Videodome | 99+ cronici de filme realizate de Ioan Big!
În afara celor două capete de afiş, Marlon Brando şi Jack Nicholson, “The Missouri Breaks”, ultimul film din anii ’70 al regizorului nominalizat de trei ori la Oscar şi semnatar de Western-uri ieşite din comun, precum “Left Handed Gun”/1958 sau “Little Big Man”/1970, se bazează pe scenariul amoralului Thomas McGuane (“Rancho Deluxe”/1975, “Tom Horn”/1980) şi pe muzica legendarului compozitor John Williams, deja oscarizat pentru “Fiddler on the Roof” şi “Jaws”, dar care, până la acea dată, nu avea în CV decât trei OST-uri de lungmetraje Western cu o oarecare relevanţă (“The Rare Breed” şi “The Plainsman”, ambele din 1966, şi “The Cowboys” din 1972).
În plus, “The Missouri Breaks” avea să fie şi cel din urmă Western în care apare Marlon Brando (“Viva Zapata!”/1952, “The Appaloosa”/1966), un aparent îndrăgostit de acest gen cinematografic din moment ce regizase în ’61 “One-Eyed Jacks”, aşa cum, la rândul său, avea să o facă şi Jack Nicholson (“The Broken Land”/1962, “Ride in the Whirlwind” şi “The Shooting”, din 1966) cu amuzantul “Goin’ South” în 1978. Aceste nume se constituie împreună într-un motiv suficient de bun pentru a vedea filmul, dar să explorăm dacă mai există şi altele.
Tiranicul David Braxton (John McLiam – “Monte Walsh”/1970), ajuns în California în ‘goana după aur’ pe când avea doar 18 ani, a devenit prin forţe proprii (“This is my fourth frontier and I know how they run.”), prin autoeducaţie şi disciplină, un baron local în Missouri Breaks, Montana (regiune care l-a inspirat pe pictorul american Charles M. Russell), proprietar de terenuri şi de nenumăraţi cai şi vite, în permanenţă obsedat de faptul că are pierderi anuale de 7% din numărul animalelor datorită hoţilor specializaţi, aşa numiţii “rustlers”.
Drept urmare, îi spânzură fără proces, în văzul lumii, pe toţi cei pe care îi prinde asupra faptului, mai ales că orgoliul său de Vestic getbeget îl face să îi antipatizeze instinctiv pe migranţii din Est care continuă să sosească în regiune cu speranţa unei vieţi mai îmbelşugate (“barbers from Minneapolis, failed grangers, Scandinavian half-breeds, wolfers and woodcutters, dishonest apprentices, raftsmen, poisoners.”).
Cel care atârnă în ştreang este Sandy, un tânăr din Rhode Island care făcea parte din gaşca de hoţi condusă de Tom Logan (Jack Nicholson), lider conjunctural ce se ghidează după principii etice şi morale prestabilite în grup (nu sunt criminali şi nici cartofori), operând jafurile cu discreţie şi la un nivel suficient de mic încât să nu intre în atenţia detectivilor de la Pinkerton sau a autorităţilor federale din marile oraşe.
Problema celor cinci este că nici din hoţie nu pot supravieţui (este din ce în ce mai riscant să încerce să vândă caii furaţi) şi… dacă, indiferent de gravitatea actelor, la capătul drumului de nelegiuit se află nediscriminatoriu tot spânzurătoarea, de ce nu şi-ar asuma riscuri pe măsură, precum un atac pe calea ferată Northern Pacific?
Aceasta e întrebarea celor mai tineri şi impulsivi precum Little Tod (Randy Quaid, mai cunoscut din comediile “National Lampoon’s Vacation” şi “Caddyshack”) şi Cary (Frederic Forrest – “Lonesome Dove”), dar cei mai experimentaţi, Cal (Harry Dean Stanton – “Pat Garrett & Billy the Kid”) şi Si (John P. Ryan – “The Legend of Nigger Charlie”), ce preferă să încerce, totuşi, să identifice o soluţie mai sigură pentru vânzarea cailor.
