea amploare în România. Dvs. de ce le-ați recomanda oamenilor să vadă expoziția?

Ovidiu Șandor are mare dreptate întrucât a fost motorul acestei expoziții și cunoaște în amănunt toate greutățile. Aș mai adăuga la această motivație și una care ține de concept: această expoziție, diferită de precedentele și mai ales de aceea pe care am curatoriat-o la Europalia la Bozar din Bruxelles în 2019, aduce o lumină interesantă privind relațiile neîntrerupte ale lui Brâncuși cu țara lui natală căreia i-a dedicat câteva din operele cele mai importante. Ele sunt de altminteri bine puse în evidență: ”Sărutul”, ”Piatră de hotar”, ”Măiastra”, ”Pasărea în văzduh” și ”Coloana fără sfârșit”, primul element al ansamblului monumental de la Târgu Jiu.

INTERVIU DE RĂZVAN SĂDEAN