“For its first half, Missouri Breaks excels as a languidly paced, gorgeously filmed, smartly written example of what Quentin Tarantino calls a ‘hang out movie’, films where the characters are so likeable and the mood so winning you want to return to them over and over again simply for the pleasure of their company.” (Nathan Rabin, avclub.com).
De aici, fără niciun avertisment, Arthur Penn întoarce foaia şi ne aruncă în registrul comic absurd şi cinic printr-o înlănţuire de momente surprinzătoare: Tom & Co. jefuiesc amatoriceşte un vagon poştal în care găsesc doar bancnote de un dolar / cumpără o fermă chiar în fieful lui Braxton pentru a o folosi ca punct de tranzit legitim (o… ‘spălare a cailor’) a patrupedelor spre Kansas / aghiotantul latifundiarului este găsit ucis şi atârnând în locul lui Sandy.
Se pregăteşte astfel terenul pentru intrarea în scenă al unui personaj insolit, legendarul Robert E. Lee Clayton (Marlon Brando) din Wyoming, recomandat de foşti angajatori drept un “top regulator” (în esenţă un sniper care-şi ucide ţintele fără să se apropie de ele) care, contra cost, îi va potoli setea de răzbunare lui Braxton şi va lichida personal problema hoţiei de cai.
Între timp, cu restul cvintetului plecat în Canada să fure herghelia North West Mounted Police, Tom are grijă de fermă şi de flirturile cu virgina fată a vecinului latifundiar, Jane, interpretată de actriţa de televiziune Kathleen Lloyd.
Ironiile voalate şi replicile sarcastice (ex. “I don’t know why they had to put Canada all the way up here.” – Little Tod, după ce era să se înece în Missouri) / “Why don’t we just take a walk and we’ll just talk about the Wild West and how to get the hell out of it!” – Jane, exasperată de lipsa de reacţie a lui Tom la avansurile sale sexuale) continuă să pigmenteze naraţiunea inclusiv în prima întâlnire dintre aparent inocentul fermier Tom şi bănuitorul, dar politicosul, circar-voyeur-regulator Lee (din păcate, sunt prea puţine scene în care cei doi ajung să fie faţă în faţă).
“The film really cooks when Brando and Nicholson are acting opposite one another. Nicholson’s comic control, his use of verbal punchlines as insinuations of contempt, is masterful (rolling off the actor’s tongue, the word ‘regulator’ sounds positively obscene), and he periodically raises the intensity of Brando’s own game, which is already intense to begin with.
One can sense that Brando knows not to trifle with this comparatively fresh whippersnapper… and Penn will often stop the narrative dead in its track so as to allow the actor a soliloquy about a pistol that reminds him of a poem, or gastrointestinal distress that immediately follows a huge dinner. Brando, for his part, largely justifies Penn’s indulgence of him; his post-peak freak-show acting is perfect for a robustly cynical western.” (Chuck Bowen, slantmagazine.com).
Acţiune! După un start încurajator al jafului din nord, acoliţii lui Tom (absorbit de cultivarea verzelor la fermă) sunt prinşi în ambuscadă de către canadieni chiar pe teritoriul Statelor Unite şi pierd atât caii, cât şi pe Tod, interceptat de Clayton, care, deghizat în om al lui Dumnezeu, ce nu ezită să îi facă felul în Missouri River. Din nou se aprinde dorinţa de răzbunare, de această dată la iniţiativa lui Cal (Stanton) şi cei patru rămaşi în viaţă îi fură toţi caii lui Braxton spre amuzamentul şi încântarea mercenarului, ferm decis să-şi ducă misiunea până la capăt.
Mă abţin de la a mai da detalii despre straniul “The Missouri Breaks”, un film extrem de controversat, inclusiv prin inserarea scenelor de sex explicit, pe care mulţi fani al genului continuă să nu îl considere a fi Western (dacă ar fi fost o producţie Roger Corman, regizată de Monte Hellman în anii ’60, probabil că ar fi fost lăudat acum ca o capodoperă a Western-ului revizionist), ci mai degrabă o peliculă de epocă despre… viaţa de la ţară în epoca Victorianăm având în vedere poate şi referirea directă de început al lui Braxton la “The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman”, carte dintr-o serie scrisă de Laurence Sterne în 1759.
Mai mult, “Clayton is, unmistakably, Brando at the end of his tether, not quite sure whether to take ruthless advantage of this film or to create the wildest character who ever rode under the cloak of the western. It is a perilous attempt – just as Sterne’s book hovers always between being hilarious and too far-fetched to be persisted with.
Clayton is Irish (when he remembers the accent); but then he breaks into some scurvy, yarning western accent – as if he was an escapee from John Ford’s stock company… He is a great, flabby sham, an actor close to suicide, maybe – and this is an extraordinary display of incipient madness or incorrigible playfulness. It is up to us to decide. But surely this is a man as acquainted with all those volumes of English literature as Braxton.”, după cum scria David Thompson în The Guardian, în 2003.
Trebuie ţinut cont de faptul că Brando, deşi venea după rolurile monumentale din “The Godfather” şi “Last Tango in Paris”. era aproape complet ieşit din formă în comparaţie cu Nicholson şi a ales să îi facă faţă acestuia ignorând deopotrivă indicaţiile lui Arthur Penn şi conţinutul scenariului, opunând ‘normalităţii’ lui Logan o personalitate ‘bolnavă’, în afara convenţiilor Westernului, şi din această perspectivă nu întâmplător menţionam mai sus fetişismul lui Clayton.
“The fetishist is essentially one for whom the natural excitement of sexual activity is quickly dulled and must be rediscovered, re-created, by the implementation of new trappings and adornments.
Clayton, the killer, assuming his successive disguises, kills one man by cutting an umbilical rope, letting him be swept away by the river; another by rifle blast as the victim is in the throes of sexual congress (the woman’s hurried ‘You’ve got four minutes’ becomes retrospectively ominous as the rustler is blown away by the Ultimate Orgasm); a third in a toilet, his underwear soiled in mud, blood, and waste; and a fourth with a hideous primitive weapon of Clayton’s own devising, the death blow delivered whilst disguised as a kindly old granny.” (Robert C. Cumbow, parallax-view.org).
A ieşit în final, în opinia mea, o deconstrucţie umoristică a genului Western în sensul dat de Jacques Derrida deconstrucţiei, cel de a analiza ‘structurile sedimentate care formează elementul discursiv al propriei noastre gândiri’, care merită a fi redescoperită şi reevaluată la mai bine de patru decenii de la premiera sa, inclusiv prin prisma obsesiilor lui Penn pentru anumite teme, prezente deja în “Bonnie and Clyde”, “Little Big Man”, “Night Moves” şi, mai târziu, în “Penn & Teller Get Killed” (violenţa şi brutalitatea explicită, inversarea percepţiei spectatorului asupra protagoniştilor pro şi contra establishment-ului, libertatea de improvizaţie inclusiv în mişcarea camerei ş.a.m.d.).
După cum sublinia Seth Rogovoy, “… the real beauty of the film lies in what must have been the accidental moments that Penn had the genius to catch: an obviously improvised scene between Brando and Nicholson in a cabbage patch involving a carved Mexican pistol that can be read as a passing of the torch from one actor friend to his younger protégé; Brando donning a Mother Hubbard dress before killing Harry Dean Stanton with a horrifying tool he invented to catch rabbits from atop his horse; Nicholson confronting Brando in a sudsy bathtub but not having the nerve to shoot him in such intimate confines; a singing Brando being interrupted mid-song by the sound of a urinating horse…
The film’s genius also lies in many hidden moments that only reveal themselves upon repeated viewing… for instance, before Lee Clayton beds down for what will wind up being his last night alive, he mumbles some words that in fact are Hebrew: specifically, the opening lines from the prayer for the dead, as if Clayton knew the jig was up.”. The End!
Text de IOAN BIG
Un răspuns
Unul din filmele mele dragi..Brando e grozav și mă bucur că promovezi astfel de filme cu astfel de actori